În Veneţia am ajuns până acum de trei ori, la o distanţă de şapte ani de fiecare dată precedentă. Prima oară am „organizat“ o întâlnire de cunoaştere, de tatonare, de conturare a părerilor. A doua dată ne-am văzut pentru reconfirmarea bunelor impresii. A treia oară, despre care se spune defel că e cu noroc, aveam deja setate aşteptările, ştiam fiecare cum e, dar am avut un motiv în plus pentru care să revin (nu că ai nevoie de motive aparte să mergi la Veneţia) - Carnavalul.
Scriitorul spaniol Eugenio d’Ors spunea: „Ce dezgustător este un carnaval necontenit. Dar ce searbăd este un an fără niciun carnaval“. Cam aşa e şi cu Carnavalul de la Veneţia. Nu îţi doreşti să dureze prea mult, pentru că naşte o zarvă greu de descris, însă pentru o scurtă vreme, te învăluie şi te implică într-o poveste care parcă ai vrea să nu se mai termine. Dar doar pentru o scurtă vreme.
Deşi datează din secolul al XII-lea, deşi se ţine anual, deşi măştile sunt parcă sinonime cu Veneţia, eu abia în ultimii doi ani mi-am pus în calendar acest eveniment. În forma lui modernă, Carnavalul de la Veneţia a început să fie organizat în 1979, după o pauză de aproape două secole. La fel ca iniţial însă, şi acum oamenii se adună în Piazza San Marco pentru a-şi etala costumaţia şi, mai nou, pentru a imortaliza, alături de turiştii veniţi din toată lumea, momentul. Spre deosebire de evenimentul original, organizat pentru a celebra victoria Republicii Veneţia într-o luptă de la jumătatea secolului al XII-lea, cel actual e menit să ducă mai departe o tradiţie şi să popularizeze o destinaţie care, de fapt, nu mai are acum nevoie de popularizare.
La Veneţia e lume tot timpul anului, indiferent de vreme, de temperaturile din termometre, de preţuri (mult peste medie) sau de aglomeraţie. De altfel, carnavalul are loc iarna (anul acesta din ultimele zile din ianuarie până la jumătatea lui februarie), dar asta nu îi împiedică pe vizitatorii de pretutindeni să participe. Spre exemplu, în 2023, anul pentru care există cele mai recente date, cinci milioane de oameni au vizitat oraşul îmbrăţişat de ape şi au participat la variile festivităţi ce au avut loc zi de zi. Aproape jumătate dintre aceşti curioşi au venit de peste hotare, din peste 140 de ţări, în timp ce restul au fost italieni care au dorit să savureze şi ei atmosfera festivă.
De altfel, şi în acest an lucrurile au fost la fel. Trenurile au fost pline până la refuz (şi nu sunt puţine trenuri în Italia cu destinaţia Veneţia), iar cel mai des se auzea vorbindu-se în italiană.
Mai mult decât atât, pe locuitorii din Cizmă îi puteai repera de multe ori şi pentru că erau cei care luaseră evenimentul cel mai în serios şi veniseră costumaţi. Dar cele mai atent alese costume, cele mai frumos pictate măşti, cea mai mândră atitudine o găseai chiar la veneţienii care erau încântaţi să ducă povestea mai departe.
„Anul ăsta e mai multă lume decât oricând!“, mi-a spus un gondolier în timp ce admiram amândoi un apus de poveste. De altfel, vremea a fost impecabilă la început de februarie, cu soare blând şi cer senin. „Şi totuşi, nu e la fel ca altădată“, l-a contrazis rapid un coleg de breaslă. S-au uitat unul la altul, au început să râdă şi au decretat că e bine şi nu e, deşi gondolele - acest simbol la Veneţiei - nu erau toate pline.
Un alt simbol al oraşului, atât de carnaval, cât şi în general, sunt măştile, pe care le găseşti în permanenţă la vânzare în magazinele dedicate, în atelierele artizanilor, dar şi în micuţele shop-uri care vând suveniruri de orice fel, în bună parte chinezării. În perioada carnavalului însă, sunt peste tot, câtă frunză şi iarbă, câţi oaspeţi atâtea măşti, mai mari sau mai mici, mai simple sau mai ornate, monocrome ori multicolore.
Deşi există mai multe opinii şi mai multe poveşti care vorbesc despre cum şi de ce au început oamenii să poarte măşti în Veneţia, acum prea puţini mai caută originea lucrurilor. Ei se întorc însă către trecut pentru inspiraţie când vine vorba de costume şi măşti. Spre exemplu, pe străzile oraşului, la carnavalul din acest an, măştile bauta (simple, albe, care acoperă toată faţa) se intersectau frecvent cu colombine (cele pe jumătate de faţă, ce ascund ochii) ori cu cele intitulate medico della peste (pentru că erau purtate de medici în vremea ciumei, fiind uşor de recunoscut după nasul/ ciocul proeminent).
Nu aş şti să spun câte măşti ori câte costume am văzut, cu siguranţă însă mai puţine decât vizitatori al căror scop a fost să le admire pe acestea în mediul lor „natural“. Dar pot spune că multe au fost memorabile. Era evident efortul depus. Era recognoscibilă povestea care te transporta - pentru o scurtă vreme - într-o altă lume.
