Acum 15 ani (şi câteva luni) am păşit pentru prima dată pe pământ marocan. Marrakech a fost primul oraş din afara Europei unde am ajuns şi, deşi toate simţurile mele au fost luate cu asalt, m-am lăsat încântată de nebunia de pe străzi, de agitaţia din pieţe, de aromele infinite de peste tot.
La început de decembrie anul trecut am revenit alături de mama, în ceea ce a fost prima ei călătorie în afara Europei. Acelaşi asalt l-a resimţit şi ea.
Doar că mie oraşul mi s-a părut cu totul altul.
Maşinile, deşi multe în continuare, par că se iau la întrecere acum mai degrabă cu motoretele şi scuterele care îşi fac loc peste tot, inclusiv prin cotloanele oraşului vechi unde, în goana lor nebună, nu de puţine ori simţi că urmează să te facă una cu pereţii.
Comercianţii – sufletului dintotdeauna al Marrakechului – par astăzi cvasiimuni la farmecele turiştilor care le trec prin faţă. În 2009, mai-mai că trebuia să le fugi din cale pentru a nu te lăsa prins în mrejele lor şi pentru a nu cădea „victimă” unei negocieri şi unei achiziţii pe care nici nu ştiai că le vrei. Acum, aproape că te atrag cu indiferenţa lor.
Scena gastronomică e şi ea cu totul alta, inclusiv în piaţa centrală, Djemaa el Fnaa, unde paharele de plastic sunt curate şi (chiar) de unică folosinţă, iar igiena e aproape exemplară. La prima întâlnire cu vânzătorii de sucuri de portocale, paharele erau adunate de prin piaţă şi spălate într-o găleată cu apă de o culoare incertă, iar vesela, ei bine şi ea era tot ceva special. Astăzi însă, acestea sunt doar nişte amintiri.
Şi totuşi, unele lucruri sunt neschimbate, începând cu miile şi miile de perechi de pantofi din piele în toate culorile curcubeului care stau aşezate „la dungă”. Hotelurile de tip riad sunt şi ele la fel de fermecătoare ca şi atunci (dacă nu cumva mai). Tagine-ul are acelaşi gust, iar medina e la fel de labirintică.
În concluzie, oraşul e acelaşi şi totuşi altul.
