Arts & Design

Ana Rubeli este fondatoarea muzeului virtual al patrimoniului cultural ce poartă numele „Aici a stat”, un proiect care îşi are originile în Vrancea

28 feb 2022 176 afişări de Alina-Elena Vasiliu
Din aceeaşi categorie

#Aiciastat îşi are originile în Vrancea, în urmă cu mai bine de trei ani, când Ana Rubeli a descoperit într-o monografie a comunei Coteşti povestea conacului abandonat al lui Duiliu Zamfirescu din Vârteşcoiu. O fascina acest personaj, aşa că a hotărât să găsească acest loc, în ciuda informaţiilor precare disponibile. Era doar începutul.

„Am străbătut câteva sate, am mers de-a lungul unor vii, al unor foste IAS-uri, am întrebat sătenii şi am ajuns la un conac. Dar surpriza a fost că nu era cel căutat de noi, ci de fapt conacul unui boier zis Mătăsaru, conform sătenilor. Superb de-a dreptul, a devenit prima postare #Aiciastat“, îşi aminteşte Ana Rubeli, fondatoarea muzeului virtual al patrimoniului cultural ce poartă numele „Aici a stat“.

A continuat periplul indiciilor primite de la săteni şi, în cele din urmă, a descoperit şi conacul lui Zamfirescu, într-o stare avansată de degradare, dar cu un aer romantic şi boem. Pentru postarea online, hashtagul „Aici a stat“ a fost uşor de ales, pentru că Ana avea de multă vreme în minte această formulă, care i se părea potrivită pentru poezia pe care voia s-o scrie în Social Media, despre patrimoniul clădit de oamenii care l-au iubit.

Cât despre experienţa ei în domeniul patrimoniului, aceasta a început în urmă cu trei ani, alături de ARCEN (Asociaţia Română pentru Cultură, Educaţie şi Normalitate), de Asociaţia Istoria Artei şi de Oana Marinache, istoric de artă şi doctor în Istoria artei, care i-a ghidat paşii în ceea ce priveşte cercetarea istorică, cercetarea de teren şi cercetarea de arhivă. În prezent, Ana Rubeli este masterandă la Facultatea de istorie din cadrul Universităţii din Bucureşti, la Masterul de Istorie, Resurse Culturale şi Patrimoniu.

„Pasiunea pentru istorie a existat dintotdeauna, de la primele ore la şcoală, unde am avut o profesoară excepţională care ne-a învăţat să înţelegem şi să iubim acest subiect.“ Iar lucrurile acestea s-au împletit în timp cu pasiunea pentru clădiri, pe care le-a privit dintotdeauna ca pe o poveste a anilor care au trecut peste ele, a oamenilor care le-au clădit, iubit şi în cele din urmă părăsit, ca o amprentă istorică.

Ana avea 14 ani când a trăit prima ei experienţă cu o cameră foto pe film, soldată cu nu mai puţin de cinci filme cu pietre, ruine, clădiri. Aşa că de atunci crede că datează începutul efectiv al #Aiciastat, o formă de storytelling cultural care a adunat o comunitate cu peste 25.000 de iubitori de patrimoniu.

Acest domeniu este divergent faţă de specializarea ei iniţială, însă îi place să creadă că explorează domenii complementare şi că se vor uni la un moment dat. Ana Rubeli lucrează în domeniul financiar şi al asigurărilor, după ce a studiat finanţe-bănci, comunicare şi PR şi ştiinţe actuariale în Olanda.

„Proiectul «Aici a stat» este un proiect de familie, la bază se află soţul meu şi cu mine, dar avem şi  câţiva voluntari care ne ajută cu materiale vizuale, schiţe ale clădirilor de pe teren, documentare în zonele în care nu avem expertiză şi altele. Sperăm ca, în timp, să putem creşte numărul voluntarilor pentru a putea face faţă proiectelor culturale în creştere.“

În mediul offline, Ana Rubeli organizează tururi ghidate, vânători de comori arhitecturale şi concerte de muzică clasică pentru a promova clădiri istorice. De exemplu, primul eveniment pentru care a obţinut finanţare - după ce a constituit Asociaţia culturală Aici a stat în 2021 - a fost organizarea unei serii de tururi ghidate şi vânători de comori arhitecturale în două mahalale istorice în cadrul festivalului Street delivery. Iar în online, activitatea este şi mai bogată, atât datorită contextului pandemic, cât şi datorită gradului mai mare de penetrare al activităţilor care se desfăşoară pe internet. La un tur ghidat poate invita câteva zeci de oameni, însă prin social media ajunge la câteva mii o dată.

