Travel

GALERIE FOTO. În această perioadă în care nu putem călători decât cu gândul, vă invităm într-o vacanţă virtuală într-o lume uitată de lume, în Laos. Nu de alta, dar să aveţi inspiraţie pentru perioada post-pandemie

09 apr 2020 1313 afişări de Cristina Roşca
Din aceeaşi categorie

Laos e o ţară din Asia de Sud-Est pe care am trecut-o de multe ori cu vederea. Să fi fost de vină poziţia geografică, dat fiind că acest stat stă „ascuns“ între mult-mult mai populara Thailandă, între Cambodgia cea cu minunea de Angkor Wat şi freneticul Vietnam care te îmbată cu ale sale mii de arome? Nu ştiu. Să fi fost de vină faptul că până recent nu auzisem pe nimeni care să fi închinat ode acestei ţări? Nu ştiu. Dar acum, după o scurtă incursiune în Laos îmi dau seama că oamenii nu i-au dedicat poezii, sonete şi nuvele nu pentru că n-ar merita sau pentru că nu s-au lăsat fermecaţi definitiv şi irevocabil de acest stat care este mic doar în aparenţă şi grandios în esenţă. Motivul este simplu şi totodată lesne de înţeles. Au vrut să facă magia acestui stat să mai dăinuiască o vreme, până când hoardele de turişti vor da năvală să vadă minunea. Şi eu m-am gândit o vreme dacă să scriu sau nu despre Laos. Ce m-a convins a fost faptul că deja au debarcat chinezii şi sud-coreeeni şi atunci e bine să ajungi cât mai curând, până nu i se duce vorba şi mai departe. Pentru că Laos încă e acel diamant neşlefuit al Asiei de Sud-Est, dar pentru cât timp?

 

Îmi aduc aminte de parcă ar fi fost ieri o discuţie cu un amic mult mai plimbat prin lume ca mine. Îi spuneam că am trei săptămâni în Asia de Sud-Est şi că nu ştiu cum să le împart mai bine. Cert era doar că antamasem deja două săptămâni pentru Cambodgia - care e mult mai mult decât templele de la Angkor Wat, dar despre asta în numărul următor - şi atunci întrebarea era ce fac cu cea care-mi mai rămâne. M-am uitat pe hartă şi

mi-am dat eu mie de ales între Malaiezia şi Laos. Niciuna nu mă atrăgea atât de tare cât să îi acord o vacanţă de sine stătătoare. Mă uitasem pe internet, luasem la puricat reţelele sociale şi niciuna dintre destinaţii nu mă convingea. Auzindu-mă, amicul meu mi-a spus fără urmă de echivoc că Laos trebuie să fie alegerea. Nu mi-a oferit prea multe argumente. Mi-a spus doar că o să mă conving singură la faţa locului că Laos e o lume în sine. M-am lăsat convinsă, deşi doar parţial. Recunosc că am mai răscolit internetul şi ghidurile de călătorie chiar şi după ce decizia şi biletele de avion fuseseră deja luate, doar-doar o să înţeleg în avans despre ce vorbeşte. Curiozitatea, bate-o vina, nu avea să fie satisfăcută însă până să ajung acolo. Autorii ghidului Lonely Planet, pe care eu l-am autointitulat nu de puţine ori Biblia călătorului şi cartea mea de căpătâi, prietenul meu de nădejde -, defineau Laosul ca cel mai relaxat loc de pe pământ. Nu înţelegeam. Nu era Bali locul ăsta? Cu cât citeam, cu atât simţeam că nu mai înţeleg nimic.

A fost nevoie de câteva zile să mă las prinsă în mrejele molatecului şi adormitului Laos şi a fost nevoie de o săptămână ca să-mi dau seama că nu am avut suficient timp, că această ţară merită o vacanţă de sine stătătoare sau cel puţin încă o vizită. Dar să încep cu începutul. În Laos farmecul nu ţine de frumuseţile naturale - deşi, slavă Domnului, nu duce lipsă de ele. Nu ţine de aromele irezistibile ale mâncării - deşi am înfulecat zi de zi de parcă aveam două guri. Nu ţine de oamenii care într-adevăr sunt mai relaxaţi decât un european după o săptămână la spa sau în mijlocul unei sesiuni de meditaţie. De fapt, poate ţine câte puţin de toate cele de mai sus. Dar mai presus de toate ţine de ceva ce nu pot pune în cuvinte. E o atmosferă aici care te face să simţi că ai păşit într-o lume diferită. Am auzit de multe ori că în unele locuri pare că timpul s-a oprit în loc. Ei bine, în Laos chiar aşa e.

