Travel

O experienţă ce trebuie trăită într-o viaţă: Marea migraţie e despre emoţii pure, brute, neprelucrate. Mai bine de 2 milioane de animale parcurg lungul drum dintre Tanzania şi Kenya în căutare de hrană, iar să fii martor e ceva unic! GALERIE FOTO

24 iul 2022 350 afişări de Cristina Roşca
Din aceeaşi categorie

Zeci de mii de zebre. Mii de antilope gnu. Sute de elefanţi. Zeci de lei. Câţiva gheparzi. Şi un leopard. Nu, nu este o simplă înşiruire de animale sălbatice, ci este sumarul recentei mele călătorii în Tanzania Continentală. Am vizitat patru parcuri naţionale. Am fost martor al unui fenomen-miracol – şi anume marea migraţie. Şi am confirmarea: pentru mine, nu există loc pe lume ca Africa. Sigur că nu am văzut toată lumea, sigur că sunt subiectivă, dar nicăieri sufletul meu nu vibrează mai bine ca aici, pe ritmurile muzicii oferite zi de zi, moment de moment, de natură. Africa e un spectacol în faţa căruia e cam greu – dacă nu imposibil – să nu rămâi mut.

Îmi place să spun că într-o călătorie lucrurile se întâmplă după sufletul omului. Dacă e vreme bună, dacă am parte de experienţe speciale sau de surprize plăcute, mereu pun situaţia pe seama acestui fapt. Şi, cum de puţine ori s-a întâmplat pe dos, vreau să cred că sunt un om bun. Poate doar confund dorinţele cu realitatea, dar rămân fidelă acestui crez.

Mama o spune ceva mai puţin poetic. Când se petrec toate cele de mai sus, e noroc - uneori chior. Şi, dacă e aşa, trebuie să recunosc, sunt o norocoasă.

Am plecat în Tanzania Continentală undeva la mijloc de iunie. În Zanzibar fusesem înainte de pandemie, înainte să devină destinaţia preferată a mii de români care au evadat în acest paradis datorită puţinelor restricţii impuse de autorităţi în timpul crizei sanitare, dar nu doar de-asta, ci şi pentru că plajele sunt idilice, nisipul e mai fin şi mai alb ca făina, iar apa, apa e mai curată ca lacrima.

Din lipsă de timp, vizitasem atunci doar un parc naţional din Kenya, promiţându-mi să mă întorc curând pentru Serengeti şi Ngorongoro, cele două perle ale coroanei safariului tanzanian. Mi-a luat mai mult decât am crezut să revin, dar am ajuns în iunie anul acesta. Momentul nu a fost deloc întâmplător. După o documentare atentă, am concluzionat eu că e prilejul perfect pentru a vedea marea migraţie, un fenomen pe care unii îl supranumesc cea de-a opta minune a lumii. Ce e marea migraţie? E atunci când mai bine de două milioane de animale - antilope gnu, zebre, dar şi alte tipuri de antilope - parcurg lungul drum dintre Tanzania şi Kenya în căutare de hrană.

Deşi este un eveniment pe care iubitorii de animale sălbatice îl „vânează“ mai ceva ca braconierii cornul de rinocer (care e, din păcate, mai valoros decât aurul, motiv pentru care aceste animale sunt pe cale de dispariţie), marea migraţie nu poate fi prezisă. Este un eveniment care nu poate fi setat în calendar, nu poate fi anticipat. Natura şi animalele sunt cele care decid când e momentul. Tocmai de aceea, e o treabă de noroc să îi fii martor.

Da, marea migraţie durează în total câteva luni bune, dar, după cum îi spune şi numele, este o mişcare perpetuă. Nu ştii unde sunt animalele şi unde eşti tu. Parcul Naţional Serengeti, acolo unde se desfăşoară acest spectacol, este supranumit, nu degeaba, câmpia nesfârşită (endless plain), măsurând 1,5 milioane de hectare, potrivit UNESCO, organizaţie care l-a inclus în patrimoniul World Heritage.

Când l-am cunoscut pe Vincent, cel care avea să-mi fie şofer şi ghid în această călătorie, i-am vorbit direct despre visul meu – să văd marea migraţie. A încercat să îmi tempereze delicat entuziasmul, spunându-mi că, în mod normal, în luna iunie fenomenul e abia la început şi, cu alte cuvinte, e cazul să-mi pun pofta-n cui. I-am zis şi lui faza cu sufletul omului. A râs. Dar cine râde la urmă râde mai bine, iar aia sunt eu.

