S-a născut la Iaşi în 1968. A studiat Literatura Engleză la universitate, iar mai apoi chiar a profesat în domeniu. Pasiunea pentru cinematografie - regie, producţie şi scenaristică - a venit mai târziu. De fapt, înainte de a-şi pune cariera pe altarul filmului, Cristian Mungiu a fost jurnalist, pentru ca mai apoi să devină profesor de limba română şi de limba engleză pentru copii. Iar acum, dincolo de cinematografie, are un nou plan, să transforme casa părintească într-un fel de muzeu-instalaţie-hub cultural.
Un obiect pe care îl port întotdeauna cu mine şi care mă reprezintă este… laptopul. Îl car cu mine şi când ştiu că pesemne n-am vreme să lucrez. Totuşi, mă gândesc că cine ştie. În caz că am un moment liber, îl deschid şi mai avansez cu ceva din prea multele obligaţii pe care mi le iau.
Cartea pe care o citesc acum este… Nu citesc nicio carte anume în acest moment deoarece sunt în plină pregătire a următorului film. Car cu mine, fără să apuc să trec de pagina 5, un roman norvegian care mi-a fost recomandat. Totodată, ţin lângă pat o carte de istorie cu fotografii şi una de istoria artei, pentru serile când apuc să citesc cu baiatul meu.
Pasiunile mele sunt… Hmm. Îmi place să fac un anume fel de fotografii (nu „poze“) şi îmi plac animalele – ale mele în particular, dar şi toate în general. Altfel, folosesc cu parcimonie termeni precum „pasiune“.
O descoperire recentă din Bucureşti este… că metroul spre Otopeni continuă să prelungească restricţiile de trafic de la o lună la alta. Mă omoară chestia asta. Desigur, în principiu, e bine că se face, dar felul în care sunt organizate restricţiile e ilogic. Şi conduce la săptămâni întregi de viaţă petrecute la volan.
Cel mai mult îmi place în România… să stau la mine acasă. Să petrec timp cu copiii. Şi să scriu. În limba pe care o simt cea mai apropiată. Îmi plac cuvintele vechi, îmi place să le aştern pe hârtie, să le aud cum se potrivesc şi se ritmează. Altfel, sunt o grămadă de locuri frumoase în România şi tot mai multe iniţiative eco-civico-umanitare remarcabile.
Ceasul pe care îl port la mână este… Nu port ceas. Am mai multe, inclusiv ale tatălui şi bunicului meu, dar stau într-un sertar. E o lume deja plină de ceasuri şi dispozitive care îţi arată cum trece timpul. Iar să port ceas ca să îmi marchez statutul social mi se pare nepotrivit.
Parfumul meu preferat este… Of. Ultimul pe care l-am primit cadou. De fiecare dată când ajung la Cannes, mă umplu de parfumuri de la partenerii festivalului. De regulă, mă ţin până la următorul Cannes. Dar cum se cheamă, habar nu am.
Beau întotdeauna cu plăcere… un pahar de vin alb sec. Mai cu seamă în prea multele zboruri din viaţa mea mi se întâmplă să-mi trec vremea bând vinurile din avioane. Dar pentru apa rece de la robinetul din baia bunicii mele, de pe vremea când stăteam la Iaşi, aveam o adevărată pasiune (uite, pasiune). Mai cu seamă vara, când afară era cald.
Muzeul pe care îl vizitez mereu cu plăcere este… casa părintească de la Iaşi. Găzduieşte, poate, cea mai mare colecţie privată de ceramică românească. Vacanţele în care ne însoţeam părinţii umblând din sat în sat, după oale şi ulcele, au fost minunate. Pe lângă ceramică, tata era colecţionar compulsiv de de toate: linguriţe turistice, bani ieşiţi din uz, reviste de epocă, pietre, scoici, unelte vechi, sticle medicinale, Magazin Istoric (revista – n. red.) şi multe altele. Pe toate astea le reordonez acum, în efortul de a transforma casa părintească, (istorică şi ea) într-un fel de muzeu-instalaţie-hub cultural.
Un artist pe care l-aş colecţiona dacă aş putea este… Adrian Ghenie (să-i ziceţi că l-am menţionat, poate îmi face vreo surpriză).
Restaurantul meu preferat este… Sunt mai multe, unul italienesc la New York, unul japonez la Paris, unul cu stele Michelin în Macao, unul basc în San Sebastian, unul spaniol în Berlin, unul de fine cuisine la Alesund. În Bucureşti ies doar pe perioada festivalurilor Les Films de Cannes a Bucarest şi American Independent Film Festival, când avem oaspeţi – şi mă simt mereu bine la Voila, Noua Bar, Casa di David sau Edo Sushi.
Gadgetul meu preferat este… Nu mi-e foarte clar ce e un gadget, dar cred că cele mai apropiate lucruri de această descriere, pe care le car cu mine în bagaj, sunt tirbuşonul, charger-ul suplimentar de baterie şi adaptorul de prize pentru toate continentele.
