Pe Mihail Rotenberg l-am cunoscut într-o seară plăcută de vară când m-a invitat la galeria de artă pe care o deţine în zona Ateneului Român împreună cu antreprenorul din domeniul imobiliar Eduard Uzunov. Domnul „Exit“ după cum este numit în piaţă, avea să îmi povestească despre artă şi vin, cele două pasiuni ale sale care s-au transformat în activităţi full-time după ieşirea la pensie.
„Am făcut exit din două businessuri din România, o companie telecom şi un proiect imobiliar. Era mijlocul anilor 2000 când luam decizia să ies din business şi să mă „pensionez“. În Israel ieşisem deja din toate activităţile încă din 2001 şi venise rândul României. Nu degeaba mi se spune domnul Exit“, povesteşte antreprenorul român, unul dintre cei mai discreţi din piaţă.
Absolvent al Facultăţii de Automatică şi Calculatoare din cadrul Universităţii Politehnice, Mihail Rotenberg a lucrat iniţial în cercetare, apoi în proiectare şi apoi a venit rândul start-up-urilor. „După ce ai lucrat în cercetare, operatoria de telecomunicaţii poate părea plicticoasă“, îşi aminteşte el. A intrat în businessul de telecom într-o perioadă în care Romtelecom nu acoperea toată ţara cu servicii de date şi internet. A descoperit o nişă de explorat şi a reuşit în business pentru că l-a privit prin ochii utilizatorului, spune el astăzi. În 2006, în plin boom imobiliar, a venit o companie din SUA şi a cumpărat businessul.
„Aveam 54 de ani şi visam să ies la pensie. La 50 şi ceva de ani mi-am dat seama că este mai bine să îi las pe cei mai tineri să continue fără mine. Sunt şi foarte deştepţi, au şi o foame mai mare pentru reuşită. Mai mult, îmi făceam teste de inteligenţă şi rapiditate şi mă comparam cu ei şi am decis că este mai bine să mă retrag. Nu am vrut să ajung un elefant alb printre ei.“
Aşa a ajuns să se pensioneze şi să se dedice pasiunilor sale. Pasiunea pentru artă data de mult, iar dragostea pentru vin s-a dezvoltat în timp într-un business care îi poartă numele, Cramele Rotenberg. Artă a început să colecţioneze din ’95 sau ’96, după cum spune chiar el. Şi-a concentrat atenţia pe arta românească pentru că îi cunoaşte istoria.
„Mi-amintesc că aveam 7-10 ani când tata mă ducea la Muzeul de Artă.“ Colecţionează tot ce îi place, de la impresionişti şi post-impresionişti la avangardişti. În ultima perioadă însă a început să cumpere tineri şi necunoscuţi, care au ceva de spus.
„Mi-amintesc că primele lucrări pe care le-am cumpărat au fost luate de la consignaţii. Mă plimbam pe stradă şi m-am oprit să mă uit şi am plecat de acolo mai bogat. Astăzi am lucrări de la Dimitrie Serafim la Alexandru Ciucurencu, trecând prin Iser, Arnorld, Stoenescu sau Brauner, Harold şi Maxy.“
Arta contemporană este însă un domeniu unde este dificil să faci judecăţi de valoare. Artiştii cu vârste cuprinse între 25 şi 45 de ani sunt deja descoperiţi de galeriştii profesionişti. „Mai mult, noi nu ne pricepem la comerţ, noi iubim arta.“ Astfel, împreună cu Eduard Uzunov, un antreprenor care deţine compania imobiliară Regatta Real Estate, a ales să meargă la liceeni şi la studenţii de sub 25 de ani încă nedescoperiţi pentru a colabora cu ei. „Criteriul rămâne acelaşi când vine vorba de artă, vibraţia. Am găsit câţiva copii adorabili, cu un clocot interior, cu o poveste de spus. Cred că vom putea vorbi astfel despre arta post internet. Nu ştiu dacă îi înţeleg în întregime pe aceşti copii, însă vibrez la operele lor.“
Uitându-se acum în urmă, antreprenorul afirmă că înţelege avangardiştii. În vremea lor însă, nu ştie câţi i-au înţeles. „Artiştii adevăraţi cred că presimt cumva viitorul. Cred că spre exemplu cubismul, acest exerciţiu geometric, a prevestit arta pe calculator. Ce a făcut? A descompus geometriile.“
Aşa că, acum caută în copiii din România ceva nou, deosebit. Din câteva zeci de copii pe care i-a văzut, a ales trei - Raid, Sorin Maxim şi Ioana. Fiecare are ceva de spus, crede antreprenorul.
„Cea mai mare prostie este să cumperi artă ca investiţie alternativă, mai ales artă românească. Volatilitatea preţurilor este mare, iar lichiditatea din domeniu este mică. Evoluţia pieţei de artă românească nu este corelată cu cea a economiei locale.“ În ceea ce priveşte achiziţiile de artă, cumpără atunci când vibrează în faţa unei opere.
El adaugă că există o corelaţie între timp şi bani când vine vorba de artă. Când eşti tânăr nu ai bani, iar apoi nu mai ai timp. Mai mult, crede că atunci când plăteşti mulţi bani pe artă, apoi îţi e greu să te desparţi de ea. Mihail Rotenberg nu oferă cifre privind numărul de tablouri pe care le are sau valoarea lor. Spune că un colecţionar de dragul artei nu ar trebui să ştie aceste cifre.