Am ajuns în Serengeti undeva la prânz, într-o duminică, după ce vizitasem deja cu o zi înainte Parcul Naţional Tarangire, care îmi depăşise toate aşteptările. Auzisem despre el, dar nu ştiam că găzduieşte tot ce e mai frumos în materie de faună. Iar natura s-a dat şi ea în spectacol aici, cu baobabii seculari, care desfrunziţi şi uscaţi par nişte bătrânei înţelepţi pe lângă acacia cei verzi şi în putere. Iar spre deosebire de Serengeti, care e un şes infinit, în Tarangire ai dealuri domoale şi culmi rotunjite. Şi ai râul cu acelaşi nume, care străbate parcul şi care e locul preferat de întâlnire al animalelor care vin de departe să îşi potolească setea, dar şi să stea parcă să îşi tragă sufletul după kilometri întregi parcurşi în căutarea ierbii celei mai verzi sau, după caz, al cărnii celei mai fragede.

Primul dintre cele patru parcuri naţionale vizitate, Tarangire, ne-a făcut o primire foarte călduroasă. Un cuplu de lei a avut o discuţie aprinsă chiar la uşa maşinii noastre, după ce vânătoarea unui porc mistreţ s-a terminat nefericit. Prada i-a scăpat leoaicei printre labe. Apoi, la scurtă vreme, câteva familii de elefanţi de toate vârstele şi dimensiunile ne-au zâmbit prietenos, în timp ce traversau drumul la nici doi metri depărtare de noi. Girafele elegante şi îngâmfate ne-au ignorat în stilul lor caracteristic, văzându-şi de drum şi continuând să privească lumea de sus.

Am plecat astfel către Serengeti cu sufletul plin şi convinsă că visul meu e pe cale să devină realitate. Ca să ajungem, a trebuit să trecem prin Ngorongoro - un parc naţional unic datorită faptului că este amplasat într-un crater de vulcan.

Aveam să ne întoarcem peste trei zile ca să coborâm în crater, dar, pentru a vizita întâi Serengeti, ne-am limitat să mergem pe margine, prin pădurea învăluită de o ceaţă deasă şi misterioasă care, la primele ore ale dimineţii, făcea să pară peisajul ca unul demn de un film din genul thriller. În orice moment aşteptam să apară ceva în faţa maşinii. Şi, culmea, fix aşa s-a întâmplat. O girafă întâi, apoi un elefant, iar ulterior câteva zebre şi vreo două familii de maimuţe. Cu cât am urcat mai mult, până la un maxim de aproape 2.300 de metri, cu atât ceaţa a devenit mai de nepătruns. Craterul era acoperit complet de o pătură groasă şi albă de nori. Era în lumea lui, dormea liniştit.

Am început apoi să coborâm spre vaste câmpii aride şi golaşe, unde singura pată de culoare era reprezentată de hainele unui păstor maasai (trib din Africa de Est), care îşi ghida fără grabă turma de vaci sau capre. Maasaii sunt, poate, unul dintre cele mai cunoscute triburi din zonă, uşor de identificat datorită hainelor colorate. Îmbrăcămintea constă, de regulă, în una sau mai multe bucăţi de material suprapuse pentru a acoperi corpul cât mai simplu şi eficient.

În Tanzania sunt peste 120 de triburi care, din fericire, trăiesc în pace şi care vorbesc toate aceeaşi limbă - swahili. Este o situaţie rară pe continentul măcinat de atât de multe conflicte interne, care mai de care mai sângeroase şi mai recente.

Maasaii sunt păstori, iar averea lor se măsoară în numărul de capete din turmă. Uneori sunt câteva zeci, alteori sunt sute de animale care străbat, în căutare de hrană, câmpuri mai verzi sau aproape complet aride. Ce e surprinzător e că, nu de puţine ori, aceste turme sunt însoţite de 1-2 copii care nu au nici zece ani. În cultura acestui trib, familia este centrul universului. În jurul ei se construieşte întreaga lume, începând cu satul format din 10-20 de colibe mărunte şi claustrofobice, realizate din lut şi balegă, ridicate în două-trei zile de femeile care se îngrijesc de bunăstarea comunităţii. Iar în mijlocul acestui sat stă grajdul, unde seara se adăpostesc animalele protejate de „fiarele“ sălbatice doar printr-o salbă de crăci ţepoase.