„Primul lucru la care ne dorim să contribuim este creşterea gradului de conştientizare asupra nevoii de salvare a patrimoniului. Prin social media, ating un public de peste 25.000 de utilizatori care interacţionează activ, care încep să cunoască istoria din spatele unor clădiri de patrimoniu şi care ajung să înţeleagă valoarea moştenirii culturale în peisajul arhitectural.“

Zona de promovare a patrimoniului se află într-un cerc al specialiştilor, iar Ana a încercat să extindă acest cerc, transformând subiectul într-o tematică accesibilă tuturor categoriilor de public.

„Îmi doresc ca din ce în ce mai mulţi oameni să dea scroll în social media şi să ajungă să «viziteze» muzeul virtual «Aiciastat», să vadă o clădire de patrimoniu, să vadă mocăniţa, un sătean în port popular, să se «teleporteze» într-o pădure, într-un sit arheologic. Şi dincolo de asta, să-i afle povestea, să se conecteze cu ea. Îmi doresc să reclădesc memoria afectivă a oamenilor în relaţie cu oraşul lor, cu trecutul lor, cu personalităţile care ne-au definit istoria.“

Prin astfel de iniţiative derulate pe reţelele de socializare, Ana Rubeli şi-a luat titulatura de „influencer cultural“, adică acel utilizator care transformă cultura în vedetă în social media. Datorită influencerilor culturali ca ea, o casă de sine stătătoare îşi spune povestea, fără să fie doar un fundal pentru o fotografie care vinde ceva. Casa în sine este cea care îşi vinde povestea şi devine inspiraţie pentru din ce în ce mai mulţi oameni.

„La un moment dat, mi s-a spus că am devenit «influencer», că oamenii reacţionează la sfaturile mele de a vizita un muzeu, o expoziţie, de a susţine un anume ONG. Am vrut să îmblânzesc această terminologie de «influencer», adăugându-i nuanţa culturală, care pentru mine este esenţială. Aşa că m-am autointitulat «influencer cultural» şi aşa am continuat să mă prezint de atunci.“

Mândria ei vine şi din faptul că, prin postările proprii, poate inspira tinerii să abordeze subiecte culturale în Social Media, iar datorită articolelor pe care le scrie, oamenii ajung la anumite concerte, la muzee sau expoziţii. Inclusiv faptul că a „influenţat“ două persoane să aplice la masterul de patrimoniu unde este şi ea studentă este o satisfacţie personală.

„Avem încă şansa să fim martorii unui oraş ce păstrează urme de secol XIX, pe care nu îl înţelegem suficient de bine pentru a-l salva.“ Din păcate, observă că ţesutul arhitectural istoric al Capitalei se pierde încet-încet, din cauza delăsării, din cauza intereselor imobiliare, din cauza ecourilor negative ale naţionalizărilor din timpul perioadei socialiste şi a retrocedărilor ulterioare, din cauza ignoranţei. „Dar, pentru că sunt o persoană optimistă, încerc să văd şi lucrurile frumoase care s-au întâmplat pe scena arhitecturală a Capitalei.“

Aşa că Ana Rubeli îşi apleacă atenţia asupra restaurărilor de succes care pot deveni lecţii de bune practici pentru alte proiecte şi asupra eforturilor făcute pentru a salva oraşul. Nevoia este însă uriaşă, iar eforturi sunt necesare în continuare. Problematica arhitecturii întregii ţări este un subiect extrem de vast şi divers.

Există regiuni în care salvarea patrimoniului se întâmplă la un nivel accelerat, sunt mici comunităţi implicate, există recunoaştere internaţională pentru câteva demersuri de salvare, precum Premiul EuropaNostra primit de ProPatrimonio şi Ambulanţa pentru Monumente sau elementele incluse pe lista patrimoniului mondial. Ceea ce lipseşte însă este o strategie la nivel naţional, care să coaguleze aceste demersuri.

Ritmul în care ajunge să cunoască poveştile atâtor locuri speciale din Bucureşti o face pe Ana Rubeli să-i fie dificil să aleagă o singură clădire preferată. Mereu se îndrăgosteşte şi reîndrăgos­teşte de anumite imobile pe care ajunge să le cerceteze.

„Acum aş spune că (preferata mea - n. red.) este Vila Mathilda din Bucureşti (în apropiere de Piaţa Universităţii – n. red.), cu picturile de Luchian extrem de bine conservate, cu bucătăria, scara de marmură şi camera orientală încă bine păstrate.“

Mâine poate favorita va fi alta. Tot ce contează este ca poveştile să fie duse mai departe.