Travel

REPORTAJ. Cum arată Egiptul în pandemie, dincolo de staţiunile de la malul mării: înainte nu aveai loc să arunci un ac sau să faci o fotografie, acum este aproape pustiu. E momentul potrivit să ai monumente vechi de mii de ani doar pentru tine. GALERIE FOTO

12 mar 2021 2813 afişări de Cristina Roşca
Din aceeaşi categorie

7 februarie 2021 e o zi pe care nu o voi uita prea uşor. E ziua când m-am urcat din nou în avion după aproape 11 luni de pauză. Înainte de pandemie ştiam drumul către aeroport aproape la fel de bine ca pe cel spre birou, dat fiind că o dată sau chiar de două ori pe lună luam drumul străinătăţii, după cum zice bunica. Mă obişnuisem atât de mult cu viaţa mea de atunci că nu credeam că e posibilă vreo schimbare. Pandemia a venit fără să bată la uşă sau poate a bătut, dar eram prea ocupată cu călătoriile să o aud. Şi apoi, s-a făcut linişte. Şi la mine-n viaţă, dar şi pe aeroporturile din toată lumea. A durat aproape un an liniştea mea „interioară“, perioadă în care am descoperit România şi am cutreierat Grecia. Dar simţeam cum mă cheamă lumea cea mare. Şi a trebuit să plec!

Nu am fost unul dintre aceia care au fost pasionaţi de istorie, zei şi faraoni încă din copilărie. Nu am fost nici dintre cei care şi-au dorit să bifeze minunile lumii, deci şi piramidele. Nu m-am numărat nici măcar printre cei care aveau Egiptul pe lista scurtă (sau medie) de călătorie. Mi se părea o destinaţie aglomerată (nu că aş avea o problemă cu asta în general), nu tocmai sigură (fals după cum am aflat acum) şi totodată oricând posibilă (la doar trei ore de zbor direct).

Cum pandemia a redus destul de mult opţiunile de călătorie şi cum în multe dintre destinaţiile deschise pentru vizitatorii din România fusesem deja şi chiar recent, am vrut să încerc ceva nou. Am optat pentru Egipt deşi iniţial nu am fost 100% convinsă. Dar cu cât citeam mai mult şi completam traseul - pe care l-am construit ca un puzzle - cu atât mă entuziasmam mai tare.

Nu ştiu, în final, ce mi-a plăcut cel mai mult. Că am avut unele dintre cele mai cunoscute monumente ale lumii aproape doar pentru mine? Că am stat la aceeaşi masă unde Agatha Cristie a scris Death on the Nile (Moarte pe Nil)? Romanul a fost scris la Luxor şi Aswan, autoarea împărţindu-şi timpul între unele dintre cele mai frumoase hoteluri la care am stat eu vreodată (şi nu sunt puţine!)? Că Toni, egiptologul care ne-a însoţit în periplul nostru istoric era atât de pasionat de istorie şi de ţara lui că n-aveai cum să nu te laşi cucerit? Sau că am stat faţă în faţă cu istoria şi mi-am dat seama că pietrele spun mereu o poveste, trebuie doar să avem urechi să ascultăm?

M-am uitat în Egipt ore în şir la monumente care au rezistat 3.500 de ani sau mai bine. Monumente care stau şi azi în picioare după ce au suferit de pe urma inundaţiilor periodice, după ce au fost arse de soare mai bine de un milion de zile (la Luxor spre exemplu nu plouă aproape niciodată) şi după ce au stat îngropate în nisip sute de ani. Mintea mea nici acum nu poate să cuprindă şi să înţeleagă cum au fost posibile toate acestea. Încă mă gândesc că oamenii de atunci - fără tehnologia zilelor noastre şi fără avantajele dezvoltării industriale - au reuşit să ridice în mijlocul deşertului temple mamut pe care să le sculpteze cu grijă pentru a lăsa lumii poveşti pentru copiii şi adulţii de astăzi, de ieri şi de mâine. Aceiaşi oameni au săpat morminte în stâncă şi nu orice fel de locuri de odihnă veşnică, ci adevărate labirinturi pictate şi ornate în cele mai mici detalii. Unele dintre statuile la care m-am uitat mută câteva zeci de minute în şir erau făcute din granit, dintr-o singură bucată de granit ce cântărea zeci de tone. Cum a fost posibilă o astfel de minune? „Ingineriile“ tehnice de la acea vreme pot fi, fără exagerare, numite minuni. Cu ajutorul lemnului de sicomor, cu multă muncă şi cu sprijinul Nilului, totul a fost posibil.

