Sunt unele oraşe care sunt estetic frumoase, care-ţi încântă privirea şi implicit şi sufletul. Sunt altele însă care îl au pe vino-ncoa. Un astfel de exemplu e Cairo. E murdar. E aglomerat. E într-o agitaţie perpetuă. E minunat! Nu, nu glumesc, chiar dacă toate cele de mai sus par la prima vedere defecte, ele sunt cele care-l fac să fie cu atât mai special. E ca vorba aia, îl iubeşti pentru defectele lui, nu în pofida lor.
Oamenii spun că New Yorkul e oraşul care nu doarme niciodată. E clar însă că nu au fost la Cairo! Am aterizat în capitala Egiptului în creierii nopţii, undeva pe la trei, când în aeroport eram doar noi, cei veniţi din Bucureşti. Şi totuşi, toate businessurile erau deschise în zona de sosiri, de la cafenele la operatori de cartele de telefonie mobilă. Pe lângă ei îşi făceau loc şi o serie de taximetrişti care te pândeau cu o ofertă „de nerefuzat“. Nimeni nu părea să simtă nici cea mai mică urmă de oboseală, toţi erau gata să vândă ceva, orice, oricui, străin sau localnic. În Egipt, comerţul este activitatea de bază. Aici pare că a apărut meseria de vânzător. Nici cumpărătorii locali nu se lasă mai prejos. Toată lumea se tocmeşte fără nicio urmă de jenă. Cred că profesorii de negociere de la marile universităţi ale lumii ar putea lua lecţii în această metropolă, pe orice stradă, dar mai ales în bazarurile unde mişună oamenii mai ceva ca furnicile pe lângă muşuroi.
Nu aş şti cum să definesc Cairo. E un oraş pe care îl savurezi cu toate simţurile. Şi ai două opţiuni – te laşi fermecat sau o să te înfioare şi o să-ţi doreşti să ajungi mai repede la „civilizaţie“. E limpede din ce categorie am făcut parte eu, care l-am definit drept exotic. E clar alt gen de exotism ca Maldive. De fapt, e ceva cu totul aparte.
Nu seamănă nici cu restul Egiptului. În Luxor, oamenii deveneau insistenţi când voiau să vândă ceva. În Aswan era o linişte aproape deplină, de parcă erai într-un sat adormit. În Cairo e lumea din lume, există o muzică a străzii pe care o porţi în urechi şi după ce ai plecat, asta şi pentru că e un trafic îngrozitor (mulţi îl numesc cel mai rău din lume), şi totuşi oamenii nu trag de tine pentru nimic. De parcă ştiu că următoarea persoană sigur va cumpăra ceva. Cred că asta ţine şi de faptul că oraşul Cairo e al localnicilor, spre deosebire de Giza (un oraş apropiat, dar separat de capitală, care găzduieşte Piramidele), care e clar paradisul turiştilor care vin să vadă minunea cea într-adevăr minunată.
În Cairo sunt puţini cei care vin să se piardă (efectiv să se piardă) pe străzile din cartierul islamic, să se închine la bisericile din cartierul coptic (creştin) sau să privească apusul în inima oraşului pe malul Nilului.
Mulţi merg direct la piramide şi – poate – dau o fugă de câteva ore la Muzeul Egiptean (cel vechi), acum în curs de mutare. Sunt unii care chiar fac o cursă nebunească de o zi din staţiunile de la malul Mării Roşii către capitală doar pentru o poză de Instagram cu Piramidele. Şi zic nebunească pentru că e un drum de 7-8 ore doar dus, cu vreo alte două petrecute doar în traficul din Cairo.
