La Timişoara am ajuns pentru prima dată (şi singura până în toamna lui 2023) acum circa 15 ani. Mi-aduc aminte că mi-a plăcut, dar nu m-a impresionat, motiv pentru care multă vreme nu am ţinut să revin. În 2023 însă, mânată de dorinţa de a-l vedea pe Brâncuşi la el acasă (în România, nu la Hobiţa), am repus Timişoara pe lista proprie de destinaţii. Şi astfel, într-o zi de toamnă târzie, am păşit în oraşul de pe Bega în căutarea esenţei artistice. Doar că, deşi am revenit în Timişoara pentru marele artist român, am rămas (impresionată) şi din multe alte motive.
Înainte de toate, trebuie să încep prin a spune că eu am redescoperit Timişoara în 2023 încă dinainte de a ajunge în oraş, iar asta datorită mai multor antreprenori din urbe, pe care i-am avut invitaţi în această toamnă la emisiunea Timişoara 2.0, un proiect Ziarul Financiar, susţinut de Banca Transilvania. Prin ochii lor, am văzut oraşul care în acest an poartă „cununa“ de Capitală Europeană a Culturii şi am simţit cum el s-a schimbat semnificativ de la ultima noastră întâlnire. Iar odată ajunsă acolo, am realizat de fapt cât de mare e diferenţa.
I-am alocat Timişoarei trei zile pentru a mă cuceri la cea de-a doua noastră întâlnire. Şi atât de intensă şi de interesantă a fost revederea, că la final am rămas cu senzaţia că aş mai fi avut nevoie de timp. Măcar o zi, dacă nu două. Mi-au rămas expoziţii, piese de teatru şi restaurante pe listă, dar asta nu înseamnă decât un lucru. Va mai urma şi o a treia întâlnire.
Aflat aproape de graniţa României cu Serbia şi Ungaria, oraşul de pe Bega este un loc unde trăiesc astăzi, în perfectă armonie (lucru tot mai rar zilele acestea), mai mult de 20 de etnii. Influenţele istoriei se aud şi se văd la orice pas. Timişoara are peste 14.000 de clădiri istorice din diverse culturi sau dovadă a diverselor culturi. Plus că sunt şi multe poveşti şi influenţe mai puţin vizibile, dar care şi-au pus amprenta asupra oraşului care este în 2023 Capitală Europeană a Culturii. Iar acest titlu se datorează - măcar în parte - şi faptului că este un loc unde îşi dau întâlnire mai multe lumi.
Spre exemplu, o bună perioadă de timp, mai exact aproape două secole, otomanii şi-au împletit istoria cu cea a Timişoarei. Dar din acea eră aproape că nu mai stă dovadă nimic. Totuşi, influenţa există.
„Ce rămăsese după era otomană erau clădiri de lemn, iar când austriecii au venit, au decis să demoleze tot şi să reconstruiască. Iniţial, au mai stat în picioare trei imobilie, dar apoi au mai dispărut două, iar între timp nu mai e nimic vizibil lăsat moştenire“, povesteşte Ludovic (Vic), ghidul nostru, în timp ce ne plimbă prin inima oraşului şi dezbracă Timişoara de câteva secrete.
Astfel, în anii 1700, când Imperiul Habsburgic a ajuns în Banat, a fost reconstruit totul în stil baroc, iar o serie de imobile stau şi astăzi mărturie acelor vremuri. Ba chiar, unele îşi trăiesc a doua tinereţe, după ce au fost recondiţionate în ultimii ani. De altfel, zona centrală este, în mare parte, refăcută, motiv pentru care o plimbare pe străduţe este aproape o necesitate. Nu te poţi pierde aici, dar aproape că ar trebui, pentru că doar mergând fără ţintă poţi să descoperi multe bijuterii arhitecturale şi istorice ce îşi aşteaptă - uneori timide şi discrete - admiratorii. Unele îşi poartă în mod evident, ba chiar ca o haină, povestea. Altele însă preferă să se lase citite. Şi, datorită lui Vic, am reuşit să citesc care dintre imobilele din Timişoara sunt foste bănci, iar asta datorită unui element comun - stupul de albine sculptat pe faţadă, fie deasupra uşii, fie mai sus, aproape sau chiar pe acoperiş.