Maasai trăiesc în continuare ca odinioară şi nu prea vor să îşi schimbe obiceiurile. Sunt nomazi, se plimbă cu animalele în căutare de hrană, nu au case racordate la curent electric şi nu au maşini. Iar tocmai din această rezistenţă la schimbare, nu toţi copiii merg la şcoală. O parte au acest noroc - şi oricum, doar până când termină ciclul primar (şase clase) -, iar o parte rămân la coada vacii, la propriu. Aceştia din urmă sunt cei care merg cu vacile sau caprele pe câmp, uneori în compania mamei, alteori alături de o soră sau un frate mai mare.

Astfel, unii copii merg la şcoală, la internat, unde stau câte şase luni pe an, în timp ce alţii străbat zeci de kilometri de teren arid, în căutarea hranei pentru animale. Cert e că o vreme satele rămân aproape pustii. Nu am înţeles prea bine cum se face selecţia. Ce am înţeles e că viaţa e dură pentru maasaii bătuţi de vânt (şi de soartă). Cei mai mulţi sunt piele şi os şi se mândresc cu asta. O pun pe seama dietei ce constă în lapte şi multă carne din producţia proprie.

Dulciurile sunt o raritate, aşa că atunci când le-am împărţit o pungă de jeleuri şi un pachet de biscuiţi cu ciocolată, adulţii s-au grăbit să prindă şi ei măcar o înghiţitură, înainte de a-i lăsa pe copii să se desfete.

Cei mici sunt sfioşi, dar curioşi. Au ochii mari, mereu în alertă. Asta poate fi şi pentru că din fragedă pruncie sunt învăţaţi cu pericolul. Se pot întâlni oricând cu leul sau cu un alt prădător. Dar nu par să se gândească la asta prea mult. Aşa e viaţa în Africa, animalele sunt peste tot şi oriunde.

Doar în Tanzania sunt peste 20 de parcuri naţionale, circa 40% din suprafaţa ţării fiind - într-o formă sau alta - protejată. Dar animalele nu se limitează la a sta în interiorul parcurilor, pentru că acestea nu sunt îngrădite. Nu sunt ca o grădină zoologică. Nu sunt un spaţiu limitat.

Spre exemplu, atât în Serengeti, cât şi în Ngorongoro, seară de seară, am avut vizitatori la hotel. Primul a fost un leu care ne-a cântat la cap în mijloc de noapte. Au venit apoi şi un bizon african, dar şi un hipopotam.

Tocmai de aceea, nu ai voie să ieşi din cort după lăsarea întunericului. Unu sau doi angajaţi ai hotelului vin, după ce soarele a dispărut dincolo de linia orizontului, să te însoţească la restaurant, „înar­maţi“ cu o lanternă, dar doar atât. Nu există arme de foc (spun asta pentru că am fost întrebată). Eşti pe teritoriul animalelor sălbatice, eşti la ele acasă.

Şi totuşi, în niciun moment, eu nu am simţit nici cea mai mică teamă, nici cel mai mic pericol. Noi, oamenii, suntem pentru aceste fiinţe un pericol mult mai mare, motiv pentru care multe specii sunt pe cale de dispariţie. Un exemplu este cel al animalului meu de suflet, ghepardul, cunoscut de mulţi drept cel mai rapid animal din lume. Dar ca el sunt multe altele, chiar şi regele junglei (al savanei, de fapt), leul, este într-o situaţie precară. În doar un secol, 80% din populaţie a dispărut, astăzi mai existând doar circa 20.000 de exemplare. Deşi aceste pisici inspiră forţă, ele sunt de multe ori neputincioase în faţa omului, care este vinovat pentru faptul că prea multe specii sunt pe cale de dispariţie.

Tocmai de aceea cred că o întâlnire cu animalele în habitatul lor natural, în Africa, este cel mai bun mod de a le înţelege situaţia, măreţia, frumuseţea. Iar Tanzania este una dintre destinaţiile unde ai şansa să vezi câteva zeci de specii pe care altfel doar în documentarele de pe National Geographic le descoperi.

Am vizitat în total patru parcuri naţionale în această ţară - Tarangire, Ngorgongoro, Serengeti şi Lake Manyara -, şi fiecare e diferit. Fiecare are particularităţile sale, are ritmul său şi vegetaţia sa. Dar, dintre toate, Serengeti e cireaşa de pe tort. De aceea, merită să fie explorat ultimul (atunci când se poate), pentru a încununa experienţa.

