In the mood for love. Este titlul unuia dintre filmele regizorului Wong Kar-wai, al cărui portofoliu mai cuprinde şi alte capodopere precum Chungking Express, Days of Being Wild şi 2046. Fiecare dintre ele, adevărate opere de artă, spune, dincolo de povestea principală, încă una. Povestea oraşului Hong Kong. De fapt, fiecare peliculă poate fi percepută ca o declaraţie de dragoste pentru această metropolă unde trăieşti simultan în două lumi – trecut şi viitor. Dintre toate filmele lui, In the mood for love este preferatul meu. Iar dacă ar fi să fac un film despre Hong Kong sau dacă ar fi să îi scriu o carte, ar purta exact acelaşi nume.
În Hong Kong am ajuns prima dată în toamna lui 2015, cu munca – cu ocazia unui târg de vinuri la care participa România ca invitată de onoare (una dintre invitate, alături de Portugalia). Mi-a copleşit toate simţurile. Clădirile care se înălţau ameninţător spre cer m-au făcut să mă simt mică. Mâncarea absolut delicioasă m-a făcut să mă simt în permanenţă curioasă, chiar înfometată. Forfota continuă din pieţe şi de pe stradă m-a atras fără să mă copleşească. Atât de mult mi-a plăcut, încât câteva săptămâni mai târziu am revenit în vacanţă.
Am vizitat atunci Hong Kong şi Seoul, care s-au menţinut până astăzi pe primele poziţii în topul oraşelor mele preferate din Asia. În Seoul am revenit în 2024. În Hong Kong, în 2025.
De fiecare dată când mă întorc într-un loc care-mi este apropiat de suflet, am emoţii că nu-mi va mai plăcea la fel de tare – fie pentru că s-a schimbat el, fie pentru că eu îl percep a fi diferit cu ochii şi mintea din prezent.
În Hong Kong am avut şi mai mari emoţii date fiind evenimentele care s-au petrecut aici în ultimii ani. O să încep însă cu concluzia acestui text.
Ca vizitator, nu am simţit nicio schimbare. Nu ştiu cum e pentru localnici, însă pentru mine a fost ca şi când m-aş fi întâlnit cu un prieten vechi, pe care nu l-am mai văzut de multă vreme, dar cu care stau la poveşti de parcă ieri am fi avut ultima conversaţie.
Am coborât din avion şi am zâmbit când am dat cu nasul de aerul cald şi (prea) umed. Poate ar trebui să încep prin a spune că fusesem avertizată că e alertă (nivelul 8) de taifun. La 10 e uragan.
Nu ştiam prea bine ce înseamnă asta, dar mă aşteptam la vânt puternic şi ploi abundente. Zborul dinspre Frankfurt a fost lin, fără turbulenţe majore. Am dormit foarte bine până când avionul a pus roţile pe pistă, aşa că m-am gândit că fie termenul de taifun a fost folosit cu generozitate, fie că nu a venit încă momentul lui.
Totuşi, când telefonul s-a co-nectat la reţea, a intrat rapid un mesaj de la Mihai, în care mă întreba dacă am aterizat. Iar dacă da, am aterizat în Hong Kong?
Am crezut că e o glumă. Dar nu, după cum mi-a explicat tot el ulterior. Avionul de dinaintea noastră a fost forţat să meargă spre Taiwan. „S-a mutat puţin un nor şi tu ai avut noroc“, a concluziona el când m-am arătat încă nedumerită. Nu simţisem nicio turbulenţă. Şi oricât de profund aş dormi eu de fel, ar fi trebuit să simt ceva. Aşadar, până am ajuns, ploaia se oprise. La fel şi vântul.
Am zâmbit şi mi-am zis că am început călătoria asta cu dreptul. Şi tot aşa am şi continuat-o.
Am trecut rapid prin controlul de la vamă, iar de acolo la hotel a mai fost „doar un pas“. Maşina s-a strecurat uşor prin traficul care mi-a părut mai lejer decât cel dintr-o zi de vară în Bucureşti.
Şoferul, născut şi crescut în Hong Kong, despre care spunea că e cel mai frumos oraş din lume (şi călătorise ceva la viaţa lui), m-a avertizat că nu e aşa mereu. Traficul vreau să zic.
„Sunt foarte mulţi imigranţi, mulţi veniţi din China, de pe continent, în căutarea unor locuri de muncă mai bune, mai bine plătite (nu degeaba Hong Kongul e supranumit New Yorkul sau centrul financiar al Asiei – n. red.). Uneori, traficul e groaznic.“ Şi chiar şi în momentul acela, în care maşina noastră rula nestingherită pe şoseaua cu mai multe benzi pe sens (nu ştiu exact câte pentru că nu le-am numărat), în alte zone din oraş e posibil să fie ambuteiaj. Să nu mă bucur înainte să ajung la destinaţie, m-a sfătuit el.