Cele mai multe costume, cele mai multe evenimente, cele mai mari aglomeraţii au fost în zona Pieţei San Marco, inima acestui oraş. Pe străduţele din centru nu scăpai însă de lumea din lume, cu care erai obligat să mergi umăr la umăr. Barurile, restaurantele şi cafenelele din zonă erau pline ochi, cu o coadă generoasă la Caffe Florian, considerată a fi cea mai veche cafenea din lume.
Aici, dincolo de decorurile de altădată, dincolo de servirea impecabilă şi de atmosfera de poveste, găseai şi unii dintre cei mai fotogenici participanţi la carnaval, motiv pentru care dincolo de coada de la intrare se face coadă şi la ferestre, pentru a face poze cu oaspeţii.
În afară de gara din oraş, unde cât vedeai cu ochii era lume, şi de zona centrală, înţesată până la refuz cu oameni veniţi de peste tot de pe glob, în restul urbei era o oarecare linişte. Chiar şi de carnaval. Iar dacă săreai în vaporaşul care ducea către insuliţele Murano şi Burano, acolo aveai senzaţia că e o zi ca oricare alta. Deşi sigur că şi aici existau vizitatori, erau mai puţini decât ultima dată când am fost.
Adică prima dată când am ajuns la Veneţia, acum vreo 14 ani, într-o zi călduroasă de octombrie.
Mi-amintesc că am ajuns fără aşteptări romanţate, ba din contră, îndoită de prietenii care îmi spuseseră că pe canale miroase într-un anume fel, iar dacă ai noroc te mai prinde şi inundaţia. (Nu am avut parte ce aceste „bucurii“, nici atunci, nici în dăţile care au urmat.)
Dacă nu ai totuşi „norocul“ ăsta, atunci cu siguranţă o să ai parte de o inundaţie de turişti. Ce mai, cu aşa o reclamă, ajunsesem să pun la îndoială frumuseţea uneia dintre minunile turistice ale lumii.
Noroc că nu mă las influenţată prea uşor, aşa că la prima întâlnire m-am „gătit“ frumos, cu părul răvăşit de vânt, cu rimelul care îmi curgea pe sub ochelari de la soarele orbitor şi cu o helancă în dungi pe care o mai am şi astăzi. Veneţia nici nu s-a sinchisit să se aranjeze pentru mine şi cu toate că a venit la întâlnire cu hainele ei de casă, colorate şi pe alocuri zdrenţuroase, a fost dragoste la prima vedere.
Am stat atunci patru zile continuu împreună, cu nopţi pierdute pe străduţe înguste şi zile în care canalele erau parcă doar ale mele, deşi în realitate le împărţeam cu câteva mii de turişti. Nu mă puteam sătura şi nu înţelegeam cum oamenii spun că după o zi nu ai ce face în Veneţia. Fiecare stradă era altfel, fiecare casă spunea o poveste aparte, în spatele gratiilor fiecărei ferestre se ascundea o altă istorie.
Nu am plănuit o revedere, dar şapte ani mai tâziu aveam să ajung iar. Doar că nu şi în insule, doar în oraş.
Iar când s-a ivit ocazia a doua oară, am crezut că anii m-au schimbat, pe mine cel puţin dacă nu şi pe ea. Am revenit convinsă că oraşele vizitate de la prima noastră întâlnire, ţările bifate pe hartă, minunile care m-au încâtat, m-au făcut imună la farmecele bătrânei Veneţii.
Şi totuşi. Pe Veneţia aş putea-o compara cumva cu Monica Bellucci. Şi dacă nu e genul tău, nu ai cum să negi că e frumoasă. Ce faci însă dacă e genul tău? Te laşi îmbătat de frumuseţea ei.
Veneţia nu are unghiuri bune, care să dea mai bine în poze, nu are nevoie de lumini speciale sau de orice altceva.
Când am ajuns în gară a doua oară bătea un vânt puternic de martie, iar părul se lăsa răvăşit ca prima dată. Rimelul s-a ţinut însă mai tare şi nu s-a mai lăsat impresionat la fel de puternic. A lipsit doar helanca gri cu dungi în diferite tonuri de roşu. Veneţia era îmbrăcată la fel. Nimic nu se schimbase.
A treia oară, deşi mai bătrâne (a se citi mature) amândouă, deşi mai plimbată eu şi mai vizitată ea, ne-am regăsit cu bucurie. Vântul nu a mai bătut. De machiat, nu m-am mai machiat de această dată. Nici nu m-am îmbrăcat de sărbătoare. Ne-am prezentat amândouă fără măşti (ironic, dat fiind timingul), naturale. Ea aglomerată, iar eu curioasă.
Nu a fost geloasă pe relaţiile mele anterioare cu lumea largă, aşa cum nici eu nu am fost supărată că zilnic îi trec pragul mii sau chiar zeci de mii de turişti. Eu m-am bucurat de revedere, ea de atenţia primită.
M-am plimbat din nou pe străzi, am fotografiat-o, m-am lăsat purtată de val şi m-am pierdut de câteva ori în drum spre Piazza San Marco.
Noroc cu semnele care mi-au ghidat paşii. Ai mei şi ai tuturor celorlalţi turişti. Când am ajuns în piaţă, în inima Veneţiei, am stat câteva minute doar să admir, să retrăiesc entuziasmul de acum şapte ani şi de acum 14 ani. Singurii care se schimbaseră erau porumbeii. Ei nu cred să mai fie aceiaşi, în rest totul a rămas neschimbat şi sper să rămână aşa încă şapte ani cel puţin, până la următoarea întâlnire.
