Acum şapte ani şi jumătate am ajuns pentru prima dată în Hong Kong, un oraş care m-a cucerit definitiv şi irevocabil. Avea o energie aparte. Nu ştiu cum mai este astăzi, dată fiind implicarea activă a Chinei, dar în 2015 era o metropolă în perpetuă mişcare şi transformare. Un mix echilibrat de vechi şi nou, de tradiţie şi inovaţie, totul combinat cu o gastronomie a cărei amintire îmi lasă şi acum gura apă.
Îmi aduc aminte viu multe lucruri din acea primă incursiune în acest oraş-stat care părea că încapsulează o lume întreagă. Nu am uitat pieţele de vechituri şi fake-uri unde puteai cumpăra Rolex-uri cu câteva zeci de dolari (un amic portughez a luat două), dar nici restaurantele cu stele Michelin unde mâncai până plesneai şi tot ai mai fi mâncat. La fel se întâmpla şi la standurile cu street food pe lângă nu prea puteai trece fără să cumperi ceva.
Dar, la fel de bine, mai ţin minte ceva. Faptul că mesajele vocale erau deja populare, şi asta într-o perioadă în care la noi erau ceva SF.
Stăteam la semafor într-o zi şi am remarcat cum cineva ţinea telefonul la gură şi nu la ureche. Iar buzele i se mişcau continuu. Un localnic mi-a explicat că trimite mesaje vocale, un obicei deja împământenit în zonă. Am zâmbit.
Un an şi jumătate mai târziu, de data asta în Japonia, în metroul din Tokio, am văzut un tânăr cum stătea cu telefonul la ureche fără să vorbească. Mai zâmbea din când în când, dar atât. Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar am mers împreună o vreme şi el tot nu a scos vreun cuvânt.
Intrigată, din nou, am întrebat un localnic care mi-a spus că respectivul asculta mesaje vocale. Că în Japonia lui 2017 oamenii nu mai vorbeau la telefon, preferau să îşi trimită mesaje vocale de câte una-două ore în care-şi povesteau ziua viaţa. Nu-şi mai doreau interacţiunea unei conversaţii. Din nou, era un obicei împământenit în Ţara Soarelui Răsare, cunoscută pentru înstrăinarea oamenilor şi pentru lipsa de intimitate în orice fel de relaţie. Am zâmbit şi atunci.
Dar în mintea mea tot SF mi se păreau ambele scenarii şi tot ce mă puteam gândi era ce departe e lumea noastră de lumea lor.
Derulând timpul, pe 23 aprilie 2023, în zona Piaţa Romană din Bucureşti, la trecerea de pietoni, o tânără asculta un mesaj vocal la volum maxim. Nu mai ştiu conţinutul mesajului, dar ştiu că am avut un sentiment de deja-vu, deşi în Asia niciodată „intensitatea“ conversaţiei nu era atât de mare cât să poată fi replicată.
Deşi am primit de-a lungul timpului mesaje vocale de la diverşi, chiar şi de la prieteni, nu m-am gândit la ele în contextul experienţelor mele asiatice. Nu ştiu ce a făcut acum „să se aprindă lumina“. Probabil volumul telefonului. Cert e că odată cu această întâmplare mi-am amintit de o cunoştinţă care-mi spunea că poartă adevărate „conversaţii“ cu soţul ei prin mesaje vocale. Doar că el nu îi răspunde altfel decât în scris sau printr-un apel. Recunosc, eu n-am trimis până acum niciun mesaj vocal. Mă sperie. Plus că nu-mi place nici să le ascult pe cele primite (aviz cititorilor). Mi se pare că aproape niciodată nu e un moment potrivit pentru a face asta. Dar, probabil, ca în multe alte cazuri, o să vină şi momentul în care o să devin şi eu deschisă la nou. Chiar dacă în cazul ăsta e de fapt la „vechi“.
Sper totuşi că nu prea curând. Poate când o să ascult şi audiobook-uri. Până atunci însă, vă invit pe toţi să citiţi ediţia aceasta din După Afaceri Premium. Încă nu avem varianta audio.