„Snobismul cred că poate fi un prim pas către iubirea de artă. Apoi, dacă începi să citeşti, cred că este imposibil să nu îţi placă cu adevărat.“
Galeria din inima Bucureştiului a deschis-o acum circa patru ani, dintr-un impuls, împreună cu Eduard Uzunov, în toamna lui 2012. „Este o platformă prin care de asemenea vindem şi sprijinim tineri artişti.“ Au vrut un spaţiu mic, în zona Ateneului. „Noi expunem, iar dacă cineva vrea să cumpere, poate.“
Mihail Rotenberg povesteşte că înainte călătorea mult cu businessul, cel mai des în SUA. Când avea o zi liberă mergea fie în Napa Valley în zona podgoriilor scăldate de soare, fie la muzee dacă vremea era ploioasă. „Pentru mine ieşirea la pensie a însemnat transformarea pasiunilor - arta şi vinul - în activităţi full time.“
Vinul, la fel ca şi arta, este obiect de cult şi totodată o experienţă culturală, povesteşte antreprenorul. Atunci când a decis să îşi lanseze propriul vin a vrut să fie atent la toate detaliile. Eticheta spre exemplu a lucrat-o cu pictorul şi desenatorul Ana Ruxandra Ilfoveanu. Apoi, când a venit vorba de istorie şi fabricaţie a studiat atent problema şi a fost foarte atent la rezultat.
„Când am pornit la drum ne-am ales nişte produse de referinţă precum Price Mircea sau Matei de la Vinarte.“
Erau anii 2000 când Mihail Rotenberg cumpăra vin de la un bătrânel din zona Ceptura. Îl învechea apoi în butoaie şi abia ulterior îl punea în sticle. Într-o zi bătrânelul l-a sunat că vinde şi l-a întrebat dacă este interesat să cumpăre. „Avea 4 hectare de viţă-de-vie şi cerea un preţ extrem de mic pentru mine, care apoi s-a dovedit cu mult peste preţul pieţei, mai ales că ştiam preţurile de afară.“
Nu a negociat, astfel că apoi au început să îl sune rudele lui, vecinii care voiau să vândă. A ajuns în final la 25 de hectare de teren din care 23 de hectare de viţă-de-vie. Din total, puţină este replantată. „Pentru mine, vinul era o pasiune. Voiam să produc pentru prieteni, şi mi-am dat seama că nu aveam chiar atâţia prieteni pentru câte hectare ajunsesem să am.“
Aşa a ajuns în businessul cu vin şi glumeşte. „Ştiţi zicala. Cum ajungi să faci o avere mică din vin? Pleci de la o avere mare.“
A vrut pe lângă plantaţie şi o cramă, însă tot ce i se prezenta erau clădiri comuniste. În final a ajuns la crama pe care o are astăzi, la Ceptura de Jos, în Prahova, la vremea aceea o ruină formată din două beciuri suprapuse. Avea însă pereţi dubli şi beneficia de un flux tehnologic gravitaţional. În felul acesta vinul nu este agresat de pompe. „În SUA sau Australia cramele gravitaţionale sunt culmea snobismului.“
Tradiţia vinului românesc este doar o minciună comunistă, spune antreprenorul care stă în spatele brandului Rotenberg. Vinul era pe vremuri transportat în butoaie şi băut anul următor. Ţăranii ţineau vinul în gropi şi îl vindeau apoi. Plăteai pentru cât puteai să bei, de aici şi expresia o burtă de vin, povesteşte el.
„Ce vreau eu să fac însă la cramă este să recreez cultura şi procesul artizanal de producţie al vinurilor ca pe vremuri în Bourgogne sau Bordeaux. Folosesc dispozitivele produse de ţăranii din zonă, iar crama este calibrată pentru cele 23 de hectare de viţă- de-vie pe care le avem. Apoi, noi ţinem 3-4 ani vinurile în cramă şi verificăm atent fiecare butoi în parte. Mai mult, fermentăm cu drojdii diferite.“
Vinurile din 2011 spre exemplu sunt încă în cramă pentru că deşi sunt nişte vinuri extraordinare, sunt încă agresive, povesteşte antreprenorul.
Produce maximum 120.000 de sticle pe an, fiind o cramă butic. Primul vin l-a produs în 2006, an în care a realizat 5.000 de sticle. An de an păstrează în cramă 600-700 de sticle din recolta respectivă. În 2010 însă, pentru că a fost un an foarte slab, nu a produs nimic.
„Circa 400 de sticle din primele producţii i le-am oferit cadou lui Leonard Cohen.“
De la început, Mihail Rotenberg spune că şi-a dorit să vadă tineri care vin la cramă cu bicicleta ca să deguste vin şi să mănânce brânză.
„Deja de doi ani văd că asta se întâmplă. Vrem să fim un business prietenos pentru biciclişti, avem chiar şi sculele de reparaţii la cramă.“ Clienţii sunt însă şi colecţionarii aflaţi în căutare de vinuri deosebite.
Antreprenorul spune că nu se gândeşte să îşi extindă businessul şi în turism, cu o pensiune sau un hotel. De fapt nu se gândeşte la un alt business în afară de cele două pe care le face din pasiune, după cum spune chiar el.
„Am 64 de ani şi conform teoriei investiţiilor nu am perspective de timp suficient de îndelungat pentru a trece printr-o criză şi să îmi revin, aşa că nu mă gândesc acum la un nou business.“
Recunoaşte însă că se gândeşte la o propunere mai veche, un prim muzeu privat de artă în România, un loc de întâlnire pentru pasionaţi şi un loc unde să îşi expună colecţia împreună cu Eduard Uzunov. „Cred că este un act de egoism să îţi păstrezi colecţiile doar pentru ochii tăi. Arta este menită să îi bucure pe toţi.“ La fel ca şi vinul, de altfel.
