De sus, când avionul începe să coboare spre aeroportul Arlanda aflat la 50 de kilometri nord de Stockholm, ai impresia că vei ajunge în ţara mlaştinilor. Ape, păduri, apoi iar ape, zeci de insule împădurite din când în când locuite (foto 1). Mai de aproape, se văd dintr-odată drumuri şi bărci ancorate în linie la pontoane ascunse în estuare.
Este de fapt o imagine care te va însoţi în toate cele trei zile din capitala Suediei: dintr-odată la fereastra metroului care merge când în subteran, când la suprafaţă, apare o apă, un canal sau un golf cu porturi şi bărci la mal.
Iar într-o mică insulă, o cetate, realizezi acum revăzând fotografiile făcute din avion cu zoom. Ce sistem de apărare poate fi mai bun decât o cetate înconjurată natural de ape? Şi când te uiţi cum este este ascuns între ape Stockholm, la capătul unui golf, realizezi că marile metropole ale lumii precum New Yorkul sau Londra exact asta au în comun – acces pe apă prin mari estuare sau guri de fluvii, dar mult în interiorul uscatului, unde pot fi apărate mai bine.
Cu doar 900.000 locuitori în oraş şi 2,4 milioane cu tot cu suburbii, adică aproape un sfert din populaţia ţării, Stockholmul este nu doar capitala Suediei, ci este considerată capitala nordului, a Peninsulei Scandinave, fiind mai puternică din punct de vedere economic decât Oslo (Norvegia), Copenhaga (Danemarca) sau Helsinki (Finlanda).
Puterea economică a nordului e vizibilă de când păşeşti pe pământ suedez şi ieşi de la banda de la bagaje: la un birou frumos eşti îmbiat să cumperi un tichet pentru un tren expres care face „doar 18 minute“ până la
T-Centrale, gara centrală a oraşului, aflată în inima capitalei, de unde poţi lua metroul spre orice direcţie.
Dar trenul „normal“ cât timp face şi cât costă?, întrebi, un pic rezervat ca urmare a preţului de 340 de coroane suedeze (150 de lei, 30 de euro). A, face o oră şi costă 250 de coroane. Aha. Totuşi, să mergem la tren. În drum însă, iată o casă de schimb superdigitalizată. Suedia e cunoscută ca ţara cash-less, dar măcar să vezi culoarea bancnotelor locale, totuşi un simbol al unei economii şi al unei ţări.
Un chioşc digital în faţa caselor de schimb nu-ţi indică la ce curs valutar ai putea face tranzacţia, ci îţi eliberează un bon de ordine (foto 2). Nefiind decât o persoană la cele două ghişee, înaintezi încrezător că nu mai ai nevoie. Nu se poate. Eşti întors la ghişeul digital pentru bonul de ordine şi îţi aminteşti că nordicii sunt mai germani decât germanii. Nu degeaba au fost primii lor aliaţi în al Doilea Război Mondial.
Bine, să schimbăm 50 de euro. Abia la casă ţi se spune verbal că se va reţine un comision minim de 5 euro. Hopa! Atunci îţi dai seama că digitalizat era doar chioşcul cu bonuri de ordine şi nu era afişat nicăieri vreun curs sau vreun comision. În aeroportul Otopeni cursul e la fel de dezavantajos faţă de oraş, însă măcar e afişat, chiar dacă nu digital. Aveai altă impresie despre mentalitatea suedeză, despre transparenţă... Renunţi să mai schimbi banii.
Încă înainte să identifici locul de îmbarcare pentru trenul spre centru, un afiş te îndeamnă să cumperi deja biletul dintr-un chioşc cu de toate, un format pe care ai să-l vezi apoi pretutindeni în oraş. Iar în fiecare astfel de chioşc te întâmpină un miros de la nişte plăcintuţe calde în formă de melc – două la 20 de coroane (zece lei). Va fi mirosul Stockholmului în această excursie (foto 3).
Cu biletul spre centru care costă de fapt 170 de coroane şi nu 250 cum ţi se spusese, dai imediat şi de porţile de intrare spre adâncul pământului, unde cobori pe nişte scări rulante nesfârşite spre un tunel uriaş unde va veni după câteva minute trenul de care întrebai.
