Când te uiţi la nordul Africii pe hartă, automat Egiptul îl asociezi cu istoria, Libia cu războiul, Algeria cu petrolul, iar Marocul cu deşertul Sahara, dar şi cu o anumită arhitectură şi cultură. Nu mai rămâne decât micuţa Tunisie, înghesuită de mult mai întinsele Algeria şi Libia, pe care cei mai mulţi o identifică – şi nu în mod incorect – cu o destinaţie de plajă. Doar că Tunisia e mai mult de atât pentru cei care au curiozitatea, răbdarea şi timpul să o descopere.
Prima dată când am ieşit din Europa, acum 13 ani, am ajuns în Maroc. Mi s-a părut o altă lume. Am băut suc de portocale proaspăt stors în piaţa centrală din Marrakech, am dormit în deşert, am intrat în moscheea din Casablanca după ce se închisese pentru străini, am negociat un platou de fructe de mare abia pescuite în Essaouira şi nici nu ştiam ce sunt. Atât de specială a fost călătoria asta pentru mine, încât şi astăzi mi-o amintesc aproape perfect.
Am vrut de multe ori să mă întorc în Maroc, ba chiar am avut şi biletele cumpărate o dată, dar nu a fost să ajung. Nu a fost să fie sau nu s-au aliniat planetele, cum ar fi spus bunica. Aşa că am decis să nu forţez norocul - şi nici pe Mihai, care de fapt nu e la fel de mare fan ca mine - şi să aleg o altă destinaţie.
A părut, la prima vedere cel puţin, că Tunisia este un Maroc în miniatură (cu o suprafaţă de trei ori mai mică - dacă nu luăm în calcul Sahara Occidentală). Aşa că ne-am îmbarcat într-un zbor direct (charter) şi după doar două ore şi jumătate am aterizat pe aeroportul din Monastir, o staţiune la mare, cunoscută de străini datorită centrului său istoric compact, flancat de ziduri înalte şi de ribatul (structură defensivă tipic islamică) fondat în secolul al nouălea. Este cel mai vechi ribat construit de cuceritorii arabi în Magreb, nume sub care este cunoscut nordul Africii.
Pentru tunisieni, Monastir este oraşul asociat cu Habib Bourghiba, primul preşedinte al ţării după ce aceasta a devenit independentă. Există şi un mausoleu dedicat lui în oraşul unde îşi petrecea verile şi unde a trăit în ultimii 13 ani din viaţă, după ce a fost îndepărtat de la putere.
Urma să stăm şapte zile pline în acest micuţ stat, pentru a ne convinge dacă într-adevăr este similar cu Marocul, aşa cum am bănuit sau chiar sperat. În final am ajuns să stăm opt zile (avionul a avut întârziere de circa 12 ore), iar concluzia e următoarea: Tunisia e un loc unde se întâlnesc mai multe lumi, mai multe istorii, mai multe arome, mai multe nuanţe de albastru, mai multe tipuri de peisaje. Are ceva ce aminteşte de Maroc, cu siguranţă, dar şi ceva din agitaţia şi mizeria (e gunoi, din păcate, peste tot) Egiptului, din farmecul Greciei şi din arhitectura franţuzească. Franţa a guvernat statul din 1881 până în 1956, motiv pentru care şi astăzi aproape toată lumea vorbeşte franceză. Dar Tunisia are şi ceva doar al ei.
Cei mai mulţi oameni asociază această destinaţie, această ţară, cu vacanţele all-inclusive, cu marea turcoaz flancată de plaje frumos amenajate de hotelurile de lanţ internaţional. E văzută, poate, ca o Antalya mai exotică. Nu sunt sigură pentru că n-am fost nici în Turcia la mare şi nici la all inclusive în altă parte. Nici în Tunisia nu am optat pentru genul acesta de vacanţă. Am închiriat o maşină şi, de la aeroport, am pornit spre capitala Tunis şi apoi mai departe.
