În vara anului 2018, în mijlocul satului Alma Vii, chiar vizavi de biserica fortificată, era o veche casă săsească nelocuită de ani şi înconjurată de o junglă de buruieni. Era scoasă la vânzare de mult timp, dar părea că nimeni nu o voia. Întâmplarea a făcut ca o familie de bucureşteni să ajungă pentru prima oară în acest sat în ultima zi de vacanţă. Iar restul, e istorie! Sau e AlmaCalma.
„Îndrăgostiţi deja de Transilvania şi uimiţi de frumuseţea acestui ultim sat vizitat, am întrebat la biserică dacă era vreo casă de vânzare. Ni s-a indicat casa de peste drum, cea pe care, aparent, nu o dorea nimeni. Iar în câteva ore deja eram convinşi că pe noi ne aşteptase atât“, povesteşte Irina Groza, coproprietara AlmaCalma.
Nu au comparat-o cu altele, nu au căutat nicio altă proprietate din Transilvania înainte sau după acea zi. Tot ce îşi doriseră anterior fusese să poată salva una dintre nenumăratele case vechi şi frumoase ale Bucureştiului (ceea ce încă îşi doresc), dar păruse peste puterile lor.
„Iată însă că am ajuns la această casă ţărănească, cu o arhitectură tipic săsească, complet păstrată, cu ziduri groase, tâmplărie originală, beci mare din cărămidă, dar şi cu anexe care cu greu mai păstrau amintirea saşilor gospodari şi prosperi care îşi trăiseră cândva vieţile acolo.“
După cum au aflat ceva mai târziu, casa fusese construită de saşi în 1850, iar beciul putea fi chiar mai vechi. Li s-a povestit că în comunism camerele ei frumoase au fost transformate în birouri, iar într-o anexă (dispărută între timp) se făcea vin ars, aşa că butoaiele mari din beci erau pline.
Mai târziu în acea perioadă, proprietatea şi-a recăpătat statutul de locuinţă, fiind locuită de o familie de români.
Apoi a venit rândul Irinei şi al lui Robert să devină proprietarii ei.
„Nici nu ştim dacă noi privim cu adevărat AlmaCalma ca pe un proiect de turism. Este destul de greu de explicat. Noi doi am crescut, am învăţat şi am lucrat împreună. Am călătorit mult şi ne-am priceput întotdeauna să găsim oriunde locuri speciale, autentice.“
Le-au descoperit şi în marile oraşe, dar şi în sate neştiute. Nu i-au atras staţiunile, marile hoteluri sau lanţurile de restaurante. Au ocolit locurile care şi-au pierdut sufletul sub povara unui turism agresiv.
„Poate şi pentru că amândoi suntem, printre altele, fotografi, nevoia noastră de «autentic, interesant şi cu sens» este foarte mare.“
Prin urmare, când au ajuns la proiectul AlmaCalma, aveau deja nişte idei destul de bine definite. Nu au vrut o pensiune, ci o casă adevărată, într-un sat adevărat. Nu au vrut perfecţiunea pereţilor drepţi şi a mobilei din pal sau mdf, ci au vrut lucrul trainic, din materiale naturale, făcut de mâna meşterului din zonă. Nu au vrut tobogane şi piscină, ci liniştea rară care domneşte peste atât de multă viaţă.
„Nu am vrut să vină mulţi oameni la noi, ci să vină cei care se bucură în tăcere să vadă în jur animale sălbatice libere – căprioare, iepuri, vulpi, arici. Sau să descopere păsări, fluturi şi albine, flori de mult timp dispărute în alte părţi ale Europei. Iar în final să le lase pe toate aşa cum le-au găsit.“
Nu au vrut un loc pentru petreceri zgomotoase, ci unul în care să vezi stelele cum în puţine locuri pe planeta noastră se mai pot vedea. Au vrut un sat care nu are potenţialul de a deveni superturistic, ci unul care are potenţialul de a se dezvolta încet şi sănătos, păstrându-şi patrimoniul natural şi cultural.
