Travel

Tărâmul sutelor de conace sau cum arată regiunea de care s-a îndrăgostit şi prinţul Charles şi care a ajuns pe primul loc în topul recomandărilor Lonely Planet

06 feb 2016 13071 afişări de Cristina Rosca
Din aceeaşi categorie

Ascuns în inima ţării, stă protejat un tărâm al co­nacelor, unde meşteşugarii încă îşi predau meseria mai departe din generaţie în generaţie şi unde timpul se scuge într-un alt ritm. Odată ce ai păşit în acest loc de poveste, vei fi întâmpinat cu pălincă, pâine cu slană şi ceapă şi îţi vei dori să nu mai pleci. Covasna poate este considerată de mulţi un fel de „răţuşca cea urâtă“, care stă în umbra unor surate celebre ca Braşovul sau Sibiul. Îndrăzneşte să-i descoperi misterul însă şi vei vedea că are aripi de lebădă.

Judeţul Covasna pare cumva un ţinut îndepărtat, însă într-o dimineaţă de toamnă de joi drumul din Bucureşti nu durează nici patru ore, iar când maşina coteşte dinspre Braşov spre Sfântu după cum îi spun cunos­cuţii (Sfântu Gheorghe pentru cei mai formali) începi să simţi că ai ajuns într-o zonă unde poţi să asculţi liniştea. Treci pe străzi şi cazi în „beţie“ de la aroma bucatelor grozave. 

De altfel, aceste „parfumuri“ te însoţesc pe tot drumul prin zona cunoscută pentru pâinea aburindă cu cartofi, pentru gulaşul de vită şi papricaşul de pui, care merg numai bine cu un păhărel de pălincă din fructe de toamnă.

„Nu puteţi pleca înainte să gustaţi un pahar de pălincă“, ne îmbie fierarul din Tălişoara, unul dintre mulţii meşteşugari din zonă, care ne-a făcut o demonstraţie de primă mână despre ce înseamnă să „te joci cu focul“.

Tot el ne-a spus atunci, şi trebuie să recunosc că avea dreptate, pălinca nu merge bine singură, sau nu la fel de bine ca atunci când este însoţită de o felie de pâine de-a locului cu slană aşezată pe un pat de ceapă. Dar să nu vă imaginaţi că slana intră în această ecuaţie culinară fără a trece înainte prin mâinile iscusite ale fierarului. Mai exact prin cleştii lui trecuţi prin flăcările cuptorului. Odată prinsă între cei doi colţi fierbinţi ale cleştelui, slănina începe să sfârâie şi se topeşte toată de plăcere peste pâinea care o aşteaptă deja pre­gătită cu un aşternut de ceapă.

Nici în restaurantele cu „constelaţii“ Michelin mâncarea nu a părut mai aromată, iar „pairingul“ cu băutura nu a părut mai potrivit. Şi nu, nu vă imaginaţi că fierarul din Tălişoara are cursuri culinare, nu ar avea timp pentru că zilnic îşi petrece până la 12 ore în atelierul său unde cu ajutorul focului şi al ciocanului „croşetează“ în fier. Nu îşi creionează dinainte planurile, nu îşi stabileşte contururi. „Totul se realizează pe moment, din mână.“ Pentru a realiza gardul Castelului Daniel din Tălişoara are nevoie de câteva luni de muncă continuă, în contextul în care fiecare frunză are nevoie de atenţie aparte şi de circa o oră de luptă cu ciocanele şi focul. Fierul nu se lasă deloc repede îmblânzit.

Fierarul nu foloseşte nici ochelari de protecţie şi nici căşti care să mai atenueze bocăniturile ciocanelor. În total câteva zeci de astfel de unelte sunt aşezate ordonat pe perete. Fiecare îşi aşteaptă cuminte rândul în acest proces care necesită nu doar o răbdare de fier, ci şi un talent aparte. Fierarul recunoaşte că s-a obişnuit şi cu spectacolul de lumini dat de flăcările care se înroşesc de furie câteodată, pentru ca apoi să se calmeze şi să se îmbrace în tonuri gălbui sau albăstrui. Când vine vorba de loviturile de ciocan, acestea au devenit de fapt muzică pentru urechile fierarului care face exact ce spune zicala, „bate fierul cât e cald“.

Operele lui de artă pot fi găsite prin întreg ţinutul şi chiar mai departe şi nu trebuie să mergi decât câteva minute pe jos prin satul Tălişoara pentru a ajunge la Castelul Daniel, unde gardul îi poartă semnătura.

Attila Racz şi soţia sa au cumpărat în 2009 castelul Daniel din satul Tălişoara, judeţul Co­vasna, iar după circa cinci ani de restaurări, în septembrie anul trecut, l-au deschis ca un butic hotel de opt camere. Castelul a fost construit în urmă cu circa 400 de ani, însă noii proprietari l-au descoperit abia acum câţiva ani într-o carte despre conacele din Covasna. Deşi nu multă lume ştie acest lucru, în judeţul Covasna există câteva sute de conace, însă cele mai multe stau să cadă sub apăsarea timpului şi a neglijenţei. Există însă şi câteva (câteva zeci) care au fost recon­diţionate şi fie transformate în hoteluri - cum este cazul Hotelului Daniel sau al conacului Benke - fie sunt păstrate de proprietari vechi şi noi pentru propriul lor uz.