Şi deja te gândeşti că ceva nu se leagă: ţi s-a spus că preţul e mai mare decât cel real, la casa de schimb comisionul imens nu era anunţat nicăieri... Te instalezi pentru călătoria de o oră, după cum ţi se spusese, într-un tren de tip supraetajat care aleargă ca un cal de curse printre pădurile şi apele care înconjoară capitala Suediei, urechile încep să se obişnuiască cu haşurile aspirate şi accentele ascuţite puse la finalul cuvintelor de parcă ţi-ar cere socoteală suedezii de câte ori ţi se adresează, şi dintr-odată observi că toată lumea se ridică în picioare şi se pregăteşte de coborâre.
Hopa... Iarăşi eşti surprins pentru că nu trecuseră decât 25 deminute maximum. Întrebi şi afli că urmează chiar T-Centralen. Deci nici preţul, nici timpul nu corespundeau. Trenul „normal“ era de fapt mai ieftin şi aproape la fel de rapid ca expresul.
Bun. Te orientezi în gara care îşi întinde tentaculele pe sub pământ, fiind la intersecţia a patru linii de metrou care te duc spre alte şi alte linii cu peste 250 de staţii dintr-un oraş cu o suprafaţă de 200 km pătraţi, faţă de cei 400 km pătraţi ai Bucureştiului cu doar 63 de staţii de metrou.
Hotelul este la şapte staţii de T-Centralen, iar metroul când merge prin subteran, când parcurge viaducte deasupra unor golfuri unde stau parcate cuminţi zeci de iahturi de diverse dimensiuni (foto 4). Stockholmul se află de fapt, aveai să afli din ghidurile de călătorie pe care cea mai mare plăcere este să le citeşti după ce mergi într-un oraş nou, şi nu înainte, pentru a descoperi şi a „mirosi“ fără intermediari locul, pe opt insule.
Iar pe insula principală ai să vezi a doua zi cetatea Gamla Stan, care adăposteşte vechiul palat regal, centrul centrului capitalei suedeze, oraşul vechi cu străduţe în pantă, cu pereţi apropiaţi în sus şi cu pasaje ca nişte intrări într-o scorbură unde îţi dai seama că Uniunea Europeană are totuşi un sens pentru că te simţi aici ca în semihrubele oraşului vechi din Palermo, în extremitatea sudică a continentului (foto 5).
Şi te gândeşti acum, când scrii reportajul, că s-ar putea ca în Stockholm să fie înregistrate mai multe bărci decât maşini, pentru că nu vezi pur şi simplu maşini pe bulevarde, ci numai biciclete conduse vijelios de doamne şi domni grăbiţi spre lucru, autobuze şi trenuri suspendate (foto 6).
Cobori într-o staţie suspendată şi dai cu banul la ce capăt să ieşi. Nu nimereşti. Şanse puţine 50%. Pentru hotel trebuie să ocoleşti printr-un pasaj ca să nu te întorci prin staţia de metrou. Dar ai ocazia să vezi o Suedie a blocurilor gri oarecum de periferie, cu imigranţi care se întorc acasă de la serviciu. Faci stânga însă şi reintri pe sub un pasaj, la doi paşi, într-o zonă mai prietenoasă, cu magazine, restaurante, o mare staţie de autobuz foarte bine organizată în mijloc. Ce înseamnă o linie suspendată de metrou, cum poate despărţi două lumi...
O clădire mare vizavi pe care scrie Tennis for Life. Aveai să afli că adăposteşte opt terenuri de tenis. Un fel de sală polivalentă de la noi, cu o arhitectură de anii ’60, mai joasă, cu terenuri hard, făcută special pentru tenis (foto 7). Posibil să fie multe de acest fel în capitala Suediei. Nu e întâmplător că de aici vin Bjorn Borg sau Mats Wilander.
E ora 14.00 Şi cele mai pretenţioase hoteluri trebuie să înceapă cazarea de la această oră. Nu e cazul. „La 16.00 este gata camera. Dar poate fi gata mai repede dacă plătiţi suplimentar“, ţi se spune suav de la recepţie. Refuzi la fel de politicos. Dar pentru bagaje nu trebuie nimic plătit suplimentar, nu?) Laşi bagajele şi ieşi în recunoaştere.
