Să ai ornitofobie – sau teamă (iraţională) de păsări – şi să mergi în Delta Dunării vara poate părea o nebunie. Şi totuşi nu e deloc aşa. Sau nu în sensul acela. Ci fix în celălalt, cel bun. O spun din postura cuiva care aproape toată viaţa şi-a imaginat că o întâlnire prea apropiată cu o „înaripată“ se va sfârşi, invariabil, cu aceasta din urmă victorioasă după ce i-a scos ochii „adversarului“ uman.
Prima dată - şi singura până în această vară - când am ajuns în Delta Dunării a fost când am împlinit 18 ani şi am terminat clasa a XII-a. Nu îmi amintesc prea multe detalii, însă ce ţin minte e că am dormit pe un vaporaş şi ne-am plimbat cu barca, în căutare de păsări şi admirând verdele crud al vegetaţiei de la început de sezon estival.
Multă vreme după aceea mi-am dorit să revin şi să revăd, cu ochi de adult, acest tărâm magic, inclus în patrimoniul UNESCO. A fost nevoie însă de 20 de ani ca să pun din nou piciorul în această rezervaţie a biosferei, descrisă drept cea mai mare zonă umedă a Europei.
Am plecat din Bucureşti într-o zi de vineri, dimineaţa devreme, pentru a ajunge la Murighiol la timp pentru primul transfer al zilei către Sfântu Gheorghe şi, mai exact, către complexul Green Village Resort.
Drumul cu maşina mi-a părut lung, deşi peisajul s-a tot schimbat, câmpiile infinite fiind înlocuite relativ repede de dealuri domoale. Iar în momentul când autostrada a lăsat loc drumurilor judeţene, satele au început să se succeadă rapid, astfel încât, teoretic, să mă ţină ocupată. Şi totuşi, doar câte un minaret rătăcit ori o grămăjoară de roşii vândută la poartă, câte un magazin tradiţional de ţară ori un semn către un obiectiv cultural prea puţin cunoscut mi-au abătut, şi asta doar din când în când, atenţia de la drumul ce a durat mai bine de patru ore. Odată ajunsă în parcarea de la Murighiol, eram convinsă că ora rămasă de parcurs cu barca până la hotel îmi va părea infinit de lungă.
Şi totuşi, în momentul în care am pornit, m-a furat peisajul Deltei, care a început să se dezvăluie uşor-uşor. Astfel, minutele aproape au zburat, în timp ce eu am căscat ochii după orice urmă de mişcare ce ar fi putut ascunde o vietate sau alta.
Cine mă cunoaşte ştie că pentru mine nu există pe lume loc mai frumos decât Africa, Africa subsahariană, tărâmul animalelor sălbatice. Pot petrece ore în şir aşteptând ca un leopard să se trezească sau ca un ghepard să îşi înceapă vânătoarea, la fel cum pot sta ore în şir în maşină încercând să descopăr noi şi noi forme de viaţă.
Acelaşi tip de curiozitate m-a cuprins şi în Deltă, doar că de data asta pe apă, în barcă, în căutare de păsări. Şi da, reiterez, am ornitofobie. Doar că nu m-am apropiat prea mult de niciun pelican, de niciun cormoran şi de nicio egretă albă ori gri, nu suficient cât să mi se urce în cap şi să-mi scoată ochii. Am mai văzut şi alte păsări – inclusiv pui de lebădă (care sunt gri), dar cu siguranţă am descoperit prea puţine specii, dat fiind că sunt peste 300 în total. Iar cel mai bun sezon pentru a le observa (sau a le admira în cazul multor oameni) e fix cel în care am fost eu. Momentul de vârf începe în aprilie şi ţine până în iunie.
Localnicii spun însă că fiecare sezon are farmecul lui. Toamna apare ceaţa, iar peisajul e feeric, în timp ce iarna e momentul ideal să asculţi liniştea.
Deşi e una dintre cele mai populare destinaţii turistice din România, în Delta Dunării pare că în continuare timpul se scurge mai lent, iar muzica naturii e cea care „urlă“ cel mai tare.
Pe uliţele neasfaltate, unde nisipul ţine loc de pământ, la apus, sătenii merg agale către casă, însoţiţi uneori de una sau mai multe vaci care şi-au petrecut ziua pe te miri unde, în căutarea celor mai fragede ierburi. Unele vite rătăcesc prin sat şi după lăsarea întunericului, ba chiar se gândesc să concerteze pentru a-i alerta pe stăpâni că întârzie.
Dar dincolo de asta, e o linişte aparte în Deltă. Şi e o lumină specială aici. E o lumină blândă, care învăluie parcă peisajul şi îmbrăţişează păsările ce îşi petrec o bună parte din timp în apă. Din când în când însă, se înalţă în văzduh, dau o tură şi se întorc.