Egiptenii „săpau“ în jurul bucăţii de granit pe care o doreau, apoi puneau în golurile apărute lemn de sicomor care odată udat se expanda şi făcea ca piatra să se desprindă. Ulterior, în timpul inundaţiilor, viitoarea statuie, care deja avea o formă intermediară, era transportată pe Nil în locul dorit. Iar acolo, obeliscul, şoimul gigantic sau statuia faraonului ori a zeului era finisată şi ridicată pe piedestalul unde stătea semeaţă fără să fie fixată în ciment, adeziv sau alt material disponibil astăzi. Şi nu doar atât, dar stă semeaţă şi astăzi.

Pe scurt, e greu de ales ce mi-a plăcut cel mai mult în Egipt, dar pot să spun ce nu mi-a plăcut. Că nu am avut mai mult timp. Am lăsat pe altă dată destul de multe.

Am avut la dispoziţie doar o săptămână, fiind condiţionată de zborul charter cu care am aterizat la Hurghada. Era cel mai convenabil punct pentru un zbor direct, ca apoi să ajung la Luxor, oraşul-muzeu. Puteam opta pentru Cairo, tot cu un zbor direct, dar citisem că în oraşul-capitală şi ceva mai la nord, în Alexandria, sunt cele mai multe cazuri de COVID-19. O explicaţie simplă constă în faptul că circa 25 de milioane de oameni locuiesc în Cairo, iar alţi aproape 10 milioane în Alexandria.

În decizia mea a mai contat şi faptul că noul Muzeu Egiptean, un pariu de un miliard de dolari, ar urma să se deschidă în toamna lui 2021. Şi nu în ultimul rând, un alt aspect care a înclinat balanţa în favoarea itinerarului actual a fost faptul că piramidele şi Cairo pot fi legate nu doar de Alexandria, ci şi de oaza Siwa, care acum e mai greu de vizitat, aflându-se aproape de graniţa cu Libia cea măcinată de conflicte. Aşa că am decis să merg pe valea Nilului, de la Qena şi Luxor în jos până la Abu Simbel, la 70 de kilometri de graniţa cu Sudanul - ţară care acum mai bine de 60 de ani era parte din Egipt.

Zborurile charter pe care agenţiile le au către Hurghada sau Sharm El Sheik sunt gândite pentru acei călători care caută soare, mare şi relaxare. Nu e genul meu, recunosc, să mă rumenesc pe plajă mai ceva ca puiul la rotisor, aşa că am profitat doar de zbor, nu şi de cazarea cu care vine de cele mai multe ori la pachet un charter.

Ştiu că hotelurile din Hurghada oferă turiştilor şansa de a ajunge la Luxor sau chiar la piramidele din Giza într-o excursie de o zi, dar părerea mea e că o astfel de incursiune e ca atunci când ajungi la Paris şi vezi doar Turnul Eiffel, nimic mai mult. Drumurile în Egipt sunt lungi. Autostrăzile sunt, fie prin deşert, fie prin munţi, aproape libere. Călătoria e întreruptă doar de filtrele de poliţie pe care le găseşti peste tot în această ţară. Drumurile celelalte - prin sate şi oraşe - sunt aglomerate de căruţe, camioane sau măgari încărcaţi până la refuz. Deci chiar dacă Google Maps spune că faci patru ore, e bine să îţi iei o marjă de eroare.