Deja începi să îţi pui întrebări. Te-ai fi aşteptat la o altfel de Suedie. Fără reprezentanţi de vânzări pentru trenuri expres gata să-ţi spună orice despre trenul lor ca să le cumperi biletele, cu oameni mai politicoşi la casele de schimb sau la hoteluri şi nu puşi să-ţi ia banii din buzunar cu orice preţ. Reflectezi şi iei pulsul oraşului.
Ce putea să fie la primul colţ? Un magazin de schiuri şi plăci. E deschis, dar nu intri. Un tânăr ridică fruntea de la un laptop întrebător. Mergi mai departe. Lume puţină. Remarci cât de puţine maşini sunt, vezi pistele şi parcările de biciclete.
O doamnă biciclistă destul de în vârstă, echipată corespunzător, tocmai lipeşte un afiş pe un stâlp (foto 8). Ne înţelegem în engleză. Vrea să găsească prin afiş pe cineva cu care să schimbe garsoniera în care stă cu soţul – care are un view extraordinar, pe un lac, susţine ea cu convingere - pe un apartament de două camere cu un mic balconaş. „Vrem să bem cafeaua pe balcon, ştiţi...“
Dintr-odată, fără să citeşti studii de specialitate, te izbeşte rigiditatea pieţei imobiliare din Stockholm, unde oamenii stau la rând cu anii pentru a obţine un apartament în chirie, majoritatea fiind de stat. Sunt reglementări stricte de construcţie, apartamente puţine pe piaţă şi foarte scumpe, cererea foarte mare. „Păi asta făceam noi înainte de Revoluţie în România, îi spun, schimbam apartamentele dacă voiam să ne mutăm la mai multe camere sau să schimbăm cartierul“. Se uită lung şi insistă că apartamentul one-room are un view extraordinar cu care va convinge pe cineva să se mute de la două camere.
Apoi înţelegi de unde rigiditatea pieţei imobiliare suedeze. Blocurile din jur sunt scufundate parcă în vegetaţie, în mijlocul unor parcuri care se termină spre apă (foto 9). Într-un oraş de obicei parcurile sunt insule printre case şi blocuri, dar în multe locuri din Stockholm parcă eşti de fapt într-o pădure căreia omul i-a furat porţiuni unde a construit clădiri şi străzi. Dai spre un debarcader cu zeci de ambarcaţiuni ancorate şi te strecori spre terasa unui restaurant care dă spre lac. Deşi ai văzut la intrare o domnişoară la recepţie, o ignori şi intri direct. Nu era un restaurant de lux. Însă regula e regulă. Nu vine nimeni să îţi ia comanda, iar când întrebi un ospătar îţi spune că trebuie mai întâi să treci pe la recepţie. OK. Te duci înapoi la recepţie şi ţi se dă o masă. Începi să pui în legătură lucrurile. E ceva rigiditate în aer sau doar se pare?
Între timp, ştiind că trebuie să ajungi la 19.00 la recepţia de deschidere a conferinţei la care eşti invitat insişti la organizator pentru detalii. Pe sms, pe whatsupp. Nu răspunde decât la e-mail, cu trimitere la informaţii deja date. Direcţi şi destul de stricţi suedezii. Îţi spun regula, ţi-au dat datele o dată, te conformezi, să-ţi fie de bine. Nu te dădăceşte nimeni.
Simplitatea este regula. Şi la mâncare, şi la felul cum se îmbracă, şi la felul cum comunică cu tine. O simplitate care se duce spre rigiditate, dar probabil că la un moment dat te obişnuieşti.
Simplitatea şi deschiderea către lume. La o terasă din Gamla Stan, oraşul vechi, unde clădirile vechi, dar bine întreţinute, în plăcute culori diferite, parcă ar fi făcute din turtă dulce, la margine sunt mese ca nişte bănci şcolăreşti unde stai doar cu faţa spre piaţa care dă, bineînţeles, spre Canal Grandele capitalei suedeze. O să mai vezi apoi şi cum pot sta două doamne să bea un pahar de vin după-amiaza la o fereastră joasă deschisă în buza trotuarului (foto 10).
Soarele apune peste un pasaj de tren rapid care trece peste o mare gri-petrol închis de la depărtare, dar care în apropiere este transparentă până la doi metri adâncime aproape.
Simplitate şi în aprovizionare. În plin centru, la doi paşi de Piaţa Unirii cum ar fi la noi, la gura de metrou un aprozar ambulant cu zeci de lădiţe de ceapă, usturoi, morcovi, varză sau porumb de fiert (foto 11).