„Când pelicanii se avântă prea sus, mai sus decât de obicei, e semn că vine furtuna. Şi la cum s-a dus acum către înaltul cerului pelicanul ăsta, e clar că vine“, ne-a informat domnul Doru, cel care ne-a plimbat cu barca pe Gârla Turcească, unul dintre cele mai frumoase canale din Delta Dunării. De la el am aflat şi că aceiaşi pelicani pescuiesc la suprafaţă, în timp ce cormoranii coboară în adâncuri. Pe aceştia din urmă îi defineşte drept păguboşi şi prea numeroşi (zeci de mii de exemplare) - dându-i dreptate fostului ministru al agriculturii Petre Daea. „Fiecare exemplar mănâncă jumătate de kilogram de peşte pe zi, iar când găsesc un banc de peşti, cormoranii nu se lasă până nu îl decimează. Şi atunci, ce să mai pescuim noi?“
Domnul Doru cunoaşte Delta ca pe propria palmă. E pescar de meserie. Şi e pescar de multă vreme, de când încă nu exista GPS şi trebuia să se orienteze cu mare atenţie, mai ales pe ceaţă. Acum e simplu, e mult mai simplu datorită tehnologiei.
Totuşi, el merge cu încredere pe canalele din zona Sfântu Gheorghe şi fără ea. Le-a străbătut de atât de multe ori. Uneori chiar de mai multe ori într-o zi. Sunt şi zile când nu iese cu barca, după cum recunoaşte, dar şi altele când compensează. Aşa că nu e deloc surprinzător că observă rapid păsările şi le identifică după mărime, penaj sau colorit. Ştie poveşti despre ele şi despre viaţa lor. La fel de îndeaproape descrie şi peştii.
Aş putea petrece ore în şir ascultându-l şi căutând eu însămi noi şi noi vietăţi. Timpul se scurge altfel aici. Încet şi totuşi prea repede.
Când am păşit pe uscat, după excursia la Gârla Turcească, orologiul bătea ora prânzului. M-am oprit la restaurantul din incinta complexului Green Village, unde am fost cazată timp de două nopţi. Meniul e variat, ai de unde alege indiferent de preferinţele culinare. Totuşi, nu simţi că eşti în Deltă dacă nu mănânci o saramură, un peşte prăjit cu mămăligă ori unul la grătar. Eu am ales să încerc un novac prăjit (tip de peşte despre care aflasem deja mai multe de la domnul Doru), încununat de un pahar de vin alb. Vinul casei este produs de crama Navigo - parte din grupul Jidvei, dar sub brandul Green Village.
Resortul a fost construit acum mai bine de două decenii, gândit încă de la început pentru a fi în comuniune cu natura. Materialele naturale, arhitectura aleasă pentru a se integra în peisaj şi spaţiu verde întins pe hectare întregi fac din Green Village o destinaţie ideală pentru o evadare în Deltă.
Unde mai pui că e şi la doar 15 minute de mers pe jos de plajă şi de locul unde Marea Neagră se intersectează şi se îmbrăţişează cu Dunărea. Se poate vedea cu uşurinţă cum albastrul mării şi verdele fluviului se contopesc. Plaja e încă sălbatică, plină de scoici şi vizitată uneori de cirezi de vaci ori de vreun cal rătăcit. Când am ajuns eu, era invadată şi de gărgăriţe care călătoreau din scoică-n scoică, de parcă erau în căutarea unei case mai confortabile.
Aşa cum spuneam şi mai devreme, lumina bate altfel aici şi nu există un moment mai frumos pentru a o admira decât apusul. Fie că aştepţi pe plajă ca soarele să se ducă la culcare, fie că stai în hamacul din foişorul Green Village, fie că alegi pontonul de la Dunăre, prin faţa căruia se perindă şi câte unu-doi pelicani, dar şi bărci de pescari ori cu turişti, nu poţi da greş.
Iniţial, cerul se colorează lent în galben, pentru ca apoi, parcă dintr-odată, să se aprindă într-un portocaliu intens.
Matinalii zic că nici răsăriturile nu sunt cu mult diferite. Ba chiar, domnul Doru ne-a informat că adevăratele safariuri în Deltă încep cu puţin înainte ca soarele să se arate, pentru că atunci poţi să vezi şi păsările cum se trezesc şi natura cum prinde contur.
Dar cum vara răsăritul e foarte devreme, şi cum pentru mine somnul de dimineaţă e cel mai dulce, mi-am propus să revin şi toamna. Am citit eu că atunci culorile sunt chiar şi mai frumoase, iar soarele se trezeşte şi el mai târziu.
Sper doar să revin toamna asta şi nu după alţi 20 de ani.
