What Work Is / Ce este munca este proiectul semnat de pictorul Şerban Savu, care va reprezenta România la Bienala de Artă de la Veneţia (Biennale Arte 2024). Aceasta se va desfăşura în pavilionul României din Giardini della Biennale şi în noua galerie a Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia în perioada 20 aprilie - 24 noiembrie 2024. Deşi nu complet subordonată temei generale a bienalei, care anul acesta este Străini pretutindeni, lucrarea lui Şerban Savu creează acea senzaţie de dezorientare, de rupere a legăturii cu sinele şi cu alţii, pe care adesea munca o generează, contribuind astfel la însingurarea şi singurătatea individului. Dar există o salvare, iar ea tot în artă stă.
Prezenţa României la Bienala de Artă de la Veneţia datează din 1907, prin sculpturile lui Fritz Stork, pentru ca din 1938 România să aibă propriul ei pavilion naţional, aşa cum au alte 28 de state. Anul acesta, la cea de-a 60-a ediţie a Bienalei de Artă de la Veneţia, România va fi reprezentată printr-o expoziţie a lucrărilor lui Şerban Savu, ce are ca temă relaţia dintre muncă şi timp liber. Curatoriată de Ciprian Mureşan, expoziţia se va desfăşura concomitent în pavilionul naţional din Giardini della Biennale şi în noua galerie a Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia.
Considerat parte a grupului de artişti cunoscuţi sub numele de şcoala de la Cluj - despre care Casa de Licitaţii Christie’s scria în 2016 că revoluţionează pictura contemporană -, alături de Adrian Ghenie, Victor Man şi Marius Bercea, Şerban Savu a devenit un nume de referinţă în arta internaţională prin pictura sa, care explorează o realitate socială a vieţii de zi cu zi din spaţiul românesc postcomunist, se arată într-un material realizat de publicaţia Scena 9. Lucrările lui Şerban Savu au fost expuse la Centre Pompidou, Paris, Fondazione Nicola Del Roscio, Roma, Galeria Rudolfinum, Praga, Museo Pietro Canonica a Villa Borghese, Roma şi la Muzeul Naţional de Artă Contemporană Bucureşti.
„Titlul «What Work is» vine de fapt de la un poem semnat de Philip Levine“, a explicat Şerban Savu în evenimentul în care a fost prezentată publicului propunerea de anul acesta a României pentru Bienala de Artă de la Veneţia.
Considerat a fi poetul care a dat voce clasei muncitoare americane, Philip Levine descrie în poemul What Work Is (Ce este munca) relaţia dintre doi fraţi şi felul în care munca reuşeşte să altereze intimitatea dintre ei. În mod cât se poate de evident, munca devine un factor social perturbator, care alienează oamenii, necesar pentru supravieţuire, dar care nu serveşte neapărat scopurilor intime ale unui individ.
În cazul lucrării What Work Is, semnată de această dată de Şerban Savu, pictorul examinează iconografia muncii, inspirându-se din realismul istoric şi din arta de propagandă din ţările care făceau parte din aşa-numitul „Bloc de Est“. Mai degrabă decât să conteste sau să demonteze direct aceste discursuri, Savu le chestionează prin reaşezarea tropilor acestora, vrând să înfăţişeze momente de pauză şi suspensie, în care limita dintre muncă şi timp liber se estompează. Aceste momente de incertitudine apar ca reflecţii ale unor transformări şi crize sociale mai ample, se arată în comunicatul de presă lansat cu ocazia prezentării lucrării What Work is.
„Tema muncii este o preocupare mai veche de-a mea. De la mijlocul anilor 2000, mă preocupă să cercetez arta oficială de dinainte de ’89. Dar am luat temele de atunci şi le-am transpus în actualitate. Tema muncitorului rămâne cea mai pregnantă pentru că el era stâlpul societăţii pe care se construia lumea aceea utopică.
M-a interesat să văd realitatea dincolo de propagandă, mai exact, ce s-a întâmplat de fapt cu acel personaj. Aşa că am aplicat cu această temă. Munca ne defineşte, dar ea este pusă în raport cu timpul liber, care de fapt ne face mai productivi la muncă“, spune Şerban Savu.
Interesul său vizează de fapt o lume între lumi, între rural şi urban, între muncă şi timp liber, o lume hibridă şi nedefinită sau care începe să se contureze. Este lumea periferiilor, care conţine toate posibilităţile viitorului.
„Multe dintre personajele mele se odihnesc în timpul programului de muncă şi muncesc în timpul liber, într-o stare de suspendare anarhică, aflată în afara sistemului productiv. Mă apropii de realitate prin natura interesului aproape sociologic pe care îl am faţă de lumea din jurul meu, dar şi prin filtrul istoriei artelor. Personajele care populează picturile mele sunt în antiteză cu ideea şi reprezentarea muncitorului din arta oficială a regimului comunist, nu sunt eroice şi nici monumentale. Ele vorbesc în acelaşi timp despre eşecul unui proiect politico-social falimentar, dar mai ales despre viaţa din ziua de azi, în care încearcă să îşi găsească locul şi sensul“, a explicat Şerban Savu.