Aplicaţia din telefon pe care o folosesc cel mai des este… Pe telefon, în principal citesc ştiri din ziare şi ascult RFI. Dar mă amuză să-mi împărtăşesc fotografiile pe Instagram. N-am avut niciodată Facebook şi nu cred că o să am vreodată Tik Tok. N-am jucat vreodată jocuri video şi nu stau pe YouTube. Cele mai excentrice aplicaţii de pe telefonul meu sunt cele care recunosc plantele după frunze, păsările după ciripit şi autorii melodiilor pe care pot să le fluier.
Podcast sau e-book… Nici-nici. Cărţi citesc pe hârtie, iar când citesc electronic o fac pe laptop, pdf-uri găsite pe net.
Ultimul film care m-a impresionat a fost… De la Cannes, Grand Tour de Miguel Gomes şi Diamant Brut de Agathe Riedinger, din cele care vor putea fi văzute şi la noi. Ca documentar, ultimul film al lui Albert Serra, Afternoons of Solitude.
Un loc de neuitat pe care l-am descoperit în călătoriile mele este… Călătoresc mult şi cu plăcere. Şi mi-au plăcut Ventotene în Italia, Xi-an în China, Nara în Japonia, Marakech în Maroc, Evora în Portugalia, Telluride în SUA, Morelia în Mexic, Deauville în Franţa, dar şi Rimetea la noi.
În frigiderul meu veţi găsi întotdeauna… andive, când e sezonul lor, roşii în orice sezon, caş proaspăt, zacuscă de peşte şi măsline.
Obiectele mele preferate din garderobă sunt… t-shirturile negre, fără branding. Însă, de la o vreme, şi brâul pentru dureri de şale.
Site-urile pe care le citesc cu plăcere sunt… Cultura la dubă, news.ro, G4media, Recorder, Digisport, scena9, liternet, Dilema, paginademedia.ro, ziaruldeiasi.ro, Republica, zf.ro, dar şi The New Yorker, Indiewire şi France24.
Destinaţia de vacanţă pe care aş recomanda-o este… Franţa în lung şi-n lat, Bologna în timpul festivalului Cinema ritrovato, deşertul Arava din Israel pe timp de pace, Sodankylä în Finlanda, vara, pe timpul festivalului.
Primul lucru pe care îl fac când ajung într-un oraş nou este… să pornesc la plimbare, fără hartă şi GPS, încercând să mă orientez după mare sau după cea mai înaltă clădire din oraş, apoi să aflu dacă hotelul are piscină sau bicicletă gratis, iar ulterior unde e piaţa de peşte.
Cel mai bun sfat pe care l-am primit vreodată este… Nu e un sfat, sunt doi „snopi de înţelepciune“ din fotbal. Unul e de la „nea Imi“ şi îi plăcea mult lui Gyuri Pascu – „Nu-mi fac iluzii ca să nu am deziluzii“. A doua e direct de la Hagi – „Ai n-ai mingea, tragi la poartă“.
Un lucru pe care l-am învăţat recent este… că arzi un număr limitat de calorii pe zi oricât de mult te agiţi. Cealaltă vorbă de duh pe care mi-o amintesc e de pe vremea când mă îngrijeam de rubrica de maxime şi cugetări la Monitorul de Iaşi, e o cugetare a lui Murphy - „Nu e mare lucru să faci un cal să înoate. Abia dacă îl faci să înoate pe spate eşti cineva“.
Ultimul lucru pe care l-am cumpărat şi intră în categoria răsfăţ este… un pulover negru cu fermoar la gât. E răsfăţ pentru că tocmai îmi mai luasem un altul cam la fel cu 10 minute mai înainte. Altfel, ajung să-mi iau haine o dată la câţiva ani.
Cel mai frumos cadou pe care l-am oferit recent este… o scrisoare adresată urmaşilor mei de peste o sută de ani, într-un volum colectiv-to-be Humanitas. Doar că ei nu ştiu încă.
Un actor cu care mi-ar placea să colaborez şi nu am făcut-o este… Victor Rebengiuc. Este cel mai mare actor român în viaţă - cu care, din păcate, nu am lucrat vreodată. Mă bucur însă să-i fiu în preajmă cu orice ocazie.
Proiectul la care lucrez acum este… Mă pregătesc să filmez „Fjord“, cu Sebastian Stan. Finanţăm şi pregătim „Amintiri din Epoca de Aur 3“, promovăm „Jaful Secolului“, filmat anul trecut, distribuim „All we Imagine as Light“ şi „Diamant Brut“. Am lansat invitaţiile pentru oaspeţii AIFF, lansăm curând call-ul pentru concursul de scenarii „Write a Screenplay For“, am confirmat primul invitat pentru „Les Films de Cannes a Bucarest“, pregătesc lansarea cărţii „Tania Ionaşcu, bunica mea. O biografie basarabeană în italiană“ şi sunt pe cale să finalizez renovarea casei părinteşti de la Iaşi ca muzeu.