Şoselele sunt bune - în general, nu doar în zona de coastă -, doar că sensurile giratorii sunt la tot pasul, inclusiv pe ceea ce ei numesc drumuri principale, naţionale. Acolo se formează ambuteiaje, pentru că nimeni nu respectă nicio regulă, nimic. La fel şi în oraşe, traficul e haotic, similar cu cel din Egipt, deşi ceva mai puţin temperamental.
Cu câteva emoţii, după vreo două ore, am ajuns la hotelul din Tunis. De fapt, am ajuns lângă el, pentru că hotelul era în Medina, unde nu puteai intra decât pe jos, aşa că a început aventura găsirii unui loc de parcare. Pur noroc a fost că s-a eliberat ceva, mai ales că zona era o imensă piaţă ambulantă aglomerată, unde zumzetul era asurzitor. Comercianţii nu mai ţipau cât îi ţineau plămânii sloganuri de tipul „trei la zece lei“, ci îşi „învăţaseră“ aparatele de radio să facă asta. Aşa că părea că e o întrecere, a cui „voce“ se aude mai tare. Iar cumpărătorii, prezenţi în număr mult mai mare decât vânzătorii, se îngrămădeau pentru a cumpăra ghiozdane cu Barbie sau cu artişti sud-coreeni, haine care mai de care mai colorate, caiete şi altele necesare pentru începutul şcolii. Era 31 august.
Cu urechile ţiuindu-ne, dar cu zâmbetul pe buze (eu), am reuşit să ne strecurăm prin mulţime, pentru a intra în labirintul care este Medina din Tunis. Nu am făcut mai mult de câţiva paşi până când ne-am „lovit“ de prima uşă tipică. Dacă ar fi să aleg un lucru - unul singur - cu care să asociez această ţară, ar fi uşile din lemn, colorate de la verde crud la galben auriu şi de la turcoaz aprins la alb-murdar, adevărate opere de artă, cu broderii din fier, realizate în lemn. Par vechi, iar unele chiar sunt, cu zeci ori sute de ani de istorie, au, de cele mai multe ori, o formă rotunjită, o boltă în partea de sus, iar suprafaţa e bătută în nituri care conturează diferite forme şi poveşti.
Deşi Tunisul este un oraş întins, cu zone unde se păstrează arhitectura franţuzească, iar în Medina ai alei înguste şi întunecate care te duc faţă în faţă cu un artizan sau cu un localnic care vinde fructe decojite de cactus, pentru mine capitala e sinonimă cu aceste uşi care te aşteaptă la tot pasul. Tot aici găseşti cafenele tipice, ca El Mrabet, unde stai pe podea pentru a savura un ceai de mentă cu migdale sau o cafea arăbească, ori precum Cafe dar Sidi, unde te aşezi pe scaune de plastic în mijloc de stradă pietonală. N-am reuşit să ajungem în niciun restaurant să mâncăm, deşi aveam vreo patru pe listă – mai ales Fondouk El Attarine – pentru că nu am ştiut că în Medina localurile sunt deschise doar pentru prânz, iar la şapte cel târziu îşi închid porţile. Tot atunci se închid şi porţile Medinei, aşa că artizanii parfumieri, cei care vând bijuterii de argint ori covoare pleacă şi ei către casele lor. Dincolo de centrul istoric însă, pe bulevardul principal, Habib Bourguiba, e forfotă mare. În faţa teatrului stă lumea de vorbă. Pe lângă Ambasada Franţei, în faţa căreia tronează un tanc şi o serie de militari înarmaţi, oamenii trec grăbiţi spre o destinaţie doar de ei cunoscută. Ne-am îndreptat relativ devreme spre hotel pentru că plănuiam ca a doua zi să fim primii în piaţa centrală. Nu s-a întâmplat deloc aşa, pentru că micul dejun a fost delicios şi copios şi am ales să îl savurăm pe îndelete. Astfel, când am ajuns la piaţă era trecut de ora 9, iar toate legumele şi toate fructele erau la locul lor. Pe drum, printre comercianţii ambulanţi, părea că trecem printr-un uragan de sunete şi mişcări care ne invadau toate simţurile. În piaţa propriu-zisă era linişte. Lumina cobora oblic prin tavan şi făcea să pară totul apetisant. Smochinele erau proaspete şi dolofane, curmalele stăteau ciorchine, atârnate pe nişte beţe, iar ceva mai încolo era piaţa de peşte. La ieşire ne-au întâmpinat şiraguri de ardei uscaţi (şi afumaţi, am aflat eu apoi), pe care vânzătorul mi le-a făcut colier. Iar după ce am povestit şi glumit câteva minute, mi-a făcut cadou o punguţă plină cu acest soi care e bine cunoscut de bucătari.