În Vietnam îmi era frică să traversez strada - şi nu e o metaforă - pentru că zeci sau poate chiar sute de motociclete, motorete şi maşini se îndreptau furios către mine (şi orice alt pieton) în orice moment. În Cambodgia mi se părea că toată lumea e grăbită. Unii pe jos, alţii pe două roţi şi ceilalţi pe trei sau patru, după posibilităţi. În Laos era linişte pe şosele. Şi pe trotuar. Nu mormântală, dar linişte. Capitala Vientiane are mai degrabă aerul unui sat mai întins.

De anul nou am ales să ajungem în Capitală în căutarea unui spectacol de lumini şi/sau artificii. Am ajuns în zona de promenadă, pe malul râului Mekong, şi am găsit o scenă şi câteva sute de oameni. Mai erau zece minute şi urma să bată miezul nopţii şi pe scenă încă urcau cupluri trecute bine de prima tinereţe. E o premiere sau o festivitate, din ce am putut înţelege.

Pe margine mai erau câţiva turişti rătăciţi şi nişte cupluri tinere de localnici care stăteau îmbrăţişaţi cu privirile aţintite pe cer. Ne-am aşezat şi noi pe trepte şi am aşteptat cuminţi ca cerul să se lumineze datorită artificiilor dezlănţuite în fel şi fel de forme şi culori. Am auzit dinspre scenă numerotarea inversă, cel puţin ce am presupus noi a fi numerotarea inversă pentru că de înţeles n-am înţeles nimic. S-au auzit aplauze. Şi atât. Am aşteptat şi timid au început să se audă şi să se vadă mici „explozii“ de sunet şi culoare. Mă uitam de jur-împrejur căutându-le, pentru că părea că erau mai bine de zece locuri de unde se ridicau. Doar că erau anemice, plăpânde, şi m-am gândit atunci că şi la mine în oraşul natal - Urziceni, Ialomiţa - parcă erau mai vânjoase. Sau cel puţin aşa mi le aminteam eu de acum mai bine de un deceniu. Când  ne-am ridicat după vreo jumătate de oră în care am tot sperat la o minune, scena se transformase în locul de „joacă“ a doi DJ care mixau pentru câteva sute de turişti şi localnici ce dansau de zor în timp ce din boxe răsunau melodii care în Europa erau considerate deja passé. Am pornit-o agale spre hotel. A nu se înţelege greşit. Nu eram dezamăgiţi, ba din contră, eram deja pe final de săptămână şi înţelesesem că aşa merg lucrurile în Laos, cu încetinitorul. Am fi fost neplăcut surprinşi să vedem că din boxe răsună Memories a lui Maroon 5 sau Don’t Start Now de la Dua Lipa.

Ştiam deja că în Laos lucrurile merg în ritmul lor şi nu are sens să le grăbeşti. De fapt, nici noi nu voiam să mai grăbim nimic, ne plăcea să vedem cum e o vacanţă la ralanti. Ultima zi în Laos am petrecut-o agale, făcând un tur al oraşului, tur presărat cu câteva opriri pentru o cafea locală, tare şi aromată. Da, Laos produce cafea. Şi da, multe localuri servesc ceea ce noi numim cafea de specialitate. Cu gheaţă, lapte, simplă sau cu zahăr, cafeaua în Laos e un must. Nu mi s-a întâmplat des să beau cafea proastă, dar uitându-mă în urmă realizez că mai toate cafenelele erau deţinute de străini care se mutaseră aici şi trăiau varianta asiatică de La Dolce Vita.

Vientiane nu e cel mai frumos loc din Laos, nici pe departe. Unii îl şi sar cu totul, însă cred că merită măcar şi o zi pentru a vedea cât de asemănător şi cât de diferit este de fapt comparativ cu toate celelalte locuri din această ţară.

De ce asemănător? Pentru că există peste tot aceeaşi filosofie de viaţă. Când francezii controlau actuala Asie de Sud-Est, au ajuns la concluzia că fiecare stat e diferit de celelalte, de la cultură la stil de viaţă şi productivitate în muncă. Pentru a sumariza situaţia, ei au spus aşa: „vietnamezii plantează orezul, cambodgienii se uită la el cum creşte, iar laoţienii îl ascultă cum se dezvoltă“. Nu cred că a sumarizat nimeni mai bine situaţia şi diferenţele dintre ţări, diferenţe care s-au păstrat până astăzi.