Mai departe, privitorul se recunoaşte în aceste imagini, iar realismul aparent al picturii tinde spre relevarea adevărurilor, în opoziţie cu orice program politic.
„Pictura lui Savu ne arată cum ar trebui privită drama acelor timpuri, dar şi tranziţia şi adaptarea la o lume nouă, «alinierea» cu restul lumii, promisiunea libertăţii ideologice“, spune Ciprian Mureşan, curatorul expoziţiei.
Astfel, la Veneţia, în pavilionul României, vizitatorii vor vedea un poliptic amplu (pictură realizată din mai multe panouri), cuprinzând peste 40 de picturi – o privire condensată asupra practicii lui Savu din ultimii cincisprezece ani. În faţa polipticului, o bancă de mari dimensiuni înglobează postamentele a patru machete arhitecturale decorate cu mozaicuri. În loc să înfăţişeze mari realizări sau apoteoze mistice, mozaicurile vorbesc despre eşec, ambiguitate şi perplexitate. Picturile şi mozaicurile compun un spaţiu care ridică întrebări legate de muncă şi chestionează definiţiile sale negative: ce nu este munca, ce nu arată a muncă şi ce nu înseamnă munca, se arată în prezentarea lucrării.
„Polipticul este o formă religioasă de artă, dar eu mereu am fost interesat de partea de intersecţie dintre religie şi ideologie“, admite pictorul. Ca o continuare în afara pavilionului, proiectul lui Savu va transforma noua galerie a Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia într-un atelier de mozaic. În spiritul micilor ateliere veneţiene, noua galerie va deveni un spaţiu de producţie ce intersectează tradiţia locală a mozaicului şi preocupările conceptuale ale proiectului.
„Aici vrem cumva să punem în antiteză zona aceasta de gândire, de reflecţie, cu un spaţiu de producţie. Vom avea echipe de artişti mozaicari care vor crea un mozaic de mari dimensiuni, un mozaic ceramic. Sursa este un mozaic din cadrul unui bloc socialist în care am crescut. Reluăm acel mozaic, dar la o scară monumentală“, mai spune pictorul. Mozaicul va fi realizat alături de artişti din Republica Moldova, lucrarea fiind o invitaţie la fraternizare, un fel de antidot la tema generală a expoziţiei, Străini pretutindeni.
Dar poate cel mai interesant fel în care tema abordată de Savu atinge tema generală a bienalei este impactul pe care munca îl are în exacerbarea sentimentului de alienare atât de puternic pe care îl resimţim, mai ales după anii de pandemie. În viaţa de zi cu zi, este perfect vizibil efectul de înstrăinare, de disclocare pe care munca îl are. Familii separate de muncă, oameni care călătoresc peste mări şi ţări pentru a munci în medii complet diferite de cele familiare arată de fapt ce este munca acum, poate chiar mai alienantă decât a fost vreodată.
„Această temă, «Străini pretudindeni», creează senzaţia de dezorientare, senzaţie ce revine adesea în lucrările lui Şerban Savu şi care poate fi înţeleasă şi din perspectiva dislocării şi a dorului de casă, asociate cu munca în străinătate, a rupturii dintre muncă şi simţul apartenenţei. Naraţiunea găsirii unui loc de muncă peste hotare şi a reîntoarcerii ulterioare la rădăcini poate duce de multe ori la o dublă înstrăinare şi la pierderea legăturii cu sine. Personajele din picturile lui Şerban Savu par captive într-un no-man’s-land temporal, între două lumi care se îndepărtează una de cealaltă“, mai spune curatorul.
Dar mai există un fel de distanţare la care lucrarea lui Şerban Savu poate răspunde şi anume aceea dintre generaţii. Pentru un privitor pentru care momentul ’89 nu este o bornă, pentru cei care cunosc România doar prin prisma anilor de după Revoluţie, muncitorul pe umerii căruia se ridica lumea utopică a comunismului, în toată distopia ei, nu mai reprezintă nimic. Muncitorul la strung care îndeplinea cincinalele şi apoi sărbătorea de 1 mai nu mai există în memoria colectivă a celor foarte tineri. Strungul nu mai există. Atunci care mai este impactul unor lucrări precum cele semnate de Şerban Savu pentru o generaţie la rândul ei străină de toate aceste realităţi?
„Arta are cârligele ei estetice care te fac să cauţi mai mult“, răspunde pictorul. În toată această singurătate, arta este apropiere.
