Acum câteva zile m-am întors dintr-o scurtă incursiune în Elveţia, unde am revenit pentru a patra oară (dacă am numărat bine) în decurs de un deceniu.
Prima dată am ajuns aici într-o vacanţă mai lungă şi-mi aduc aminte de o ţară muntoasă, frumoasă, ordonată, liniştită şi scumpă. Am mai fost apoi o dată la invitaţia unei orologerii, dar dincolo de evenimentul în sine, nu prea am mari amintiri. A treia oară am fugit scurt, un weekend, trecând graniţa din Italia în provincia elveţiană Ticino. Nu am simţit-o ca fiind Elveţia, ci doar o Italie mai scumpă. Iar acum, a patra oară, ei bine acum pot să zic cu mâna pe inimă ce impresie mi-am conturat.
Dar înainte de a vă dezvălui concluzia mea (nu că aş vrea să menţin suspansul, dar cred că e util contextul), trebuie să spun că şi de această dată am ajuns tot cu munca – veţi vedea în numărul următor pentru ce anume, o poveste care sper să iasă în scris la fel de spumoasă şi interesantă precum cea care mi-a fost împărtăşită. Am vizitat un micuţ oraş tipic elveţian – Stans (a se citi Ştanţ) – şi am revăzut elegantul Zurich şi frumoasa urbe Lucerna, în opinia unora cea mai frumoasă din această ţară. Şi cine sunt eu să îi contrazic?!
Şi, după ce m-am plimbat ore în şir pe străzi, am mâncat la restaurante de top (dintre care unul cu stea Michelin), am degustat vinuri, romuri, ginuri şi whiskey-uri dintre cele mai bune (mai ales whiskey-uri), am numărat milioane de franci în maşini de lux şi am admirat măiestria orologerilor elveţieni, concluzia mea e următoarea: nu mă văd trăind în această ţară, deşi este evident că nivelul de trai e mult peste medie, deşi curăţenia e impecabilă, iar lumea îţi zâmbeşte binevoitoare oricând – atât în aeroport, cât şi la restaurant ori la supermarket.
Şi totuşi, pentru mine Elveţia e cam ca luceafărul de rece. Şi, la fel ca Eminescu, mă refer acum la sentimentul pe care îl transmite, nu la temperatură.
Nu vreau să fiu înţeleasă greşit, e o ţară superbă (cei care au fost ştiu), dar atât de ordonată, încât parcă devine puţin plictisitoare. Şi, să nu uit, nimic nu s-a schimbat într-un deceniu, a rămas una dintre cele mai scumpe ţări unde am fost.
Eu totuşi vorbesc din perspectiva mea de vizitator.
Corina Larpin, fondatoarea brandului de bijuterii Stéfère, ale cărui piese sunt purtate de Lady Gaga, Beyoncé, Madonna sau Jane Fonda, a şi locuit aici vreme îndelungată. Acum face înconjurul lumii, putând să o găseşti fie în Mykonos vara, fie în Vietnam în vacanţa de primăvară, fie în SUA la cine ştie ce eveniment. Ea povesteşte într-un interviu acordat După Afaceri Premium despre ce înseamnă să locuieşti în diferite colţuri de lume şi ce înseamnă să trăieşti o bună parte din viaţă departe de România.
O poveste la fel de fascinantă are şi Michael Bernescu, astăzi responsabil cu gestionarea ansamblului Palas din Iaşi, dezvoltat de grupul Iulius. Dar istoria vieţii lui nu e deloc aşa de simplă precum am sumarizat-o eu. Ea ar putea lesne să devină scenariu pentru un film. Sau firul narativ al unei cărţi care încă se scrie.
Poveştile din acest număr al revistei sunt, aşa cum v-am obişnuit, multe şi toate merită citite. Unele dintre ele curg lin, asemenea unui roman de Kazuo Ishiguro. E cazul pânzelor deFlorian, care ascund în delicateţea firelor o istorie de familie începută acum mai bine de 50 de ani.
Sunt şi unele texte mai puţin liniare, dar cu final fericit. Un exemplu vine din gastronomie. Brânza şi vinul sunt, de când lumea, în simbioză. O relaţie mai puţin obişnuită, neaşteptată chiar, este cea a brânzeturilor fine, alese pe sprânceană, şi a berii.
Şi ca să vă las în suspans sau ca să vă ofer încă un argument să citiţi toate textele, închei cu o întrebare. Ce se întâmplă când în faţa unui berar priceput, dornic să experimenteze, pui un butoi în care s-au „odihnit“ câţiva ani un bourbon, un coniac, un vin sau chiar o ţuică? Răspunsul îl găsiţi câteva texte mai încolo!
Lectură plăcută!