Nicăieri în Laos nu o să vezi oameni care se grăbesc, care trag de tine, care te stresează sau care măcar îţi acordă atenţie. Aici crezul este simplu şi este universal. Viaţa aceasta este doar una dintre multele şi clar nu cea mai importantă. Nu merită să îţi pierzi capul nici muncind, nici stresându-te, nici supărându-i pe alţii. Trebuie să te asiguri că ai hrana cea de toate zilele şi un acoperiş deasupra capului. Şi cam atât.

Laos este un stat comunist care multă vreme s-a hrănit din perfuziile financiare venite din Occident, de la Franţa în principal (de care îi leagă relaţiile istorice), dar nu numai. La un moment dat însă, privirea politicienilor s-a întors înspre est, spre prea-mărita Chină de la care au spus că au multe de învăţat. Pentru că au vrut să replice modelul deja testat şi deja de succes din China, au mers chiar să ia lecţii la faţa locului. China s-a oferit să îi susţină nu doar moral, ci şi financiar pe laoţieni, pentru

a-şi consolida bineînţeles sferele de influenţă în zonă. Doar că, odată întorşi cu lecţia memorată, politicienii au vrut să pună în practică învăţămintele şi şi-au dat seama că planul din târg nu s-a potrivit cu cel de acasă. Laoţienii, spre deosebire de chinezi, nu voiau să se spetească muncind. Nu vedeau rostul într-o viaţă atât de trecătoare. Nu au reuşit francezii să-i convingă, nu au reuşit nici conducătorii actuali. Acest crez de viaţă şi această relaxare s-au transmis din generaţie în generaţie. Oamenii nu visează să facă averi. Pe de-o parte e bine pentru că în mare parte Laos a rămas neschimbat. E una dintre ţările unde natura e încă virgină, pădurile sunt încă nevătămate. Pe de altă parte însă, e unul dintre cele mai sărace state din lume, cu un nivel al educaţiei foarte redus.

Pentru un turist, e locul perfect să uiţi de lumea tot mai nebună. Pentru unii străini - în special francezi, dar nu numai - atât de puternică a fost vraja încât nu s-au mai dat plecaţi şi au deschis aici mici buticuri, cafenele sau restaurante cu iz occidental. Şi asta face acum parte din farmecul Laosului.

Vorbeam mai devreme despre faptul că există o unitate în această diversitate. Am vorbit de ce leagă toate aceste locuri, însă am uitat să spun ce le desparte.

M-am lăsat dusă de val şi am povestit despre Laos mai degrabă ca o stare de spirit decât ca un loc (sau un cumul de locuri) pentru că aşa l-am simţit. În realitate însă, nu pleci din ţară fără să ţi se întipărească bine pe retină munţii din Vang Vieng sau verdele-turcoaz al cascadelor Kuang Si. După cum spuneam anterior, Laos nu duce lipsă nici de frumuseţe naturală. Da, în cazul acestei ţări frumuseţea vine şi din interior, deşi nici exteriorul nu e de lepădat.

Primul loc în care am ajuns în Laos a fost oraşul Luang Prabang, o combinaţie aparent tare ciudată de arhitectură tipic franţuzească şi locală. N-aş fi crezut că cele două se potrivesc aşa de bine, dar a trebuit să văd ca să mă conving. Aici cred că sunt cei mai mulţi expaţi din Laos, expaţi care au creionat o adevărată cultură gastronomică, cu şcoli de gătit şi restaurante de fine dining, cu cafenele care ridică obloanele cu mult înainte să răsară soarele şi cu baruri care stau deschise aproape până când luna se duce la culcare.

Acelaşi Luang Prabang are şi câteva zeci de temple care de care mai strălucitoare şi mai ferchezuite. De altfel, oraşul este cunoscut mai ales datorită sutelor de călugări budişti care circulă nestingheriţi pe străzi îmbrăcaţi în veşmintele de un portocaliu viu. Unii n-au nici vârsta la care să meargă la şcoală, în timp ce alţii sunt trecuţi bine de prima tinereţe. Toţi sunt îmbrăcaţi la fel şi au aceeaşi mimică greu (ca să nu zic imposibil) de descifrat.

Spre deosebire de alte religii, călugării budişti din Laos nu se cunună cu „biserica“ pe viaţă, poate fi şi un legământ de câteva luni, acesta fiind cel mai des întâlnit caz. E recomandat ca băieţii - indiferent de vârstă - să facă acest „stagiu“ religios pentru o vreme. Şi femeile o pot face, le recunoşti după faptul că sunt rase în cap (ca şi bărbaţii) şi sunt înveşmântate în alb.