Cu ardeii în bagaj - sunt atât de afumaţi încât ne-au parfumat toate hainele -, am plecat către Cartagina (nu, nu e Cartagena din Columbia, deşi şi pe mine m-a confuzat puţin numele), un oraş de mare importanţă istorică. E vorba de capitala statului antic fenician, întemeiată în 814 î.Hr. Ai multe de vizitat aici, de la Teatrul roman şi Amfiteatrul din aceeaşi perioadă la Băile lui Antonin şi, mai departe, la Muzeul Cartaginei, poziţionat sus pe un deal ce tronează deasupra urbei. După ce ne-a predat o scurtă lecţie de istorie, Cartagina ne-a lăsat să mergem mai departe, nu mult, doar zece minute, în Sidi Bou Said. Este primul loc din Tunisia pe care eu l-am descoperit în poze. Citeam că lumea îl numea Santoriniul Africii. În sinea mea rândeam şi ziceam că e o exagerare, un bun exerciţiu de marketing. M-am înşelat. Micuţul sat amplasat la mal de mare are farmecul insulei din Ciclade, farmecul celor mai frumoase localităţi din Santorini, nu îi lipsesc decât turiştii. Iar asta nu poate fi decât un plus. Totul e îmbrăcat în alb în Sidi Bou Said, mai puţin uşile şi ferestrele, care au, cel mai adesea, nuanţe de albastru-regal. Din când în când, mai apar o uşă galbenă ca soarele sau una aproape albă, dar sunt rare. Albastru e cea mai caldă culoare, după cum demonstrează micul sat tunisian.
Nu poţi să ajungi aici şi să nu treci pe la cafeneaua Le cafe des delices, locul cu cea mai frumoasă privelişte din Sidi Bou Said, dar şi cu cele mai mari preţuri, demne de Paris, ba chiar de Champs- Élysées. Nu e de ratat nici priveliştea din grădina hotelului Dar Said, unde noi am stat. În faţă, ţi se aşterne marea cea mai albastră cu putinţă. Doar în Santorini am mai văzut nuanţa asta. În stânga, printre crengile încărcate de flori de bougainvillea, răsare timid minaretul moscheii.
Mulţi spun despre Sidi Bou Said că e cel mai frumos loc din Tunisia. Nu ştiu dacă e chiar aşa, dar e în top trei şi pentru mine. A cântărit greu şi faptul că aici am mâncat bambalouni, un soi de scoveargă care m-a dus involuntar cu gândul la bunica.
Următoarea oprire a fost la Hammamet, în drum spre Sousse. Nu poţi să zici Tunisia şi să nu te gândeşti la mare. Bine, unii se gândesc doar la plajele cu nisip auriu care se întind în faţa unor hoteluri de tip all-inclusive. Nu ştiu cum sunt plajele alea, dar în Hammamet, un fost sat de pescari ce a înflorit în secolul al XVI-lea, plaja publică e populată de bărci multicolore, de pescari zeloşi şi de câţiva localnici care se îmbrăţisează cu marea turcoaz. Medina e compactă, aşa că nu te poţi pierde cu adevărat pe străduţele-i întortocheate. În Sousse însă da. Şi am făcut-o mai mult de o dată. De altfel, ăsta e şi farmecul oraşului care are aerul unui sat şi care, la prânz, când soarele e sus pe cer şi arde destul de rău – cel puţin la început de septembrie –, pare părăsit.