Şi tot datorită lui am descoperit povestea Palatului Neuhausz, una dintre cele mai frumoase clădiri din oraş, recent renovată, amplasată în Piaţa Victoriei. Construit acum circa 110 ani, palatul a fost cumpărat de familia Farber, care la acea vreme deţinea o fabrică de vopsele în Timişoara. După cel de-al Doilea Război Mondial, atât businessul cât şi imobilul au fost naţionalizate, iar Eugene Farber şi familia sau au emigrat. Fiul său, John Farber, chimist la origini, a plecat în Israel iniţial, iar apoi în SUA, unde treptat a ajuns să dezvolte ceea ce astăzi se numeşte ICC Corporation, un gigant cu activităţi multiple, inclusiv în producţia de vopsele.
Apoi, în anii ’90, familia Farber s-a întors în România, unde a răscumpărat fabrica iniţială, care între timp trecuse printr-un proces de privatizare. În continuare, producătorul Azur din Timişoara este subsidiara ICC Industries, cu sediul în New York. Şi aceeaşi familie a recumpărat şi o parte dintre apartamentele care alcătuiesc astăzi semeţul Palat Neuhausz din Piaţa Victoriei din Timişoara.
O altă poveste devenită globală, dar care începe să se scrie în inima Banatului, în oraşul de pe Bega, este cea a lui Francesco Illy, botezat Ferenc. Născut la Timişoara, el a plecat la Trieste în Italia, unde a pus bazele în anii ’30 a ceea ce a devenit între timp imperiul Illy. De altfel, antreprenorul este creditat ca fiind cel care a pus pe piaţă precursorul espressorului de astăzi. Deşi cei mai mulţi oameni asociază povestea Illy cu Italia, ea începe de fapt în vestul României, acolo unde s-a născut fondatorul businessului.
Istoria Timişoarei e îndelungată, ea fiind presărată cu personaje variate, mai mult sau mai puţin memorabile. Fiecare eră are actorii săi principali ori secundari. În 2023, pe scena urbei sunt multiple personaje, e vorba mai ales de acei oameni care au făcut ca programul de Capitală Europeană a Culturii să fie pus în practică. Iar în umbra lor se află antreprenorii şi executivii care pun umărul la dezvoltarea oraşului. De altfel, primul meu contact cu Timişoara, într-o zi răcoroasă de noiembrie, a fost cu o afacere antreprenorială, cafeneaua de specialitate Naive (cea de pe malul Begăi, cea originară, între timp fiind inaugurată şi o a doua unitate). Cu un aer foarte parizian la exterior şi la interior, localul este o destinaţie preferată de localnicii aflaţi în drum spre birou sau la o plimbare prin zonă. Şi e lume aproape în permanenţă aici, ba chiar când am ajuns, puţin după ora nouă, coada se întindea până dincolo de uşă.
După ce am savurat cafeaua la una dintre măsuţele de pe trotuar, şi după ce am făcut o scurtă baie de soare, am pornit într-un soi de călătorie în timp, la Muzeul Consumatorului Comunist, unde poţi merge atât pentru a bea un ceai ori un pahar de vin pe terasă, cât şi pentru a te plimba prin camerele care adună fel şi fel de „comori“ din vremuri nu atât de de mult apuse. Pentru a schimba aerul şi pentru a reveni rapid în capitalism, am poposit la alte două afaceri originare din Timişoara - Librăria La Două Bufniţe (de unde am plecat cu patru cărţi recent apărute, recomandate chiar de una dintre fondatoare) şi parfumeria de nişă Niche Parfumerie (afacere care s-a extins cu un butic şi în Bucureşti, pe Calea Dorobanţilor).
Zona centrală a Timişoarei, unde sunt de altfel poziţionate şi cele două spaţii de retail, freamătă, fiind populată de o paletă vastă de cafenele şi restaurante, suficient de diverse cât să satisfacă chiar şi cele mai pretenţioase papile.
