Unele călătorii sunt despre peisaje. Altele, despre stări. Aceasta este despre ambele. Drumul de la soarele blând al Coastei de Azur la formele fantastice ale Barcelonei este nu doar o călătorie, ci o declaraţie de iubire pentru lux, artă, istorie, gust şi simţuri. Nu ai nevoie decât de încălţări comode şi o inimă deschisă.
Există călătorii care se imprimă în paşi, în tălpile încălţărilor şi altele care se imprimă în suflet.
Cea de faţă le face pe ambele – e o poveste trăită pe viu, o poveste în care mirosul iasomiei se amestecă cu gustul unei cava reci, iar lumina mediteraneană modelează clădiri şi stări interioare în acelaşi timp.
Pe hârtie, pare doar un traseu: Nisa, Cannes, Monaco, Avignon, apoi mai departe spre Barcelona, Sitges, Tarragona şi Valencia. Dar, în realitate, fiecare destinaţie a fost o emoţie diferită, o stare de spirit cu care am rezonat altfel.
Condiţia principală ca să treci cu bine de şapte zile de străbătut zeci de kilometri la pas? Să iei cu tine mai multe perechi de încălţări comode şi să fii pregătit cu haine pentru toate anotimpurile. Azi plouă cu găleata, mâine sunt 35 de grade şi te topeşte soarele. Un sfat suplimentar: verifică paşii făcuţi la finalul zilei, altfel te apucă spaima şi încep să te doară picioarele.
Această călătorie a fost parte a unui circuit premium al agenţiei de turism Hello Holidays, un segment care prinde tot mai mult contur în ultima vreme. „Prin aceste produse vizăm atât turiştii fideli, care au deja experienţă în călătorii organizate şi îşi doresc un upgrade al serviciilor, cât şi un profil nou de client, dornic de confort, experienţe şi itinerare bine structurate“, spune Mădălina Balaiban, proprietarul Hello Holidays.
Nisa – o rafală de soare şi Belle Époque la Mediterană
Aterizarea în Nisa este ca o coborâre într-o carte poştală. Nisa mi-a oferit acel început blând, ca o dimineaţă perfectă de vară – era cald, dar nu prea cald, a plouat, dar nu cât să te deranjeze foarte tare. Radisson Blu, hotelul nostru cu vedere spre celebra Promenade des Anglais, mi-a oferit un „preview“ a ceea ce înseamnă Riviera franceză: rafinament discret.
Oraşul şi-a dezvăluit rapid farmecul. Promenade des Anglais e o scenă continuă. Localnicii se plimbă pe biciclete retro, turiştii cu pălării de paie merg agale, iar clădirile pastelate te poartă într-o epocă unde Belle Époque nu era doar un stil, ci un mod de viaţă.
Aici, în Nisa, se găseşte şi hotelul de lux Le Negresco. Povestea lui Henri Negresco, românul care a visat un palat şi l-a lăsat moştenire lumii, m-a făcut să privesc imobilul cu altă emoţie.
Henri Negresco s-a născut în Bucureşti. A plecat din România în tinereţe, pentru a găsi succesul în Europa de Vest. Avea ambiţii mari şi un talent natural pentru ospitalitate, afaceri şi interacţiune cu elitele. Ajuns la Paris, a început de jos în industria ospitalieră, a fost chelner şi majordom, însă a reuşit să urce rapid în ierarhia lumii hoteliere, ajungând să lucreze pentru localuri de lux frecventate de aristocraţi şi bogaţi.
După ce a făcut avere ca director de cazinou şi manager de hoteluri de lux, Henri Negresco a decis să-şi creeze propriul hotel, care să rivalizeze cu cele mai bune din Paris şi Monte Carlo. A ales Nisa, o staţiune frecventată de regalităţi, magnaţi şi artişti, şi l-a angajat pe arhitectul Édouard-Jean Niermans, celebru pentru clădiri din stilul Belle Époque.
La scurt timp după deschiderea hotelului, a izbucnit Primul Război Mondial. În loc să găzduiască elitele Europei, Le Negresco a fost transformat în spital militar. Războiul, criza economică şi schimbările sociale ulterioare au afectat grav afacerile de lux.
Henri Negresco, care investise totul în visul său, nu a reuşit să-şi recupereze investiţia. A murit în 1920, falit, la doar 50 de ani, fără să fi cunoscut pe deplin succesul pe care îl va avea hotelul său în deceniile următoare.
Deşi viaţa lui s-a încheiat tragic, numele Negresco a devenit nemuritor. Hotelul a fost cumpărat ulterior şi transformat de Jeanne Augier într-un palat al artei şi rafinamentului. Astăzi, Le Negresco, un hotel de 5 stele, este un simbol cultural al Franţei şi unul dintre puţinele hoteluri din lume al cărui nume vine de la fondatorul său – un român.
