Ţările mici au un farmec aparte. Luxemburg e cochet, Elveţia e surprinzătoare, iar Cehia e boemă. Ţările baltice sunt romantice, iar Olanda, ei bine, e Olanda. Şi totuşi, Slovenia m-a cucerit iremediabil, pentru că este o combinaţie a tuturor celor de mai sus, cu o natură ruptă parcă din „Heidi fetiţa munţilor“, cu o capitală care emană romantism prin toţi porii şi cu o bucătărie care nu dezamăgeşte.
Slovenia nu este doar Bled, asa cum cred cei mai mulţi. Deşi şi dacă ar fi, acel lac ascuns între culmi împădurite, cu castele cocoţate pe stâncă şi cu mânăstiri aruncate în mijloc de ape, ar fi suficient pentru a te convinge să vizitezi o ţară. Şi totuşi, Slovenia este mult mai mult.
Am ajuns la Bled într-o zi ploioasă, cu multă ceaţă ce dădea lacului o aură de mister. Părea că ochii ne joacă feste pentru că biserica de pe lac apărea şi dispărea după cum avea ceaţa chef. Eram dezamăgită şi fascinată în acelaşi timp. Nu arăta ca în poze, şi totuşi nu-mi venea să plec pentru că la fiecare mişcare a ceţii şi a norilor părea că sunt într-un alt loc. Citisem într-un ghid că nu există un moment potrivit să vizitezi Bled pentru că toate sunt la fel de bune. Iarna pare desprins din desenul Frozen, mai exact dintr-o poveste cu prinţi şi prinţese. Primăvara lacul şi împrejurimile se îmbracă într-un verde aprins care îţi ia ochii, deşi este posibil să se şi ascundă în spatele norilor. Dar un joc de-a v-aţi ascunselea nu a stricat nimănui. Vara, ei bine vara lacul capătă cu totul altă înfăţişare datorită faptului că soarele îl luminează şi îl încălzeşte mai mult ca oricând, iar toamna este o simfonie a culorilor la Bled.
Şi totuşi, mie mi-a plăcut mai mult Bohinj, un lac despre care puţini au auzit. Poate şi de-asta mi-a plăcut mai mult. Deşi mai întins decât poţi cuprinde cu ochii şi evident mai mare decât Bled, este mai intim. Îi lipsesc hoardele de turişti, aşa că poţi auzi greierii sau peştii care clipocesc sub ponton. Culmile îngheţate din jurul său se reflectau în apa perfect nemişcată, parcă îngheţată. Norii se strâng şi ei deasupra lacului, parcă să îl protejeze, să îl ascundă de ochii curioşilor.
În parcul Naţional Triglav, unde este şi Bohinj, la doar câţiva kilometri depărtare se mai ascunde o bijuterie a naturii, o cascadă cu apă cristalină, de un turcoaz adus parcă din Marea Caraibelor. Ca să ajungi la Savica trebuie să urci câteva sute de trepte prin pădure, iar când aproape ai ajuns şi sunetul apei începe să îţi încânte urechile, la picioare ţi se aşterne lacul. Dacă ai noroc, o să îl poţi vedea printre nori, găzduit în sânul culmilor muntoase. Drumul până acolo nu dezamăgeşte nici el, cu păduri aranjate de natură la dungă, cu copaci drepţi ca-n poeziile lui Eminescu şi cu căprioare care te privesc timid de pe margine.
Uitându-mă în urmă îmi dau seama că Slovenia este o ţară unde domină verdele, sub toate nuanţele lui. Copacii sunt de un verde crud, viu. Apa este întotdeauna un verde-turcoaz, fie că este vorba de râul Soca, de lacul Bled, de cascada Savica sau de râul ce trece prin defileul Vintgar. Iar iarba, ei bine iarba pare colorată în photoshop.
Şi, pentru că suntem din nou la capitolul natură, trebuie să vorbesc despre Soca, râul care se strecoară prin toată Slovenia de Nord-Vest, tăind câmpii întinse şi însoţind culmi alpine în drumul lor spre Italia. De altfel, şi râul în tonuri acvamarine trece puţin graniţa în Cizmă, însă se întoarce apoi în ţara sa mamă, ajungând la Kobarid, un oraş cunoscut ca un centru de pornire în călătoriile de rafting pe râu. Şi totuşi, cel mai mult nu mi-a plăcut Kobarid, ci Kanal, un sat cu circa 20 de case, unde râul coteşte pe sub cea mai frumoasă cofetărie la care am fost. Şi prăjiturile sunt bune, proaspete şi făcute în casă, însă priveliştea merită ea singură toţi banii. Casele colorate cu arhitectură tipică pentru nordul Italiei şi biserica a cărei turlă se ridică peste sat se asortează tare bine cu apele râului Soca. De altfel, nu doar turiştii vin la cofetăria satului pentru a savura priveliştea şi o prăjitură, ci şi localnici care îşi dau aici întâlnire zi de zi. Miroase a relaxare. Ca peste tot în Slovenia, de altfel.
Ah, şi era să uit, mai sunt câteva locuri care nu trebuie ratate: castelul Predjama sculptat în munte este unul dintre ele. Nicăieri istoria nu s-a îmbinat mai bine cu natura ca aici. Verdele este crud şi reuşeşte să evidenţieze griul prăfuit al castelului, construit din piatră în piatră. Şi dacă vorbim despre bijuterii arhitecturale, atunci trebuie să mai menţionez şi Piran, un oraş de pe coasta Sloveniei, un oraş cu arhitectură veneţiană, cu fructe de mare proaspete şi cu un vin tocmai potrivit pentru prânz. Coasta Sloveniei măsoară mai puţin de 50 de kilometri, însă a reuşit să adune cât alţii în câteva sute, oraşe cochete, ape cristaline care se întind cât vezi cu ochii. Iar pe fundal se întind şi Alpii. Şi ar mai fi multe de spus, despre Ljubliana, despre peşterile sau despre culmile ameţitoare, însă aş vrea să mai păstrez un element de surpriză, aşa că o să las Slovenia să se dezvăluie singură.