După o a doua cafea de specialitate - de această dată la Brewno (unde patiseria e absolut delicioasă, mai ales roll-ul cu migdale) - am vrut să mă opresc la Cazarma U, pentru expoziţia după
SCULPTURÂ/ SCULPTURÂ după. Doar că miercurea şi joia, expoziţia e deschisă doar pentru grupurile care au programare în prealabil, pe când vizitatorii individuali au acces în weekend. Aşa că am decis să mă mai învârt puţin prin centru, să vizitez Catedrala care, deşi nu a împlinit încă un secol de existenţă, e un simbol al oraşului şi pare că e acolo dintotdeauna. Apoi, m-am îndreptat spre hotel, unde însă nu am avut prea mult timp de zăbovit pentru că, după ce am aflat că unele dintre vechile cinematografe de cartier au reintrat în circuit, am vrut musai să ajung să văd un film. Am ales Cinema Victoria şi pelicula bulgărească The Good Driver, inclusă în programul Festivalului de Film şi Cultură Balcanică Taifas. Festivalul e parte a Programului de Capitală Europeană a Culturii, care pe parcursul întregului an a adunat peste 1.400 de evenimente, de la expoziţii la piese de teatru şi de la filme la concerte. Iar apropo de această „hiperinflaţie“ de evenimente, imediat după ce s-a încheiat filmul ce spune povestea unui şofer de taxi din Bulgaria, am alergat către concertul Retracing Bartok. Proiectul curatoriat de pianistul şi compozitorul Lucian Ban, artist de origine română stabilit la New York, reimaginează în cheie contemporană - cu ajutorul unor nume importante din jazzul internaţional - cântecele culese din satele din Banat de Béla Bartók (unul dintre compozitorii de marcă ai secolului trecut).
Am încheiat astfel seara cu o doză suplimentară de cultură, suficient de puternică pentru a mă ţine până dimineaţa, când am avut (prima) întâlnire cu Brâncuşi la Timişoara.
Nu ştiam la ce să mă aştept. De fapt, ştiam „teoria“, şi anume că Timişoara găzduieşte în perioada 30 septembrie 2023 - 28 ianuarie 2024 expoziţia „Brâncuşi: surse româneşti şi perspective universale“, cea mai importantă expoziţie dedicată artistului ce a fost organizată până acum în România, fiind expuse 100 de opere, printre care Sărutul, Măiastra, Pasărea în văzduh, Muzele (Dra Pogany şi Muza adormită), Somnul, Peştele, Capul de copil.
Deşi mă pregătisem puţin, citisem chiar şi cartea „Brâncuşi. Aminitiri şi Exegeze“ (operă semnată de Petre Pandrea), mi-am dat seama că de fapt nu ştiam prea multe. Şi, mai mult decât atât, nu aveam nicio şansă să găsesc în cărţi ceea ce artistul a reuşit să facă - să extragă esenţa din toate materialele şi să simplifice arta până când nu a mai rămas decât emoţia.
Brâncuşi lucra în serii. Spre exemplu, la seria Muzele (şi Daidele) a lucrat câteva zeci de ani, iar evoluţia de la prima la ultima creaţie este evocatoare pentru transformarea sa ca artist, păstrând un singur element neschimbat - părul muzelor este de fiecare dată prins în coc, jos, la ceafă. Cea mai longevivă serie a sa este Sărutul. Prima sculptură o realizează în 1907, la scurtă vreme după ce pleacă din atelierul lui Auguste Rodin pentru a-şi croi propriul drum, propria identitate. Această lucrare este de altfel o reinterpretare a operei cu acelaşi nume a lui Rodin. Ultima sculptură din serie este finalizată în 1945, după ce România pierde Bucovina. „Sărutul este astfel o călătorie care porneşte de la o iubire personală şi ajunge la una generală (de ţară - n. red.). Această serie este considerată Drumul său al Damascului (expresia provine de la o povestire din «Faptele apostolilor» şi este folosită pentru a caracteriza cazurile în care o revelaţie provoacă o bruscă schimbare de idei, sentimente sau păreri – n. red.)“, spune ghida care ne poartă paşii prin muzeul din Timişoara, iar minţile prin viaţa artistului român.
Tot din serie face parte şi Poarta Sărutului, care întruchipează în total 40 de cupluri surprinse în actul iubirii.
„De-a lungul vieţii sale, Brâncuşi îşi schimbă stilul, dar simplificarea operelor nu a fost făcută de dragul simplificării, ci pentru a ajunge la esenţă“, adaugă ea.
Şi apropo de simplificare, sculptura Pasărea în văzduh a lui Brâncuşi, în drumul său spre un colecţionar din SUA, a fost oprită la vamă, fiind cerute taxe suplimentare de 4.000 de dolari. Vameşul a apreciat că nu este vorba de o lucrare de artă, ci de o bucată de metal ce se supune altor condiţii la frontieră. După doi ani de procese şi multe discuţii în contradictoriu, artistul a primit câştig de cauză. Totuşi, presa de la acea vreme a scris vreme îndelungată despre controversata lucrare, de multe ori în termeni deloc elogioşi. „Orice ar fi, asta nu e artă“, titra o publicaţie din SUA în perioada aceea.