Castelul Daniel, al cărui nume provine de la numele familiei nobiliare (Daniel) care l-a construit, a fost lansat după restaurare în septembrie 2014 ca un un butic hotel cu opt camere, fiecare diferită de celelalte, fiecare cu o poveste în spate.  „Când a venit momentul să îl renovăm ne-am întâlnit cu mai mulţi designeri. Unii spuneau să mergem pe ideea de mobilă pictată. Alţii spuneau să optăm pentru mobilă veche. Nu ni s-a părut însă că se potriveşte, aşa că în final ne-am întâlnit cu un designer din Sfântu Gheorghe care ne-a propus să folosim lemnul scos din castel ca urmare a lucrărilor de restaurare şi să îl îmbinăm cu materiale noi şi naturale şi astfel să creăm mobilierul“, spun proprietarii. Toată mobila actualului hotel a fost realizată în atelierele meşteşugarilor din zonă.

În judeţul Covasna meşteşugarii există în continuare şi încearcă să ducă mai departe tradiţia, fie că pictează mobilă, sculptează în fier sau produc manual butoaie. Ei sunt nu doar o bijuterie turistică, ci şi o carte de vizită a regiunii.

„Realizăm obiecte unicat şi producem doar la comandă. Facem de asemenea restaurări. Avem în principal clienţi din zonă, însă în ultima vreme am început să primim comenzi atât din ţară, cât şi din străinătate, respectiv din SUA, Japonia, Argentina sau Canada. Acum spre exemplu, am realizat un produs pentru un cuplu canadian care şi-a dorit acest cadou pentru cea de-a 20-a aniversare“, spune Istvan Suto, reprezentantul celei de-a 15-a generaţii de tâmplari şi sculptori de mobilier. El lucrează astăzi în această afacere de familie alături de cei doi fraţi ai săi, de tatăl lor şi de unchiul lor.

Familia Suto a început să picteze pe lemn şi să sculpteze în lemn încă de la 1500, fiind una dintre cele mai vechi familii din Europa specializată în această artă, potrivit lui Istvan Suto.

În acest business lucrează doar cei cinci membri ai familiei, iar Istvan Suto spune că speră ca şi cei trei copii ai săi să ducă mai departe tradiţia. Familia Suto produce atât lăzi de zestre, leagăne de copii, dar şi colţare, oglinzi înrămate sau porţi sculptate. O ladă de zestre costă 1.400 de lei (300 de euro) şi necesită 3-4 săptămâni de lucru. Preţul este similar şi pentru un pătuţ de copil.

„În zonă noi suntem deja cunoscuţi, însă în ultima vreme am început să primim comenzi de la turiştii care vin să ne viziteze. Apoi, turiştii revin şi comandă. Până în State spre exemplu, transportul costă mai mult decât produsul.“ Cei cinci membri ai familiei lucrează în continuare şi cu o serie de „unelte“ pe care le-au moştenit de la strămoşii lor, respectiv o piatră din 1680 şi o alta de la 1750, ambele folosite pentru amestecarea materialelor.

Tradiţiile şi istoria acestui judeţ îţi dau impresia că aici timpul trece într-un alt ritm, fără ca internetul de mare viteză şi maşinile de ultimă generaţie să îşi fi pus amprenta. Nu degeaba Prinţul Charles al Marii Britanii s-a îndrăgostit de această zonă şi şi-a cumpărat o casă aici, în Valea Zălanului, pe care a restaurat-o. El mai deţine o alta în satul transilvănean Viscri, sat care de cele mai multe ori este asociat cu familia regală din Marea Britanie. Acea zonă a satelor cu biserici fortificate din Transilvania, în frunte cu Viscri, a devenit în ultimii ani perla coroanei turismului românesc, o Cenuşăreasă care abia acum a descoperit că poate deveni „prinţesa“ balului.

De altfel, Transilvania a fost aleasă pentru anul viitor pe locul întâi în topul regiunilor de vizitat de către „biblia“ de căpătâi a turistului, ghidul Lonely Planet, iar Covasna este şi ea parte din această regiune, cu tot ce vine ea la pachet, biserici fortificate, peisaje de vis, oameni calzi şi mâncare delicioasă. Deşi mai puţin cunoscută, Covasna are şi ea bisericile ei fortificate, unele parte a patrimoniului UNESCO, altele „doar“ monumente istorice cu sute de ani vechime. Când ajungi la Ghelinţa să vizitezi biserica din sat trebuie să o cauţi pe cea care deţine cheia acestei clădiri construite în secolul al XIII-lea. Are circa 70 de ani şi de cele mai multe ori o iei direct de la oala de ciorbă pentru a deschide poarta bisericii. Odată ajunsă aici se transformă însă din gospodina desăvârşită într-un istoric pasionat care vorbeşte despre istoria picturilor, despre religie şi despre biserica în sine. Astfel de „descoperiri“ sădesc nelinişti în inimile călătorilor adevăraţi. Ce e de făcut? Duci vestea mai departe sau păstrezi tainele pe care le întâl­neşti? Dar deja vestea a început să circule. Se ştie că undeva în Europa Centrală, într-o ţară cunoscută ca fiind a doua cea mai săracă din Europa, există o regiune, o Ce­nuşăreasă, care l-a cucerit până şi pe prinţul Charles. Noi nu ne-am putut abţine. Am dus povestea mai departe, responsabil. Nu am stricat nicio minune. Sperăm că aşa va fi din generaţie în generaţie...