Şi dacă ajungi în Luang Prabang, dincolo de plimbări şi vizite, dincolo de degustări şi savurări, alte trei lucruri sunt pe lista „de neratat“. Primul ar fi piaţa de noapte de unde e imposibil să pleci fără măcar o geantă sau o rochie ţesute manual. Nu le vei mai găsi în alte părţi şi nu trebuie să te aştepţi să te convingă vreun vânzător pentru că nu o va face, ba din contră, va fi invers. Tu va trebui să-l convingi pe el să ridice ochii din telefon şi să îţi vândă ceva. Glumesc, parţial.

Apoi, trebuie să setezi ceasul cu mult înainte să răsară soarele să mergi la procesiune. Zi de zi, înainte de răsărit - în plină beznă iarna şi, cu puţin noroc, când abia se luminează vara - are loc procesiunea călugărilor mai sus amintiţi. Localnicii - şi mai nou şi turiştii, mai ales chinezi din păcate - se strâng pentru a oferi orez călugărilor care trec în şir indian şi adună donaţiile.

Până s-a terminat procesiunea, soarele deja s-a trezit şi e deci momentul ideal pentru o vizită la cascadele Kuang Si. Nu de alta, dar după ora 9, hai poate 10 cu indulgenţă, se strâng autobuzele şi e păcat să nu te bucuri de liniştea acestui parc şi să nu îţi clăteşti în linişte ochii cu cel mai turcoaz dintre turcoazuri.

În Luang Prabang chiar şi dacă ai vizitat tot ce era de vizitat, chiar şi după ce ai mai multă cafeină în vene decât sânge şi chiar dacă eşti sătul peste limită, tot ai mai sta. Te-a prins în mrejele lui şi greu te mai poţi desprinde. Aşa începe legătura cu Laos. A noastră cel puţin.

Am mai fi stat, dar ne chema Vang Vieng, care până nu de mult era capitala decadenţei, a drogurilor şi a distracţiei. Acum, după o serie de reglementări interne se mai aude doar muzica în boxe şi berea care curge în pahare. Tinerii încă vin aici pentru aventură pentru că pot face kayaking, escaladă şi multe altele. Chiar şi cei trecuţi de prima tinereţe se lasă cuceriţi de acest sătuc devenit oraş, unde opţiunile de petrecere a timpului par nelimitate. Noi am început să explorăm zona de sus în jos, cu un zbor cu balonul. Întotdeauna din aer lucrurile arată altfel, parcă mai bine.

Apoi, pentru că era aşa de fain sus, am urcat pe unul dintre vârfurile din zonă pentru o altă perspectivă. Nam Xay Viewpoint ne-a fost recomandat ca cel mai bun loc de unde să putem sorbi încă o dată această regiune muntoasă care se întinde cât vezi cu ochii. Ne-am răcorit apoi la Laguna Albastră, mai mult verde decât albastră şi mai aglomerată decât orice alt loc din Laos şi ne-am întors în sat.

Nu puteam să încheiem vizita însă aşa pur şi simplu. Am mers într-un sanctuar de elefanţi. Poate ar trebui să zic că Laos a fost în trecut supranumit tărâmul celor un milion de elefanţi. Acum mai sunt mai puţin de 1.000 şi mulţi sunt folosiţi - deşi e ilegal - la muncile câmpului.

Au apărut astfel o serie de sanctuare unde aceste animale inteligente peste măsură sunt protejate. Am citit mult înainte să vizităm, am căutat dovezi peste dovezi cum că nu se maltratează elefanţii, cum că nu sunt călăriţi sau loviţi. Am decis până la urmă - din lipsă de dovezi incriminatorii - să vedem cu ochii noştri dacă e aşa. Şi nu mică ne-a fost mirarea când am văzut că odată ajunşi acolo nu am găsit elefanţii. Şi asta e un semn bun, pentru că nu erau legaţi, nu aveau cip, nu aveau urmăritori. Aveau 50 de hectare pe care le puteau explora liberi, motiv pentru care a trebuit să aşteptăm o vreme (bună) până să îi auzim că se apropie.

Fondatorii sanctuarului s-au dus în căutarea lor, însă din nou, nu s-a dovedit o misiune uşoară. Ce a urmat a fost ceva ce cu greu pot pune în cuvinte şi de fapt nici nu vreau. Ce pot să zic e că elefanţii zâmbeau, iau eu râdeam cu gura până la urechi.

Şi dacă nu eram convinsă până atunci - deşi ca să fiu sinceră eram din prima zi - am ştiut că trebuie să revenim în Laos.