Cannes – paşi mici spre covorul roşu
Cannes m-a făcut să zâmbesc. Nu pentru că am păşit pe covorul roşu (deşi da, am făcut-o), ci pentru că m-a făcut să visez cu ochii deschişi. A fost o joacă serioasă – ca şi cum, pentru o clipă, fanteziile de copil despre eleganţă şi poveşti cu actori s-ar fi materializat în vitrinele Cartier şi în siluetele iahturilor. Bine, ploaia a fost prezentă şi aici, dar nu m-a ţinut departe de covorul roşu.
La Cannes, celebrităţile pot lipsi, dar decorul este întotdeauna pregătit pentru apariţia lor. Promenade de la Croisette, bulevardul care leagă hoteluri legendare de Palatul Festivalurilor, pulsează de viaţă.
În spatele glamourului, Cartierul Suquet păstrează o altă faţă a oraşului – medievală, boemă, autentică. Străzile pietruite urcă spre vechea cetate, de unde panorama asupra golfului îţi taie respiraţia. Poate contribuie aici şi scările urcate până să ajungi la vechea cetate.
Ca imagine de ansamblu, viaţa la Cannes înseamnă lux şi discreţie. În spatele faţadei glam, oraşul ascunde şi o latură istorică, pe care o poţi descoperi în cartierul Le Suquet – vechiul nucleu medieval al oraşului. Aici găseşti străzi pietruite, restaurante de familie, privelişti spre mare şi atmosfera unei epoci trecute.
Monaco – luxul ridicat la rang de principat
Monaco e o altă lume. La propriu. Micul stat, cât un cartier dintr-un oraş mare, transmite o energie care combină adrenalină, discreţie şi opulenţă.
Monaco m-a impresionat. Poate chiar m-a intimidat puţin. Totul a fost impecabil, dar şi puţin teatral. Şi totuşi, în oraşul vechi, pe stânca Rocher, am simţit o linişte sinceră.
Cazinoul din Monte Carlo, operă a arhitectului Charles Garnier, e mai mult decât un templu al hazardului – e un simbol. Luxul e peste tot: în bolizii de sute de mii de euro parcaţi în faţa clădirilor, în iahturile care dorm în Port Hercule, în magazinele de bijuterii ascunse printre cafenele de designer, chiar şi în taxa pe care trebuie să o plătească turiştii pentru a intra în oraş.
Fragonard – miros de tradiţie, artă şi emoţie
La Fragonard m-am pierdut. Mirosul de iasomie, flacoanele delicate, poveştile parfumurilor – totul a fost o călătorie olfactivă în sine. Mi-a plăcut ideea că un parfum nu este doar un miros, ci un jurnal invizibil al emoţiilor. Am plecat cu o sticlă de „Belle de Nuit“ şi o stare de visare care şi-a păstrat mirosul şi în România.
Vizita într-o parfumerie Fragonard este o experienţă multisenzorială. „Fabrica“ de parfum te întâmpină cu o estetică delicată – vitralii colorate, sticle suflate manual, ambalaje cu grafică vintage, colecţii de parfumuri care spun poveşti despre lavandă, iasomie, floare de portocal, trandafir de mai sau patchouli. E un amestec de trecut şi prezent, artă şi simţuri, miros şi gust în acelaşi timp.
Parfumurile nu poartă nume stridente – sunt mai degrabă poeme olfactive: „Étoile“, „Belle de Nuit“, „Vétiver“, „Diamant“. Fiecare dintre ele are o poveste, o textură, o identitate. Nu sunt parfumuri de masă, ci complicele celor care caută autenticitatea.
Avignon – unde piatra spune poveşti şi te întoarce în timp
Avignon a fost o revenire cu picioarele pe pământ – dar într-un mod frumos. Acolo, între zidurile grele de piatră şi ruinele incompletului pod, am simţit că nu tot ce e neterminat e şi lipsit de sens. Amintirile de copil se împleteau cu realitatea prezentului şi poate că tocmai asta m-a făcut să iubesc locul – era imperfect, dar autentic. Îmi şi amintea de profa de franceză din liceu, o amintire care îmi aduce mereu zâmbetul pe buze.
Drumul spre Avignon imprimă o schimbare de ritm. Oraşul papilor, înconjurat de ziduri groase de piatră, e un bastion de istorie şi spiritualitate. Palais des Papes, o fortăreaţă gotică de proporţii impresionante, te copleşeşte. E rece, sobru, monumental, dar are o forţă care nu are nevoie de decoraţiuni.
Pont d'Avignon, celebrul pod neterminat care traversează parţial Rhône-ul, e o metaforă perfectă: în viaţă nu toate drumurile trebuie să fie complete pentru a fi frumoase. Iar pieţele locale, pline de miresme – de lavandă, de pâine proaspăt coaptă, de brânză maturată – te readuc în prezent cu o poftă de viaţă tipic provensală.