Dar nu puteam să nu mă bucur. Simţeam un freamăt sub piele. Mă gâdilau tălpile să iau străzile la pas. Voiam să simt din nou aroma metropolei şi să ascult zumzetul permanent al taxiurilor roşii care sunt peste tot. Eram sigură că traficul nu se va împotrivi acestui plan al meu. Nu îmi va pune piedică. Şi nu mi-a pus.
Am ajuns în mai puţin de 40 de minute la hotelul East Hong Kong, aflat în partea de est a oraşului – după cum îi spune şi numele. Nu mai fusesem prin zonă. Auzisem că e mai degrabă rezidenţial cartierul, dar bine conectat cu centrul. Şi mai auzisem – de la o prietenă care stă în Hong Kong, dar care în exact aceeaşi perioadă era plecată din oraş - că de la barul Sugar de la ultimul etaj poţi cuprinde cu privirea tot portul. Hotelul are şi un restaurant (pe care nu l-am testat), dar şi o cafea de specialitate – Domain.
Cafeaua de specialitate e pe toate drumurile aici. Aproape că trebuie să te abţii de la a mai bea încă una şi încă una. Nu că nu ai avea ce face în Hong Kong dacă nu ai somn. Ar putea la fel de bine să fie supranumit şi el, nu doar New Yorkul, oraşul care nu doarme niciodată.
Camera mea de hotel de la etajul al 13-lea avea doi pereţi integrali din sticlă. Cel din faţă dădea către o serie de clădiri rezidenţiale, dintre care una cu piscină la un etaj intermediar. De la prima oră a dimineţii vedeam cum rezidenţii îşi fac turele de bazin.
Geamul din dreapta mă poziţiona fix deasupra unei şosele suspendate şi al unei intersecţii complexe de genul celor unde, dacă nu eşti foarte atent la Waze, poţi oricând să ratezi ieşirea corectă. În primul moment când am ridicat jaluzelele, am simţit că mă ia cu ameţeală. Relaţia mea cu înălţimile e cunoscută. Ca în cazul unui introvert (care nu sunt), am nevoie de timp înainte de a mă apropia. În situaţia mea, de fereastră.
Dar odată ce m-am simţit stăpână pe situaţie – destul de rapid – am petrecut multă vreme uitându-mă de sus – la propiu – la trafic. Am făcut asta mai ales noaptea, deoarece atunci ajungeam în cameră.
Vânam taxiurile pe care le descoperisem iniţial în filmele lui Wong Kar-wai şi pe care le-am identificat apoi, când am ajuns prima dată aici, drept un simbol al Hong Kongului. „Aglomeraţia, zumzetul taxiurilor care devine un fel de imn al oraşului, mirosul de mâncare care te îmbată la fiecare colţ de stradă, toate te cuceresc sau te obosesc. (Taxiurile – n. red.) sunt multe, toate acelaşi model vechi de Toyota (Comforts) pictat în alb şi roşu. Iau cu asalt traficul.“
Asta scriam acum un deceniu. Astăzi, a apărut şi alt model de maşină pe care stă scris „Taxi“. Sper să nu greşesc, dar cred e vorba de Toyota Comfort Hybrid. Culorile sunt aceleaşi, dar liniile curbe ale acestui model mă duc cu gândul mai degrabă către taxiurile londoneze (TX4) decât către cele unghiulare cu care eu asociez oraşul.
De altfel, pe acestea noi m-am şi ferit să le imortalizez. Mi s-a părut că nu se potrivesc cu peisajul. Acum, că stau să mă gândesc, acest model de vechi şi nou, de tradiţional şi modern, de trecut şi prezent, nu se aplică doar maşinilor. Sunt cartiere întregi unde domină fără drept de apel zgârie-norii din sticlă. Dar la umbra lor îşi găsesc loc şi clădiri mai vechi, din cărămidă şi cu ferestre zăbrelite, colorate în fel şi fel de culori care şi-au pierdut însă strălucirea. De multe ori, albul s-a murdărit atât de tare încât te întrebi dacă a fost vreodată alb sau dacă nu cumva iniţial era gri ori bej. Şi nuanţele mai tari, pe care le poţi identifica mai uşor, sunt murdare, iar pereţii sunt scorojiţi. Dar, fix ele dau caracter acestui loc. Simţi că oamenii trăiesc aici.
Singapore mi s-a părut mereu artificial. Prea curat. Impecabil chiar. Am simţit de parcă nu e locuit. Nu are suflet. Nu ai cum să ai sentimentul ăsta în Hong Kong.
De dimineaţă până noaptea, oamenii freamătă. Sunt peste tot. În pieţe, la restaurante, pe străzi, în port. E o energie aparte. Peste tot.