În Luxor am stat trei nopţi şi aş mai fi avut ce face încă pe atâtea. Nu degeaba acest oraş este considerat un muzeu în aer liber. Malul estic al Nilului, cel care găzduieşte Muzeul Luxor, templul cu acelaşi nume şi templul Karnak - poate cel mai cunoscut dintre toate -, este plin de viaţă. Aici locuieşte şi cea mai mare parte a populaţiei din oraş. De altfel, malul estic era destinat oamenilor în viaţă încă din vremurile faraonilor.

Tot aici am stat şi noi, la Sofitel Winter Palace. Aşezat în buza Nilului, cu o grădină ferchezuită atent că pare mai degrabă o grădină botanică şi cu decoraţiuni demne de un palat, nu e de mirare că acest hotel i-a găzduit pe Agatha Christie şi pe Winston Churchill. De pe terasă se poate admira Nilul, iar privirea merge până dincolo de malul vestic.

Acesta din urmă era dedicat morţii acum câteva mii de ani, motiv pentru care aici şi-au ridicat templele-mormânt sau şi-au săpat locurile de veci direct în stâncă faraonii, regii şi nobilii. Nu ei şi le-au săpat, ci muncitorii care îi slujeau. În Valea Regilor sunt peste 60 de morminte ale faraonilor, iar în Valea Reginelor peste 80, acestea găzduind nu doar soţii de faraoni, ci şi alţi membri ai familiei. Mormintele faraonilor sunt nişte mici temple săpate în stâncă, unele cu multe camere şi cu picturi din tavan până la podea. Faraonii îşi ale­geau locul de înmormântare încă de la începutul domniei lor, acesta dezvoltându-se treptat. Cu cât „mandatul“ era mai lung, cu atât mormântul era mai somptuos. Totul în Egiptul antic era grandios, iar o dovadă în acest sens a fost pentru mine templul Habu, favoritul meu de pe malul vestic al Nilului. Mai puţin cunoscut decât alte temple, acesta surprinde prin grandoare şi culoare. Nuanţele delicate de albastru, galben şi roşu se păstrează până astăzi, iar tavanele, care au trecut testul timpului, prezintă cerul înstelat aşa cum era el văzut de egiptenii antici.

La fel de colorat şi de bine păstrat este şi templul Dendara din Qena, oraş aflat pe drumul dintre Hurghada şi Luxor. Ce mai e impresionant la aceste temple, ca de altfel la toate din Egipt - pentru că am văzut câteva -, e povestea fiecăruia. Nu cea istorică, ci mai degrabă cea magică despre iubiri interzise, zei răzbunători şi faraoni nemuritori. După o supradoză de cultură în Luxor, am pornit-o spre Aswan, un oraş mai puţin bogat în monumente, dar cu un Nil presărat de insule verzi rupte dintr-o ilustrată. Aici timpul se scurge mult mai lin. Nici locuitorii nu par la fel de interesaţi de turişti pentru a le oferi ceva, orice, în schimbul unei negocieri aprinse. Să te dai cu felucca (barcă tradiţională din lemn, cu pânze) pe râu la apus sau să priveşti această imagine idilică de la cafeneaua hotelului Sofitel Old Cataract e o poveste. Hotelul este el însuşi un monument şi este unul dintre cele mai frumoase hoteluri la care am stat vreodată. Te simţi parcă un călător în timp, în vremurile în care Agatha Christie stătea aici şi scria, uitându-se cum trec bărcile pe Nil. Nu s-au schimbat multe de atunci.

Nu aş putea să spun ce face Aswanul să fie special, dincolo de importanţa sa istorică şi de frumuseţea clasică. E un sentiment că ai putea să stai aici o vreme îndelungată şi să te bucuri de viaţă. Şi cam atât. Nimic evident, nimic ieşit din comun.