Gazonul pus la punct la virgulă în parcuri, unde pe alei sau pe suprafeţe mai mari în jurul unor expresive statui este pietriş. Pe iarbă vezi mămici ieşite cu bebeluşii pur şi simplu la picnic.
Sentimentul că eşti de fapt într-o staţiune urbană, într-un mare parc unde din când în când mai sunt nişte clădiri este şi mai mult întărit când dai peste un confrate pescar care tocmai scosese din apă, pe podul care duce spre monumentala intrare din Gamla Stan (foto 15), un peşte de vreun kilogram asemănător cu o plătică (foto 12).
Fără îndoială că trebuie să aibă şi Stockholmul zonele lui de shopping, însă după ce vezi pe străzi că suedezele nu au nevoie de prea mult fashion să arate cum arată, ca nişte prinţese - destul de distante - ale nordului. Hainele din magazine şi de pe străzi sunt simple, gen anii ’80 la noi sau dacă vreţi Japanese style. Nu degeaba în centru vezi un Uniqlo la fel de mare ca la Tokio, o marcă de îmbrăcăminte japoneză cu tăieturi clasice, simple.
Un singur fel de mâncare în prima zi a conferinţei – cartofi copţi întregi cu piept de pui la cuptor şi salată, fără aperitive, dar cu o bezea gen şerbet de lămâie delicios la desert, iar pentru varietate a doua zi aceiaşi cartofi copţi, dar cu peşte.
Şi dacă nu pun suedezii atâta preţ pe haine – nevoit să intru pentru ceva cadouri într-un magazin de damă, am constatat că există branduri unique size: ce uşurare -)- normal că o clădire uriaşă de sticlă din piaţa centrală, asemănătoare cu magazinul Unirea de la noi, pe care scrie Kultur Huset (foto 13) este ...Casa de Cultură.
Construită în urmă cu 50 de ani, Kultur Huset găzduieşte teatre pentru copii şi adulţi, săli de spectacole şi de concerte, bibliotecă pentru copii şi adulţi, săli de expoziţii. Poţi asista la lansări de cărţi, te poţi înscrie la dezbateri despre... finanţarea culturii în Suedia, după cum găseşti acum pe site la întoarcere. O observi dintr-unul din cele mai tari 50 de baruri de cocktailuri din lume, Roda Huset.
Natură, cultură, verde. Dar un vapor pe cărbune (foto 14), probabil un muzeu pe apă încă funcţional, care se desprinde de pe un chei unde stăpâneşte o statuie a unuia din regii Suediei – Gustav al treilea, 1771-1792 – ţine să îţi amintească că industrializarea a făcut Suedia puternică.
Suedia stăpânea aproape cu totul nordul în anii acelui rege. Astăzi puterea sa stă în cultură, în muzică, în istorie, în natură. Muzeele Nobel, Abba sau cel al vikingilor rămân pe altă dată. Farmecul oraşului, mirosul, culorile, organizarea şi felul de a fi al oamenilor parcă sunt de fiecare dată mai gustoase decât ce i se pregăteşte unui vizitator ca exponate într-un muzeu, oricât de prestigios ar fi.
Nu poţi să nu închei această excursie fără convorbirea obligatorie cu un taximetrist, de origine somaleză, care este foarte mulţumit în Suedia, unde se află de şapte ani. Toţi copiii, toate persoanele sub 18 ani, îmi spune, nu plătesc absolut nimic nici la medic şi nici la farmacie.
După natura în care evoluează, după sporturile pe care le fac şi vioiciunea pe care o afişează, probabil că nici adulţii şi nici copii nu prea au nevoie prea mult de doctor. Danturi perfecte, feţe zâmbitoare, obraji întinşi plini de prospeţime.
Rămâi cu acest sentiment al unui popor care este foarte mulţumit în pielea lui, de oameni frumoşi şi sănătoşi, chiar dacă pe undeva un pic parcă destul de rigizi şi care nu joacă cu toate cărţile pe masă - mai ţin unele şi pentru ei. -) Acesta este probabil privilegiul celui care este autosuficient, nu mai trebuie să ţină cont foarte mult de ceilalţi.
Agenţia Paralela 45 a fost partener oficial ZF pentru această deplasare.
