Nicio vară fără Grecia. Aşa sună „mantra“ mea de mai bine de un deceniu. Ironic e că nu cu mult timp înainte consideram că acest tărâm al zeilor e prea apropiat „pe hartă“ pentru a-i da o şansă. Voiam să îl păstrez pentru la bătrâneţe. Ei bine, Grecia a avut alte planuri cu mine. Şi mă bucur că a fost aşa. Cum am ajuns însă aici? Ca să fiu sinceră, mâncarea a fost şi rămâne unul dintre argumentele principale. Apoi, e ceva în atmosfera insulelor elene care mă face să revin şi să revin. Aşa cum unii meditează ca să fie zen, iar alţii merg la terapie, eu merg în Grecia. Nu ştiu dacă e ceva în aer sau în apă, în cafea sau în mâncare, dar mă deconectează instant de lume. Şi, deşi sunt sigură că nu sunt prea mulţi cei care nu i-au descoperit farmecele, am zis că merită ca la început de vară să pun pe listă câteva dintre destinaţiile mele preferate, în caz că e cineva în căutare de inspiraţie.
Departe de lume
La doar o aruncătură de băţ de mult mai celebra Corfu stau două insuliţe care sunt, în continuare, vizitate preponderent de grecii care, parcă, vor să le ţină secrete şi departe de hoardele de turişti. Probabil sunt convinşi că aceştia din urmă s-ar îndrăgosti iremediabil de plajele ce par „furate“ din Caraibe, de satele mai colorate ca un curcubeu şi de porturile unde, la apus, rişti să auzi poveşti de acum şi de altădată, spuse de grecii care se bucură de un pahar de vin bun şi de muzica mării. Despre insulele Paxos şi Antipaxos vorbesc. Altele decât mai celebrele Paros şi Antiparos, dar cel puţin la fel de fermecătoare.
Dacă vă sună totuşi cunoscut numele lor, e posibil să fie datorită seriei Maestro in Blue de pe Netflix, o peliculă la fel de frumoasă ca şi insulele unde a fost filmată (în bună parte).
La paradisul gurmanzilor
Sunt două insule unde am mers şi unde gastronomia e ridicată la rang de artă. Ambele sunt în Ciclade. E vorba despre Tinos şi Sifnos. Şi, deşi ambele merită puse pe listă, de această dată am ales să vorbesc despre Sifnos pentru că aici, dincolo de mâncare, ai şi câteva plaje idilice unde să poţi să înoţi în voie, cât să dai jos toate caloriile (şi, garantat că vor fi multe). Sigur că nu există insulă în Grecia unde să nu ai plaje, dar sunt plaje şi plaje. Iar cele din Sifnos sunt dintre acelea din urmă.
Iar în ceea ce priveşte scena culinară, ce am remarcat este mixul eclectic de localuri hip pentru brunch, restaurante cu ştaif, fast-fooduri greceşti şi deja tradiţionalele taverne de familie. Ce au ele în comun? Faptul că oricare dintre ele satisface chiar şi cele mai pretenţioase papile.
Hrană pentru suflet
Primul meu gând a fost să încep lista asta cu Milos, care e insula mea preferată din Grecia. De departe. Dar apoi, m-am gândit că merită să ajungă recomandarea doar la aceia care ajung măcar la jumătatea textului cu lectura.
Există puţine „petece“ de pământ care să găzduiască o mai mare diversitate de plaje. De la abastru regal la verde-smarald şi de la turcoaz intens la bleu ciel, apa din Milos îmbracă o varietate incredibilă de nuanţe. La fel, plajele sunt şi ele de multiple feluri - stâncoase (de zici că ai aterizat pe Lună), cu nisip fin - alb, dar şi roşu - sau cu pietre. Uneori, din şosea aproape că dai direct în apă, alteori trebuie să cobori scări de lemn abrupte ca să te bucuri de mare. Orice ai face, merită efortul. Dar Milos nu e doar despre asta. Satele sunt şi ele multe şi diferite, unele construite de pescari în buza apei, în timp ce altele stau cocoţate în vârf de stâncă, privind lumea de sus. În Milos, ajungi cu gândul că nu are cum să fie mai frumos din punct de vedere arhitectural ca în Santorini, mai atmosferic decât în Mykonos ori Paros, mai gustoasă mâncarea ca în alte părţi. Şi descoperi că Grecia întreagă-i aici. Şi nu mai vrei să pleci.
În căutarea artiştilor
Pe Leonard Cohen îl apreciam şi îl ascultam cu mult înainte de a ajunge în Hydra. Dar odată ce am păşit pe insulă, mi-am dat seama că avea un simţ extraordinar. Insula asta nu prea are plaje, obiective de bifat, drumuri de străbătut ori restaurante memorabile. Şi totuşi, are ceva al ei, are o energie pe care Cohen şi alţi artişti au descoperit-o acum zeci de ani, când şi-au transformat locul în „acasă“. Pe vremea aia, nu aveau prea multe aici, uneori nici măcar apă. Şi totuşi, Hydra i-a prins în mrejele sale şi nu i-a mai lăsat să plece. Aş vrea să cred că şi astăzi a rămas acelaşi vibe, deşi multe altele s-au schimbat. Şi sunt lucruri la fel. Măgarii îi aşteaptă în continuare pe vizitatori în port, la fel cum satul se întinde agale de-a lungul coastei, fiind acum, ca şi atunci, inima şi sufletul insulei.
Verde, stop!
Multă vreme mi-am dorit să ajung în Kefalonia, iar asta pentru că mi-a rămas în minte entuziasmul unor prieteni care poposiseră pe insulă acum mai bine de 15 ani. Am ajuns recent şi m-a cuprins acelaşi entuziasm. E o insulă mare şi verde, cu multă linişte şi cu multe păduri, unele care coboară până aproape-aproape de mare. Drumurile şerpuiesc continuu, urcând şi coborând de pe dealuri de unde poţi admira marea.
Dar ce mi s-a părut memorabil a fost faptul că dacă te chinui puţin, găseşti o plajă doar pentru tine. Şi, chiar dacă le alegi pe cele mai populare, nu o să te simţi copleşit de mulţimi. La fel cum în satele desprinse din vederi nu rişti să rămâi nemâncat sau fără o masă la mal de mare, o masă unde peisajul cântăreşte (aproape) la fel de greu precum preparatul din farfurie.
P.S. Da, am ales exclusiv insule pentru că, deşi Salonicul vibrează, iar zona Peloponez este minunată, deşi Atena respiră istorie, iar peninsula Pelion e încă nedescoperită de mase, nimic nu se compară cu insulele. Pentru mine cel puţin.