Aş vrea să pot descrie genul ăsta de trafic, dar nu ştiu cum. Nu există reguli, nu există maşini care să fie întregi, nu există nervi suficienţi ca străin să poţi să faci asta, să conduci aici. Pietoni, maşini, motociclete şi biciclete, toţi sunt actorii acestei nebunii unde claxonul este folosit pe post de semnalizare, de avertizare, de înjurătură sau, chiar, de salut. Semnele de circulaţie sunt pur decorative, de la treceri de pietoni la semafoare (cu foarte mici excepţii). Ca să traversezi trebuie să faci câteva mătănii înainte sau, dacă ai noroc şi totul e blocat, trebuie să te strecori printre maşini. Ce e interesant e că acest caracter instabil al traficului s-a transferat şi către pietoni. Eram în Uber, pe bancheta din spate. Nu mai ştiu brandul auto, dar oricum ceva necunoscut în Europa. Totuşi, surprinzător pentru Cairo, era o maşină nouă, curată. Majoritatea sunt genul de automobile ce par a fi în drum spre a fi casate. Şi cum stăteam eu liniştită în scaun, într-o zonă centrală ce aminteşte datorită arhitecturii de Europa Occidentală (doar că ceva mai prăfuită şi mai neîngrijită), şi urmăream pe geam spectacolul de lumini şi frenezia străzii, maşina coteşte dreapta. Pe trecerea de pietoni era agitaţie, deşi semaforul era roşu pentru oameni. Maşina îşi face loc, încet-încet, printre ei. Pare că aproape s-a strecurat când din stânga se aude o bubuitură şi, într-o secundă, parbrizul şi interiorul maşinii se umplu de suc de mango poaspăt pregătit.
Un pieton, supărat că maşina nu a oprit deşi avea verde şi că el a trebuit să se deranjeze să aştepte, a izbit cu forţă cu sucul în ea. Şi pentru că nu a nimerit din prima prin geam, a luat paharul de plastic şi a reuşit din a doua încercare.
Agresorul era un domn firav, trecut bine de prima tinereţe, dar foarte tânăr ca spirit. Şoferul – şi cred că ar fi trebuit să zic asta din start – avea undeva spre 45 de ani, fost campion la box şi, vorba aceea, umplea uşa. Trăise 20 de ani în SUA, avusese o firmă de limuzine, făcuse pe şoferul oamenilor cu mulţi bani, era respectuos şi vorbea într-o engleză impecabilă. Revenise acasă de puţină vreme, în pandemie, cu soţia şi fiica, în timp ce băieţii – doi – rămăseseră în ţara tuturor posibilităţilor. Recunoştea că i-a fost greu la început să se readapteze, chiar şi doar cu traficul, dar nu regreta decizia. Până la momentul cu pricina, cel de mai sus.
În vâltoarea momentului şi îmbătată de mirosul de mango, nici nu am realizat când şoferul a ieşit din maşină şi a început să urle la pietonul care ridica şi el vocea din ce în ce mai mult. În jur au început să se adune tot mai mulţi oameni care vorbeau la rândul lor unul mai tare ca altul. Părea un cor pe multe voci.
Nu s-a terminat cu bătaie, deşi atmosfera era aşa de tensionată că o puteai tăia cu cuţitul. Sunt sigură că înjurăturile au curs însă, doar că nu le-am înţeles eu.
Cert e că după ce s-a urcat din nou în maşină, şoferul a devenit un alt om. Dus a fost egipteanul jovial, dispus să povestească vrute şi nevrute şi să răspundă la întrebări care mai de care mai personale. Din cauza incidentului, a trebuit să piardă o jumătate de zi de muncă pentru că a fost nevoit să se ducă acasă să se schimbe (în Giza, la cam o oră de unde eram noi în Cairo) şi să spele maşina.
Dar noi am ajuns teferi la destinaţie. Sunt sigură însă că astfel de experienţe sunt la ordinea zilei în Cairo, în trafic. De altfel, localnicii au şi un anume ton al vocii, că şi când discută pare că se ceartă. Cu cât urcă în octave vocea, cu atât îţi dai seama că e mai serios.