Spuneam mai sus că am ajuns aici la mijlocul zilei şi nu ştiam ce mă aşteaptă. Speram la marea migraţie, dar cam atât. După două nopţi şi trei zile în Serengeti, pot afirma sus şi tare că orice film

mi-aş fi făcut eu în cap, el nu avea cum să bată realitatea. Marea migraţie a trecut prin faţa hotelului meu în prima seară. Am văzut kilometri întregi de zebre şi antilope gnu, ce se mişcau coordonat către o destinaţie doar de ele ştiută. Ba mergeau la pas, ba fugeau uşor – cam ca un alergător în parcul Herăstrău la prima oră a dimineţii după o noapte lungă. Câteodată o luau şi la trap şi părea că se zguduie pământul sub copitele lor. Cum se porneau, la fel de brusc se şi opreau. Era clar că nu era un prădător cel care le pusese pe jar. Ce s-a întâmplat pe timpul nopţii, nu aş şti să spun. Cert e că leul mi-a cântat „o serenadă“ la cort, iar dimineaţa zebrele dispăruseră. E posibil să nu se fi întâlnit. Sau e posibil să se fi petrecut o tragedie. Nu ştim. Vorba lui Minulescu – „Nici noi nu ştim, nici lumea nu va şti. Şi nu va şti-o poate niciodată“.

A doua zi, m-am trezit cu noaptea în cap, încă de când cerul începea să se coloreze discret în tonuri de roz. Cu cât minutele se scurgeau, cu atât culorile prindeau viaţă, iar rozul pudrat căpăta aspect sângeriu. Deşi apusul este cel pentru care Africa e cunoscută, şi răsăritul e la fel de spectaculos. De fiecare dată, cerul pare că ia foc.

După un mic dejun copios, pe terasă, la umbra unui acacia a cărui coroană, în mod natural, avea forma unei umbrele ce protejează fie de soare, fie de ploaie, am pornit în explorare. Eram înarmată cu două lucruri vitale în savană - răbdare şi ochi odihniţi. Până în această călătorie, nu realizasem cât de important e să ai un ghid bun. Sigur că şi eu am privirea ageră. Ba chiar mă mândresc cu faptul că pot să bat până departe. Dar, trebuie să recunosc, Vincent are ochi de vultur. Vede până acolo unde, în mod normal, nu poţi distinge forme, ci maxim doar mişcări sau variaţii mari de culori.

Datorită lui am zărit primul ghepard, culcat în iarba înaltă şi aurie din Serengeti. L-a descoperit doar pentru că iarba dansa pe alte ritmuri decât cele date de vânt.

Apoi, am văzut şi o familie de gheparzi - mama şi trei pui deja mărişori. I-am pândit două ore ca să se mişte şi să vâneze o antilopă. Am stat o oră şi 45 de minute în aşteptare, pentru ca vânătoarea şi cina la care am fost martori să dureze cu totul un sfert de ceas. În aceeaşi zi, stătusem mai bine de o oră şi jumătate pentru ca leopardul care dormea leneş şi – culmea - confortabil pe o cracă de copac să se trezească. Am aşteptat atât doar ca să deschidă ochii. Să ne privim galeş.

În safari, totul e despre răbdare. Bine, poate nu chiar totul. Ceva, ceva ţine şi de noroc. Iar eu am avut noroc cu carul, pentru că în aceeaşi zi am văzut din nou marea migraţie. Erau animale câtă frunză şi iarbă. Nu pot pune în cuvinte sentimentul care m-a încercat. Cred că nici cel mai iscusit scriitor nu are darul de a descrie măreţia momentului.

Africa e despre emoţii pure, brute, neprelucrate. Spre exemplu, eu am plâns când ghepardul a prins gazela, după o vânătoare scurtă şi eficientă. Şi am plâns de fericire, pentru că am fost martorul acestui moment. În savană, ţii cu prădătorul - sau cel puţin eu o fac - şi vezi moartea ca pe ceva natural. Bineînţeles, doar când e provocată de un alt animal, nu de om.

Cred că într-o viaţă anterioară am trăit printre animale sălbatice sau am fost eu însămi unul. Altfel nu îmi pot explica cum, oricât de mult timp aş petrece în preajma lor, nu mă satur. Nu contează că le văd cum stau, dorm, mănâncă, se bat sau se aleargă.

După ce spectacol de zile mari mi-a oferit Serengeti, te-ai gândi că nu mai pot să mă minunez prea uşor. Şi totuşi, chiar în ziua următoare, în Ngororongoro, când am coborât în crater, era de parcă vedeam aceste „fiare“ minunate pentru prima dată. Aceeaşi bucurie, acelaşi sentiment de împlinire pe care nu l-am mai găsit niciunde în lume până acum.

Şi, deşi abia m-am întors acasă, deja visez la revederea cu ele. Africa mă cheamă.

 

Fotografii: Mihai Buduleanu şi Cristina Roşca