Am mers mult pe jos în săptămâna pe care am petrecut-o acum în Hong Kong. Umiditatea nu m-a împiedicat să iau oraşul la pas. Iar transportul în comun – extrem de bine organizat şi ieftin – m-a ajutat să ajung rapid oriunde. A contat şi că jetlag-ul iniţial mi-a permis să fiu matinală - lucru de neimaginat în orice alte condiţii. Aşa că s-a întâmplat ca la răsărit eu să pornesc la drum şi să ajung înapoi în cameră mult după lăsarea întunericului. Mai aproape de miezul nopţii de fapt.
A contat şi că oraşul e extrem de sigur. Şi zic asta pentru că cineva chiar m-a întrebat.
Plecasem de la ideea că vreau să ajung din nou la The Peak – de unde se poate vedea oraşul de sus, şi în port, ca să admir Aqualuna, barca cu pânze roşii, care noaptea pare desprinsă din Piraţii din Caraibe. În realitate, am făcut mult mai multe.
Am avut şi norocul unui itinerar stufos primit de la prietena mea care, ca şi mine, iubeşte să meargă pe jos şi iubeşte Hong Kongul.
Mi-ar fi greu să spun peste tot pe unde am ajuns pentru că nu mi-ar ajunge hârtia, dar aş vrea să dau mai departe câteva locuri care, cred eu, ar trebui să fie pe itinerarul oricui poposeşte aici.
Toată lumea ştie The Peak şi, cel mai probabil, a văzut cel puţin o poză făcută de pe terasa de unde simţi că ai lumea la picioare. Prea puţini – inclusiv eu până anul acesta – ajung să facă şi „drumeţia“, mai degrabă plimbarea, The Peak Circular Trail, care durează aproximativ o oră şi care îţi oferă cele mai frumoase vederi. Termenul de junglă urbană se potriveşte aici mai bine decât oriunde altundeva. Te plimbi printr-o pădure tropicală şi ai o metropolă care te înconjoară puţin mai jos.
Mai departe, dacă vrei să cobori printre pământeni, ai de ales între cartierele centrale, dominate de zgârie-nori de ultimă generaţie, Causeway Bay sau Central, şi cele dormitor – Kennedy Town sau Tin Hau. În Wan Chai am găsit un mix al acestor două lumi. Aici, dimineţile sunt liniştite. Tarabele abia se deschid, iar pieţele prind viaţă. La prânz, corporatiştii ies la masă şi e o agitaţie aparte. Ai cozi la fiecare restaurant şi cafenea. Şi nu sunt puţine.
Pentru o altfel de atmosferă, am mers în Sheung Wan, cu gândul de a vizita din nou Man Mo Temple. Mirosul de beţişoare parfumate ajunge până în şosea. Înăuntru e întuneric şi vezi cum fumul dansează, şi dansează, şi dansează. E linişte. Ai impresia că eşti într-o altă lume.
De fapt, cred că în asta şi constă o parte din farmecul Hong Kongului. Oriunde mergi, e diferit. Dacă „sari gârla“, ai imediat Tsim Sha Tsui, un cartier unde te întâmpină o salbă de malluri care se întrec în branduri de lux. Nu pentru ele am luat feribotul, ci pentru a admira una dintre multiplele panorame. La ora opt seara, aici vin cei mai mulţi turişti, dar şi localnici, pentru a vedea spectacolul de lumini. Nici apusul nu e „de lepădat“.
Dacă treci însă de Tsim Sha Tsui, mergând fie pe jos, fie una-două staţii cu metroul, ajungi
într-un alt univers. Mongkok, Jordan şi You Ma Tei sunt dominate de pieţe de zi şi de noapte, de street-food şi de istorie. Am venit şi pe lumină, dar şi pe întuneric. Şi, de fiecare dată, a fost altă atmosferă.
Cel mai bun lucru pe care îl poţi face – ca de altfel peste tot aici – e să te pierzi pe străzi. Să te laşi dus de val sau de nas de mirosurile fel de fel. Am mâncat multe lucruri, unele despre care nici nu aş şti să spun ce sunt – în restaurantele tradiţionale mergeam pe instinct mai degrabă decât pe prea multă documentare. Şi totuşi, simt că nu mi-ar ajunge o viaţă să mănânc toate câte mi-ar fi plăcut. La fel şi cu cafenelele şi cu barurile. Sunt atât de multe. Chiar mai multe decât magazinele de lux. Şi asta nu e puţin lucru.
Am apucat să merg zeci de kilometri prin Hong Kong, dar chiar şi aşa aş mai fi avut de mers. Voiam să ajung (din nou) în insule. Dar nu am apucat. Sper că e un semn că trebuie să mă întorc. Cândva.
Până atunci, mă voi consola cu filmele lui Wong Kar-wai.