În Sousse ne-a prins şi ploaia. Plouă rar vara-n Tunisia, de aceea, când se întâmplă asta, oamenii dansează pe străzi în picioarele goale sau se aruncă entuziaşti în braţele mării, ştiind că nu după mult timp va ieşi iar soarele şi va apărea curcubeul.
Ploaia era deja o simplă amintire în ziua următoare când am plecat către El Jem, localitate care găzduieşte cel mai impresionant sit arheologic din Tunisia, colosseumul roman El Jem, amfiteatru care în perioada sa de glorie avea o capacitate de 35.000 de persoane.
De la depărtare, dar şi de aproape, acesta seamănă cu coloseumul de la Roma. E, de fapt, fratele lui mai mic.
Doar că, zic unii, acest amfiteatru (sunt vreo 230 de amfiteatre romane în lume - sau atâtea au fost descoperite) se ţine mai bine la bătrâneţe ca oricare altul. Sigur, i-au mai căzut din pietre, i s-a lăsat structura, dar totuşi nu-şi arată vârsta. Ce om bătrân aţi văzut fără piei lăsate şi fără riduri? Poate Cher, dar acolo e ceva magie!
După ce ne-am lăsat impresionaţi de această structură istorică, după ce am imortalizat-o din toate unghiurile, după ce am aflat că în salonul de ceai din oraş - La Symphonie (Salon de Thé) - nu există ceai în meniu, am plecat spre deşert, spre Matmata şi localităţile apropiate, o zonă unde a fost construit un sistem subteran de locuinţe şi spaţii comune. Una dintre casele troglodiţilor a făcut parte din platoul de filmare al Star Wars, fiind folosită drept casa personajului Luke Skywalker. Când trăieşti într-o ţară deşertică, faci rai din ce ai. Fix asta au făcut troglodiţii, case în stâncă.
Am mers ore în şir pe drumuri pustii, prin zone unde peisajul se schimbă pe neaşteptate dintr-un deşert „muntos“ într-unul cu dune domoale, pentru ca apoi să devină de-a dreptul plat, iar asta înainte de a intra în Douz, oraş supranumit Poarta Saharei.
Douz nu prea oferă multe - nici hoteluri, nici altceva. Te întâmpină cu ample livezi de palmieri, dar dacă vrei să iei contact pe bune cu deşertul, trebuie să te urci în maşină (musai de teren) şi mergi în Sahara. Sigur, sunt mulţi care aleg cămilele sau caii ca mijloc de transport.
Când zici Sahara, te gândeşti la un nisip cărămiziu-roşcat, care la apus poate căpăta nuanţe de oranj aprins. Ei bine, nu peste tot e la fel. Tot deşert şi tot Sahara e şi acolo unde nisipul e albicios, iar la apus capătă tente de roz pudrat, aceeaşi nuanţă în care se îmbujorează de plăcere obrajii doamnelor sfioase în faţa unui compliment reuşit.
Am văzut apusul într-un loc unde eram doar noi doi şi deşertul. Bine, şi şoferul. Să ai Sahara doar pentru tine poate fi un noroc chior sau un ghinion crunt - dacă eşti pierdut. Pentru noi a fost noroc.
Poţi să şi dormi în Sahara, am făcut-o şi noi în Maroc, dar acum era prea cald, am prins un val de caniculă, temperaturile ajungând în deşert la 45 de grade şi chiar sărind de acest prag. Simţeai că iese foc din nisip. Dar măcar era o căldură uscată, nu umedă ca pe litoral, unde devenea greu să repiri.
Am mai stat câteva zile în deşert, dar în zona Tozeur, unde am ajuns traversând lacul Chott el-Jerid. Este cel mai mare lac sărat secat din nordul Africii, cu o suprafaţă de 5.000 de kilometri pătraţi. Pe alocuri, în timp ce îl străbaţi, mai găseşti ochiuri de apă colorate în varii tonuri turbate de roz, verde sau arămiu. În rest, e o câmpie albă infinită. Sau aşa pare.
