Se spune că toamna se numără bobocii. Nu ştiu ce să zic despre boboci, dar cumva am realizat că şi eu număr lucruri. Cel puţin toamna asta.
Număr lunile care au trecut. Pentru că au trecut prea repede.
Şi număr zilele până la Crăciun. Pentru că pare că mai sunt multe, dar de fapt nu.
Nu ştiu de ce, dar am numărat recent şi zilele de vacanţă din acest an. Poate pentru că mi se păreau puţine. Dar de fapt nu au fost. Doar că au zburat.
Dar ştiţi ce nu număr? Slavă Domnului! Numărul de calorii de la o masă.
De ce am ajuns să vorbesc despre calorii şi nu, după cum mi-e felul, despre călătorii? Pentru că am citit textul Alinei despre prăjiturile-fruct şi despre complexitatea pregătirii lor şi mi s-a făcut poftă de ceva dulce. Nu neapărat de un astfel de desert, ci de unul cu multă ciocolată neagră sau cu migdale.
Cred că cineva ar trebui să inventeze – dacă nu a făcut-o deja – un parfum care să miroasă a esenţă de migdale. Oare combinaţia de dulce şi amar, arome care altfel ar părea contradictorii, ar da la fel de bine pe piele precum în bucătărie?
Până mă lămuresc eu cum e cu asta, vă las să descoperiţi în această ediţie povestea scrisă de Ramona despre artizanii mirosurilor. Este despre poveştile creatorilor români care dau formă emoţiilor prin parfum.
Şi tot apropo de mirosuri (dar şi de emoţii, dacă e să fiu sinceră), a ce miroase Istanbulul? A condimente, a peşte la grătar, a baclava? Ultima dată am păşit în această metropolă, această lume care este Istanbulul, acum un an şi jumătate. O pauză de câteva ore între două zboruri. Suficient însă cât să mă încarc cu energia acestui loc care se trăieşte cu toate simţurile.
Chiar şi aşa, citind reportajul Ramonei din acest oraş îmi dau seama cât de multe lucruri se întâmplă în fiecare moment în Istanbul. Şi cum, indiferent de câte ori mergi, nu e niciodată suficient.
Fac ce fac şi tot la călătorii ajung.
Dacă în Istanbul mergi ca să vizitezi, mergi până nu îţi mai simţi picioarele, există şi locuri unde poposeşti ca să nu faci nimic. Într-o lume tot mai grăbită şi fără de astâmpăr, AlmaCalma, un proiect deschis recent în inima Transilvaniei, îşi doreşte să îi convingă pe oaspeţi să încetinească puţin. Să admire cerul înstelat. Să asculte păsările. Să stea. Şi atât.
Acum, că stau să mă gândesc, cred că cele mai multe texte din această ediţie vorbesc despre această calitate tot mai rară - răbdarea (calitate care mie-mi lipseşte cu desăvârşire).
Miruna a stat de vorbă cu Amalia Verzea, una dintre cele mai importante figuri ale vitraliului contemporan, care a povestit despre frumuseţea acestei arte de multe ori plasată într-un con de umbră. Pentru că vitraliile sunt uneori gândite pentru a pune sub lumina reflectoarelor alte arte. Cel mai recent, Amalia Verzea a redat, la propriu şi la figurat, lumina Cazinoului din Constanţa. Dar, ca să poţi fi artist vitralier trebuie să ai multă răbdare. La fel şi să modelezi lemnul, aşa cum face Radu Remeş. Despre emoţia lemnului, aflăm de la Florentina, care a stat de vorbă cu artizanul român, care i-a povestit cum de la o pasiune la o pensiune este numai un pas.
Aceeaşi calitate – răbdarea - e necesară şi în producţia unui covor, după cum scrie Roxana. De la obiect central al vieţii domestice, cu rol de izolare termică şi protecţie, până la piesă de artă, suport de identitate culturală şi simbolism, covorul a trecut prin toate aceste etape şi a devenit mai special cu fiecare tranziţie reuşită.
Arta, în final, îmbracă multe forme. De la muzică la sculptură în lemn şi de la bijuterii la modă. Pe toate le „coasem şi descoasem în această ediţie“ a
După Afaceri Premium.
Lectură plăcută!