În tot timpul petrecut acolo am avut în cap cântecul copilăriei: „Sur le Pont d'Avignon/L'on y danse, l'on y danse/Sur le Pont d'Avignon/L'on y danse tous en rond“. Nu a dansat nimeni pe pod, din păcate.
Barcelona – unde fantezia devine arhitectură
Iar Barcelona... Ei bine, Barcelona e un capitol aparte. Acolo nu mai mergi, acolo pluteşti. Gaudí a ştiut cum să transforme piatra în poezie şi culoarea în curaj. Barcelona este un vis cu ochii deschişi. Odată ajuns aici, ai senzaţia că ai păşit într-un roman scris de un arhitect vizionar. Antoni Gaudí e prezent peste tot: în turnurile ce par din zahăr ars ale Sagrada Familia, în formele din Parc Güell, în balcoanele Casei Milà.
Vizita la Sagrada Familia este, fără exagerare, o experienţă spirituală. Luminile filtrate prin vitralii, simbolismul fiecărui detaliu sculptural, jocul de linii şi umbre – toate creează o emoţie profundă, care rămâne cu tine mult timp după ce ai trecut la alte peisaje.
Parc Güell, în schimb, e o joacă inteligentă între artă şi natură. Iar Barri Gotic, cu străzile lui întunecate, cu bisericile gotice şi cafenelele ascunse, e o incursiune în trecutul vibrant al oraşului.
Ziua se încheie cu paşi (mulţi) pe La Rambla, pulsul turistic al Barcelonei. Pe scurt, Barcelona vibrează: ai muzică, miroase a condimente, a tutun şi a viaţă agitată. Noaptea, oraşul e viu, fără pretenţii: oamenii scot mese şi scaune în faţa casei, iar poveştile curg la un pahar de sangria.
Ca experienţa Barcelonei să fie completă, alege un ghid local, care să-ţi spună poveştile din perspectiva sa: cum a simţit comunitatea evoluţia oraşului, cum e acum viaţa în Barcelona, la ce să fii atent, unde să mănânci şi cum ştii dacă mâncarea e ce trebuie. Un sfat preţios: dacă comanzi o paella, uită-te la ceas şi vezi cât durează pregătirea ei. Dacă durează mai puţin de 20 de minute, nu este ce trebuie.
Aproape de Barcelona este Crama Codorníu, una dintre cele mai vechi case de cava din Spania, un labirint subteran de 30 de kilometri în care sticlele dorm în întuneric, aşteptând sărbători viitoare. Acolo, degustarea e o lecţie de simţuri: povestea din spatele fiecărei etichete e diferită, fiecare dintre ele vine cu note delicate, iar cunoscătorii simt clar diferenţa dintre cum pică fiecare fel de băutură pe limbă.
Sitges şi Tarragona – timp suspendat între mare şi istorie romană
Sitges e o bijuterie. Arhitectura sa boemă, biserica barocă Sant Bartomeu i Santa Tecla, promenadele viu colorate, totul te invită la relaxare. E un loc unde viaţa curge încet, dar plin – între o cafea lungă pe malul mării şi o vizită la o galerie de artă locală.
Tarragona, în schimb, te transportă în timp. Ruinele romane – amfiteatrul, circurile, apeductul – sunt martori tăcuţi ai unei epoci în care acest oraş era un important centru administrativ al Imperiului. Fiecare piatră are o poveste, iar mixul dintre rămăşiţele antice şi viaţa cotidiană modernă e unul dintre cele mai frumoase paradoxuri catalane.
Valencia – îmbinare perfectă între trecutul gotic şi viitorul futurist
Ultima zi m-a prins în Valencia, un oraş care surprinde prin contrast. Oraşul nu-ţi ia ochii de la prima privire, ci ţi se dezvăluie în straturi. Catedrala gotică cu relicve religioase, palatul cu faţade baroce, pieţele locale - toate sunt părţi care se îmbină perfect în oraşul artelor şi ştiinţei.
Valencia e locul unde trebuie neapărat să guşti o agua de Valencia – un cocktail parfumat din suc proaspăt de portocale, şampanie, gin şi lichior. Se serveşte rece, în carafe mari, şi vine la pachet cu acel sentiment iberic de „alegría“ care face viaţa să pară mai simplă şi mai frumoasă. Băutura aceasta este o încrucişare între o mimoză şi sangria şi are gust de Spania într-o zi însorită de primăvară.
Am învăţat ceva simplu din această călătorie: că uneori luxul cel mai profund nu stă numai în stelele hotelului, ci în stările pe care ţi le oferă un loc, o privelişte, un parfum, o tăcere. Şi că uneori trebuie doar să fii prezent ca să trăieşti cu adevărat.