Cert e că în Cairo nu e niciodată linişte. Nici chiar în miez de noapte, când în rondul din piaţa centrală - Tahrir Square (devenită faimoasă odată cu Primăvara Arabă care a început aici) – maşinile se învârt în viteză, de parcă sunt la curse, îndreptându-se apoi spre destinaţii necunoscute. Am avut un apartament cu vedere în piaţă, însă norocul e că am somnul profund. Altfel aş fi avut nevoie de dopuri de urechi. Dincolo de trafic, şi pe trotuare e mişcare continuă. Primii comercianţi ies din case cu mult înainte de răsăritul soarelui. Se pregătesc de ziua ce va să vie. Cei mai matinali cred însă că sunt brutarii, cei care pregătesc un soi de lipii care însoţesc orice masă şi chiar orice gustare. Când sunt abia scoase din cuptor, seamănă cu nişte baloane gata să plesnească. Dar, ca orice balon, se dezumflă încet, dar sigur. Iar în final, ajung plate şi, apoi, mâncate. Dar până la stadiul ăsta, ele sunt scoase, aliniate la dungă în nişte lăzi de plastic şi transportate pe cap (da, da, pe cap) de nişte băieţi pe biciclete. Exact, merg pe bicicletă cu o ladă plină cu lipii, găsindu-şi loc cu greu printre maşinile fără număr.
Am gustat asemenea lipii, asezonate în mod clar cu ceva praf şi noxe după călătoriile pe care le-au făcut pe două roţi prin oraş, şi nu pot să zic că sunt memorabile. Un pic prea gumate pentru gustul meu.
Şi dacă e să fiu sinceră până la capăt, în general bucătăria egipteană nu m-a cucerit. Nici anul trecut, pe valea Nilului, de la Luxor la Abu Simbel, nici acum în Cairo. E ca o soră mai săracă a celei din Liban, care, întâmplător, e una dintre preferatele mele. Cred că aici contează şi că eu nu mănânc preparatele din carne, o componentă de bază a bucătăriei din Egipt.
Restaurante şi cafenele sunt multe în oraşul-capitală. Cele mai multe sunt tradiţionale, localuri unde bărbaţii - în număr mult mai mare decât femeile - stau de vorbă la o ceşcuţă de ceai sau la o narghilea. Societatea este destul de tradiţională, cu o majoritate covârşitoare (90%) musulmană. Femeile poartă - în bună parte – văl, care să le acopere părul, însă e unul colorat şi vesel, în timp ce în rest ţinuta e în general modernă. Cu cât scade vârsta, cu atât creşte intensitatea culorilor.
Cairo e o ţară într-o ţară. E o urbe de circa 10 milioane de suflete (oficial, pentru că neoficial sunt mult mai mulţi locuitori), cât jumătate de Românie şi mai bine. Oraşul se întinde ca o pânză de păianjen şi creşte, şi creşte, odată ce oamenii migrează către inima ţării, către locul care atrage cele mai multe investiţii şi care oferă cele mai multe posibilităţi.
Egiptul e, în bună parte, o ţară săracă, deşertică, aşa că, pentru mulţi, Cairo este tărâmul făgăduinţei. Pentru turişti, e un Babilon.
Câte oraşe din lume au în centrul istoric un cimitir (sau o salbă de cimitire) cât un cartier, unde locuiesc laolaltă viii şi morţii. Da, da, cei mai săraci locuitori ai capitalei Egiptului şi-au făcut din acest tărâm o casă. Nu există cifre exacte privind numărul celor care locuiesc aici, cert e că nu sunt puţini.
Tot în Cairo există o armată de gunoieri, cunoscuţi ca zabbaleen (care în traducere înseamnă fix gunoier). Sunt undeva la 50.000-70.000 de oameni, conform estimărilor. Nu degeaba sunt asemănaţi unei armate. E o meserie transmisă din generaţie în generaţie, de mai bine de 80 de ani. Aceşti oameni locuiesc în diverse locuri din zona metropolitană a capitalei, cel mai cunoscut fiind un sat, Mokattam, supranumit „Oraşul Gunoiului“.
Da, oamenii dorm între munţi de gunoi, gunoi pe care îl găseşti de altfel la tot pasul şi-n Cairo, în Nil, pe stradă, în buza unor hoteluri de cinci stele sau la intrarea în restaurante. Aceşti gunoieri îşi folosesc căruţele trase de măgari pentru transport, iar porcii îi utilizează pentru a consuma gunoiul menajer. E un întreg circuit aici. A existat o încercare de a reglementa această activitate şi de a dezvolta o reţea de firme specializate, însă în final zabbaleenii au câştigat.