Am alocat o oră expoziţiei, la prima vizită la muzeul din Timişoara, timp ce ar fi trebuit să fie suficient de generos pentru a acoperi incursiunea în viaţa şi opera lui Brâncuşi. Dar am simţit nevoia să mai vin o a doua oară, după 24 de ore, pentru a privi totul încă o dată.
Înainte de asta însă, am poposit la centrul cultural independent Faber, pentru a descoperi proiectul Bright Cityscapes, care este parte din programul oficial al Capitalei Culturale. Acest proiect a început cu o cercetare despre structura economică a Timişoarei, studiul fiind fundaţia şi punctul de start al programului Bright Cityscapes, care mai departe a fost explorat în cadru universitar - printr-un program pedagogic desfăşurat în parteneriat cu Facultatea de Arhitectură din Timişoara, Design Academy din Eindhoven şi Facultatea de Arhitectură din cadrul TU Delft.
Totodată, cu ajutorul curatoarei programului, Martina Muzi, 12 designeri - atât români, cât şi internaţionali, de peste tot de prin Europa, dar nu numai - au fost invitaţi să desfacă această cercetare şi să o exploreze. Rezultatul? O serie de vizualizări ale poveştilor din cadrul studiului sau o serie de explorări ale unor tematici identificate în cadrul cercetării, cum este de exemplu industria automotive. Expoziţia, dincolo de faptul că oferă o perspectivă foarte completă şi complexă asupra a ceea ce este Timişoara, deschide şi o serie de posibilităţi în a înţelege într-un mod mult mai deschis designul, creativitatea şi rolul lor.
De altfel, o vizită la Timişoara în 2023, anul în care oraşul este Capitală Europeană a Culturii, este cel mai bun mod pentru a descoperi toate formele pe care le poate lua arta, de la gastronomie la design industrial şi de la sculptură la arhitectură. Incontestabil însă, una dintre cele mai vechi şi totodată cele mai apreciate forme de artă e reprezentată de sculptură. Iar expoziţia după SCULPTURÂ/ SCULPTURÂ după celebrează această formă de exprimare. În total, 70 de artişti au fost invitaţi să expună la Cazarma U, pe parcursul a şapte luni, pentru a aduce în prim-plan sculptura în toate formele ei.
Tot la Cazarma U există şi două ateliere interactive ce poartă semnătura lui Narcis Georgiu, sommelier şi reprezentant al celei de-a doua generaţii de acţionari de la Cramele Recaş, unul dintre cei mai importanţi producători de vin din România. În timp ce Bufetul Simţurilor reprezintă o incursiune (cu ajutorul simţurilor olfactiv şi tactil) în lumea aromelor, texturilor şi defectelor vinului, Degustarea în ritmul anotimpurilor este o poveste vizuală şi gustativă.
Iar ce poate să urmeze unei degustări decât… o altă degustare. De fapt două, o degustare de vinuri din nordul Italiei („asezonată“ cu o experienţă gastronomică) la Vinto, un gastro-winebar deschis acum circa şase ani în inima oraşului de pe Bega, şi o alta direct la Cramele Recaş.
La circa o oră şi jumătate de Timişoara se găsesc cele 1.200 de hectare de viţă-de-vie ale producătorului de vin din vestul ţării. Iar la lumina lumânărilor, în inima cramei, am descoperit povestea vinului, dar şi povestea locului. Compania este deţinută şi condusă de trei familii de enologi-viticultori activi în domeniul viei şi vinului la Recaş, judeţul Timiş, de peste 40 de ani. Iar astăzi, istoria este dusă mai departe de reprezentanţii unei noi generaţii.
La cramă, poveştile curg la fel de frumos ca şi vinul în pahare. Şi sunt multe şi spumoase, doar că ele capătă un şi mai mare farmec atunci când sunt spuse în cramă, în sala de mese, printre tancurile de vin sau în căsuţa din mijlocul viei, de unde poţi admira măreţia naturii şi culorile toamnei, în timp ce focul din sobă arde mocnit. Sigur că vinul este el în sine o poveste, mai ales dacă e un vin preferat, dar aflată la ea acasă, povestea capătă un cu totul alt sens.
La fel ca, de altfel, şi povestea lui Brâncuşi, dezvăluită acasă, în România. În Timişoara, în 2023.