Dar cum timpul era limitat, am avut doar două nopţi în Aswan, care a fost şi o bază de pornire pentru un sat nubian, colorat în toate tonurile curcubeului şi cu cămilele care zburdă libere pe stradă alături de copiii localnicilor care nu au nicio grijă. Sunt foarte turistice aceste sate, dar asta şi pentru că oamenii de aici din asta trăiesc. Mai sunt doar câteva zeci de mii de nubieni în Egipt şi îi recunoşti după pielea mai închisă la culoare şi după cârlionţii dezordonaţi.

În sudul Egiptului nu există industrie, aşa că cei mai mulţi oameni trăiesc din turism, iar lipsa vizitatorilor în contextul pandemiei a lovit în plin o economie dependentă de călătorii străini. Egiptul era deja o ţară săracă, cu o populaţie în creştere şi mulţi copii care nu ajung la şcoală. Pandemia nu a făcut decât să adâncească aceste probleme.

Ce m-a frapat la Egipt, dincolo de istorie şi frumuseţe, e faptul că o ţară care a fost acum câteva mii de ani un epitom de inovaţie şi dezvoltare este astăzi atât de similară celorlalte state din Africa neagră. Mergând mai bine de 1.500 de kilometri pe drumurile din Egipt am descoperit puţine similarităţi cu Europa. În Luxor sau Aswan doar hotelurile de lux aveau o arhitectură similară celei de la nord de Marea Mediterană. Vedeam însă la tot pasul asemănări cu Kenya, Tanzania sau Namibia. În final, Africa de Nord e tot Africa.

Dar când vine vorba de istorie, puţine locuri pot rivaliza cu Egiptul. Şi nu doar puţine locuri din Africa, ci din întreaga lume. Cei mai mulţi identifică această ţară cu piramidele din Giza şi nu e de mirare. Mai sunt şi cei care asociază Egiptul cu Luxor şi cu mormântul lui Tutankamon, un faraon care nu s-a remarcat prin prea multe în timpul vieţii. A domnit puţin şi în tinereţe, iar despre sfârşitul lui se vorbesc multe, deşi certitudinile sunt puţine. Mormântul l-a făcut celebru. Pentru mine, Egiptul este sinonim cu templul lui Ramses al II-lea de la Abu Simbel. Aici, în mijlocul deşertului, mai aproape de Sudan decât de alte mari oraşe din Egipt stau două temple. Unul este dedicat faraonului, iar un al doilea - ceva mai modest - soţiei sale preferate Nefertari. Nu sunt alte temple dedicate soţiilor de faraoni în Egipt. Da, sunt unele care sunt construite pentru femeile faraon, cum e cazul lui Hatshepsut, dar atât. Nefertari e însă o figură istorică, mormântul său fiind şi el printre cele mai frumoase şi bine păstrate din Luxor.

În Abu Simbel am ajuns dimineaţa şi o bună vreme am fost doar noi şi poveştile lui Toni care a repetat periodic că în zilele bune ale turismului egiptean nu aveai loc să arunci un ac sau să faci o fotografie. Grupurile de turişti sunt rare şi grăbite acum şi nu prea ajung până în sudul ţării, aşa că puţinii călători independenţi ca noi au avut răgaz să asculte povestea pietrelor şi ceva în plus.

Pentru a sedimenta toată această istorie (sau măcar cât mai mult din ea), ultima zi am petrecut-o la Marea Roşie. Aici, în pofida numelui, apa are infinite tonuri de albastru. Doar nisipul are ceva tentă rozalie. Pare că roşeşte uşor de fiecare dată când se îmbrăţisează cu marea. Cu greu găseşti pe litoralul din apropiere de Hurghada un petic de pământ liber. Hoteluri mamut au fost construite pentru turiştii care înainte de pandemie veneau cu mic cu mare pentru o supradoză de vitamina D. Acum, multe dintre şezlonguri sunt goale. Au rămas de veghe doar munţii golaşi ce se profilează la orizont. Turiştii vor reveni însă, iar linştea de acum va fi doar o amintire.