După cum spuneam, Cairo e un loc aparte. Are o energie pe care arareori o simţi în alte urbe, chiar şi de talia lui. Şi deşi nu are o frumuseţe clasică, după cum am afirmat deja şi mă repet, nu duce lipsă de locuri de vizitat. De la moschei cu istorie de sute de ani (Ib Tulun sau Al Azhar) la bazaruri unde te poţi pierde uşor, furat de peisaj. De departe cel mai impresionant bazar este Khan el-Khalili, un spectacol de lumini, culori şi arome. Ai nevoie de câteva zile să vezi doar cartierul islamic care, văzut de sus, se întinde cât poţi cuprinde cu privirea. Şi, de la înălţime, admiri sute de minarete - care mai de care mai dantelate -, dar şi multe dărâmături. E un contrast şi de sus, ca şi de jos, oraşul acesta.
Mai departe, poţi vizita cartierul coptic, unde abundă bisericile, sau poţi trece Nilul, dincolo de Piaţa Tahrir, şi ajungi pe cosmopolita insulă Zamalek. Aici ai şanse să vezi şi ceva branduri internaţionale şi primele cafenele de specialitate din oraş (încă puţine la număr), dar şi multe dintre ambasadele găzduite în case istorice cu arhitectură europeană. A existat, la un moment dat, o încercare de a face din Cairo un soi de Marele Paris sau măcar ceva la fel de somptuos. Au rămas ca mărturie unele clădiri, dar spiritul egiptean a prevalat şi oraşul nu şi-a pierdut nici sufletul, nici înfăţişarea.
Sunt multe de făcut în Cairo, aşa că ai nevoie măcar de vreo două-trei zile doar pentru oraşul pe care localnicii îl supranumesc Mama tuturor oraşelor. Pentru unii, New Yorkul e centrul universului şi oraşul care nu doarme niciodată. Pentru egipteni, Cairo nu are seamăn. Şi adevărul e că sunt unele asemănări între cele două.
Şi, bineînţeles, o vizită în această metropolă aflată atât de aproape (doar două ore şi jumătate de zbor), dar totuşi atât de departe (în spirit) de Bucureşti, nu ar fi completă fără o incursiune în istorie, la Piramidele din Giza (şi Saqqara). Toată lumea pune egal între piramide şi cele trei principale din Giza. În realitate, pe platou sunt vreo nouă, iar în tot Egiptul aproape 120, deşi se mai caută şi altele. Piramida lui Cheops sau Khufu este cea mai cunoscută dintre ele şi singura minune din lumea antică ce a supravieţuit. Şi, sincer, nu degeaba i se zice minune. E greu, cu mintea şi cu tehnologia de acum, să înţelegi cum a fost posibilă realizarea unei asemenea construcţii acum aproape 5.000 de ani. Misterul acestor opere de artă nu a fost elucidat până astăzi.
De altfel, şi după prima călătorie în Egipt, cea în Luxor, Aswan şi Abu Simbel, sentimentul dominant a fost acelaşi, de uimire. După o vizită la temple sau în mormintele faraonilor te simţi, fără doar şi poate, tare mic. Şi la propriu, şi la figurat.
Platoul din Giza e uriaş şi poţi merge ore în şir – cum am făcut noi, în timp ce mulţi aleg cămilele sau caii pe care localnicii îi promovează intens. Din fiecare unghi, vezi altceva. La fiecare pas îţi vine să mai faci o fotografie. Şi cu cât te apropii de piramide, îţi dai seama cât de mic eşti şi cât de mari sunt, de fapt, ele. În concluzie, minunea e chiar minunată. Dar nu mai puţin copleşitor e şi oraşul învecinat, Cairo. Deşi fiecare în felul lui.
În cafeneaua El Fishawi din Cairo, unde a mers şi Napoleon, nu îţi poţi asculta nici măcar gândurile, aşa e de multă nebunie. Zeci de localnici şi turişti din toate colţurile lumii se înghesuie în jurul măsuţelor înguste pentru a savura un ceai ori o cafea turcească. La Piramide, deşi poate într-o zi bună, în acelaşi moment, pot fi mii de oameni, cu siguranţă găseşti un loc al tău unde să fii tu cu gândurile tale. Deci da, te poţi lăsa fermecat sau copleşit de fiecare în parte. E alegerea ta mai departe.