„Am vrut ca AlmaCalma să fie un refugiu pentru oameni ca noi, pentru care luxul înseamnă toate aceste experienţe simple, dar tot mai greu de găsit.“
Cum AlmaCalma este încă un proiect la început de drum şi mai sunt o mulţime de lucruri de făcut şi de învăţat aici, este singurul lor pariu de această natură. Deocamdată.
„Dar nu ne rămâne mult timp liber pentru că există Cromatica, businessul nostru de fotografie, există şi ocupaţiile noastre mai «cuminţi» (Robert este grafician, Irina este profesoară - n. red.), diverse activităţi de voluntariat, plus viaţa de familie – în care un adolescent şi un lagotto romagnolo dau sens şi inspiraţie tuturor eforturilor noastre de a trăi frumos.“
Uitându-se în urmă, Irina spune că au ales casa în primul rând datorită poziţiei deosebite şi dimensiunilor generoase ale terenului. Nu ştiau iniţial cât de solidă e construcţia şi în ce măsură putea fi salvată.
„Vederea spre cetate şi spre toate dealurile din jur era atât de frumoasă, încât ne-am dat seama imediat că, indiferent cât de complicată ar fi fost restaurarea, investiţia merita făcută.“
Din fericire, saşii construiau foarte bine casele, iar a lor este un exemplu în acest sens. Arăta rău când au luat-o, zidurile coşcovite şi acoperişul nepotrivit te puteau păcăli, iar anii în care nu fusese locuită o afectaseră. Dar, ascunsă sub aspectul dezolant, au descoperit o proprietate bună, solidă, fără probleme majore.
Primul pas a fost să găsească un arhitect cu experienţă în astfel de proiecte (Horaţiu Vasilescu). Al doilea, încă şi mai greu decât primul, a fost găsirea unui constructor cu aceleaşi viziuni şi cu priceperea necesară pentru un proiect de restaurare atât de delicat (Cătălin Brîuşor). Odată făcuţi aceşti doi paşi, au trecut la lucrul „pe hârtie“ şi la diverse expertize, autorizaţii - un drum labirintic, lent şi frustrant în unele momente.
Lucrările propriu-zise au început în 2021 şi au durat un an şi jumătate. Având o casă sănătoasă şi un constructor bun, lucrurile au mers destul de bine.
„Lipsa noastră de experienţă a făcut ca unele lucruri să fie făcute şi apoi refăcute, dar am reuşit să rămânem la nivelul de greşeli mici, suportabile.“
Problema cea mare a fost războiul de la graniţă, care a făcut atunci ca preţul materialelor să explodeze şi toate calculele lor să fie date peste cap. La un moment dat s-au întrebat dacă nu ar trebui să oprească lucrările sau măcar să le amâne.
„Am avut curajul să mergem înainte pentru că am crezut mult în proiectul nostru, iar azi simţim că a fost decizia corectă.“
Au pornit de la ideea de a pune în valoare frumuseţea existentă, de a restaura şi de a conserva. Aşa că arhitectura este cea a locului, potrivită cu istoria şi cu împrejurimile. Au schimbat ţigla nouă şi stridentă a acoperişului cu una veche, în formă de solzi, cu o frumoasă patină a timpului, aşa cum trebuie în această zonă. Au păstrat forma şi dimensiunile casei, au folosit tehnici şi materiale naturale, au salvat orice bucată de lemn, cărămidă, uşă sau fereastră care se mai putea folosi. „Unde nu am putut păstra, am înlocuit cu ceva identic, găsit în altă parte sau făcut de meşteri locali.“
Legat de design, au văzut probabil sute de proiecte, încercând să găsească ceva potrivit cu casa, cu satul, cu natura, dar şi cu gusturile şi cu principiile lor. Au petrecut ore bune în toate muzeele din România care îi puteau ajuta să înţeleagă minunata împletitură de stiluri transilvănene.
