Când am ajuns în Saint-Louis, un orăşel din nordul Senegalului, cândva fosta capitală a ţării şi, totodată, fosta capitală a Africii de Vest, am oprit mai întâi pe insulă. Aceasta reprezintă partea centrală a unei urbe segmentate de râul Senegal în trei - insula, satul pescăresc Guet N’Dar şi zona continentală.
Insula este considerată a fi centrul istoric al localităţii, clădirile coloniale din perioada franceză fiind cele care au înscris arealul în patrimoniul UNESCO. Sigur, se vede că sunt bătute de vânt şi de timp, că sunt în bună parte scorojite şi decolorate de ploi, dar sunt în continuare - multe dintre ele - în picioare. Ba chiar unele sunt renovate, iar altele sunt în proces.
Când te plimbi pe străduţe, printre vânzătorii ambulanţi şi localnicii ieşiţi la colţ de stradă pentru a schimba o vorbă, ai impresia că eşti mai degrabă în Cuba sau pe undeva prin America Latină şi nu în Africa de Vest.
La doar câţiva kilometri depărtare – kilometri pe care îi poţi parcurge ori la pas, ori cu trăsura trasă de cai – se află Guet N’Dar, cunoscut ca satul pescăresc. E, de fapt, un alt cartier al aceluiaşi oraş. Dar, în realitate, e o altă lume.
Clădirile fel de fel stau să cadă sub povara familiilor care mai de care mai numeroase. Aici, nimic nu aminteşte de perioada de ocupaţie franceză. Zeci şi zeci de copii se îngrămădesc pe străzi printre capre, câini şi găini, printre munţi de gunoaie şi adulţi care aproape că nu îi bagă în seamă, încercând să îşi termine munca de peste zi.
Dacă pe insulă se mai simte cumva parfumul vremurilor de mult apuse, aici simţi doar miros de peşte (amestecat cu gunoi). Aproape fiecare familie are propria barcă şi din asta trăieşte. Înţeleg că veniturile nu sunt deloc de neglijat (din ce spun senegalezii), dar totuşi condiţiile de trai sunt greu de descris. Întreaga familie (mai multe generaţii) trăieşte în aceeaşi casă cu două-trei încăperi. Bucătăria e pe stradă, acolo unde se şi spală vasele după masă. Şi apropo de structura familiei, cei mai mulţi locuitori ai cartierului au până la patru neveste şi şapte-opt copii cu fiecare.
În Senegal, peste 95% din populaţie e musulmană, religie ce permite bărbaţilor să aibă până la patru soţii. Nu toţi fac asta, dar pescarii în bună parte da, pentru că vor cât mai mulţi moştenitori care să îi ajute la muncă. Şi munca lor nu e uşoară, uneori pleacă câte o săptămână pe mare şi sunt, de fiecare dată, la mâna vremii.
De ce am povestit asta? Pentru că în acelaşi orăşel (de doar 250.000 de locuitori) am descoperit două lumi diferite. Şi totuşi, împreună, aveau sens. Se potriveau ca un puzzle.
În bună parte, în întreaga ţară am găsit astfel de contraste care, puse laolaltă, spun povestea unei ţări greu de descris în doar câteva cuvinte. E, cumva, ca un mozaic complicat, greu de aşezat iniţial, dar care, în final, spune o naraţiune coerentă.
Cam aşa e şi numărul acesta al După Afaceri Premium, în care aducem împreună sacrul şi profanul, trecutul, prezentul şi viitorul, trupul şi mintea, femeia şi bărbatul.
Greu de povestit în câteva cuvinte, această ediţie are totuşi un fir narativ pe care vă invit să îl descoperiţi.
Lectură plăcută!