Când ajungi în Tozeur, te surprind palmierii mii şi mii, mai mulţi ca oriunde. Soiul acesta trăieşte cel mai bine în deşert, deşi nu chiar la temperaturile din acest an, când recolta de curmale e ameninţată. Tot în Tozeur te mai surprinde şi arhitectura, cumva diferită de restul ţării, dar şi faptul că tot oraşul este galben-nisipiu, ca deşertul, mai degrabă decât alb imaculat precum localităţile din zona de coastă. Cu cât mergi mai departe de litoral, cu atât oamenii sunt mai tradiţionalişti. În Tozeur, un oraş aflat aproape de graniţa cu Algeria, ţinutele sunt mai simple, mai sobre. Dar privirile localnicilor sunt mai curioase.
Tocmai faptul că e diferit de restul Tunisiei cred că l-a convins pe un şeic din Qatar să deschidă aici un hotel afiliat lanţului de lux Anantara. În mijlocul deşertului a apărut astfel un complex de vile geometrice ce alcătuiesc un mini-oraş în sine.
La doar o oră distanţă se află oazele Chebika (Shabikah) şi Tamerza, iar nu prea departe se conturează Canionul Mides, care a fost sculptat de vânt şi soare şi care se unduieşte cât vezi cu ochii. În cele două oaze, printre palmieri, găseşti mici cascade naturale şi pâlcuri cu flori exotice care te fac să te gândeşti că viaţa chiar e posibilă aici.
Berberii sunt, în opinia mea, oameni bătuţi de soartă. Sau bătuţi de soarele arzător al deşertului şi de vântul care suflă fix cum nu trebuie - cald în vremurile toride, când simţi cum iese foc din nisip şi rece-îngheţat în nopţile când temperatura coboară atât de mult în termometre că soarele-i parcă o simplă amintire. Iar asta ori soarta sunt cam acelaşi lucru.
Noi n-am rezistat decât câteva zile în deşert, înainte să pornim spre ceea ce s-a dovedit a fi surpriza călătoriei, Kairouan, capitala spirituală a Tunisiei. Aici, oamenii nu se grăbesc. Nici timpul. Cei mai mulţi ajung în urbe - ca şi noi de altfel – datorită Marii Moschei, inclusă în patrimoniul UNESCO. Este unul dintre locurile sacre din Islam. Şapte pelerinaje aici echivalează cu unul la Mecca. Dincolo de moscheea în jurul căreia s-a dezvoltat tot centrul oraşului, mie Kairouan mi-a plăcut pentru că are un farmec discret, dar care te prinde în mrejele lui, aşa că la final ai mai vrea să mai stai nişte zile.
Călătoria noastră urma să se încheie aici, după o noapte petrecută la un hotel de lângă aeroportul din Monastir. Am stat la Dar Benti, o adevărată operă de artă. O tânără arhitectă a luat două case în paragină şi, după şapte ani de muncă, le-a transformat într-un superb riad (clădire tipică, cu camere ce dau spre curtea interioară) de care se ocupă chiar ea. Serviciile sunt impecabile, iar micul dejun depăşeşte cele mai multe hoteluri de cinci stele la care am stat vreodată.
În final, vacanţa s-a prelungit cu o zi, aşa că am ajuns să descoperim şi Monastir, cu impunătorul mausoleu al fostului preşedinte. Nu doar acest loc îţi aminteşte de Bourguiba. Chiar şi la cafeneaua Cultural Cafe Dar El Habib i-am găsit portretul.
Oamenii merg în Tunisia pentru plaje. Bănuiesc ca e un motiv suficient de bun. Noi am mers pentru tot ce e dincolo de ele: oraşe istorice, oaze în mijlocul deşertului infinit, Sahara la apus, sate bucăţică ruptă din Santorini, ceai de mentă cu migdale, riaduri absolut superbe, oameni calzi, ardei afumaţi, street food, moschei de sute de ani, cafenele tradiţionale, piscine la înălţime, case săpate în stâncă, mare turcoaz. Ah, şi pentru mii de pisici, mai multe ca aici, n-am văzut niciunde.