„Cu o educaţie vizuală şi artistică destul de solidă, cu anii de experienţă în fotografie şi cu o pasiune veche pentru design, am îndrăznit să ne oferim chiar nouă bucuria acestui proiect.“ Irina a urmat şi un curs de design, apoi a gândit proiectul împreună cu Robert.
Paturile de stejar sunt făcute de o firmă românească din Timişoara (Massif), iar scara şi aproape toate celelalte piese de mobilier, tot din stejar, sunt făurite de un tâmplar din Transilvania (Attila Szász). Aşternuturile, perdelele şi alte obiecte din textile naturale sunt realizate pentru ei de o firmă din Cisnădie (Bia Art Textil). Nişte corpuri de iluminat sunt făcute din vase de Corund. Întrerupătoarele din porţelan au fost aduse de la Oradea (Lüster Manufacture).
„Diverse obiecte care ne înfrumuseţează casa sunt realizate de artişti români. Câteva covoare sunt vechi, păstrate chiar în familia noastră şi aduse acum la AlmaCalma să bucure mai mulţi oameni.“
În prezent, lucrează la anexe. Cea mai importantă dintre ele, şura, va fi un spaţiu multifuncţional, în care vor găzdui diverse întâlniri, ateliere, şezători, mici evenimente.
Casa are doar patru camere pentru oaspeţi, două pe fiecare nivel.
„Preferăm să închiriem toată casa sau câte un nivel, pentru minimum două nopţi, dar încercăm să rămânem flexibili.“
Numărul de oaspeţi e în continuă creştere, iar listarea pe platformele de rezervări şi-a spus cuvântul. Sunt însă şi oameni care le scriu Irinei şi lui Robert pe Instagram.
„Felul în care este primit proiectul nu încetează să ne surprindă. Plus că oamenii din sat au fost foarte calzi şi deschişi, ne-au încurajat.“
Anul trecut, biserica fortificată din sat a primit marele premiu Europa Nostra pentru conservare şi reutilizare adaptivă, dar şi premiul publicului, ceea ce a făcut să se vorbească foarte mult despre Alma Vii. Există şi diverse evenimente culturale care atrag vizitatori, iar numărul de turişti români şi străini este în creştere, explică Irina.
Ce pot face oaspeţii care vin la AlmaCalma pe weekend?
„Avem o glumă cu un sâmbure de adevăr: AlmaCalma este locul perfect unde să nu faci nimic. Credem că oamenii au o mare nevoie şi de asta şi este un lux pe care ni-l oferim prea rar.“
Desigur, mulţi dintre cei care vin lucrează, citesc, au diverse preocupări artistice, meditează, aşa că nu sunt neapărat „turişti de weekend“, ci persoane care au nevoie de linişte, inspiraţie, un loc retras.
„Dar avem şi oaspeţi care au un program plin de activităţi variate: fac drumeţii în natură, se plimbă cu bicicletele, vizitează biserici fortificate, participă la diverse evenimente, călăresc, savurează gastronomia locală. Unii se bucură să alterneze liniştea satului cu animaţia unor oraşe frumoase precum Sibiu, Sighişoara, Mediaş, Târgu-Mureş.“
Oaspeţii casei iau masa, de cele mai multe ori, la punctul gastronomic din incinta cetăţii, care este chiar vizavi de AlmaCalma. „Este un loc deosebit, cu mult farmec şi cu mâncare bună, din ingrediente proaspete, locale. La fel de bine şi de frumos este la vecinii noştri de la câteva case distanţă, care au pensiune şi restaurant.“
Mulţi cred că vor deschide şi Irina şi Roberti un restaurant.
„Poate cândva chiar o vom face, dar deocamdată preferăm să colaborăm cu alţii şi să creştem frumos împreună.“
