Un vânt de schimbare a început să măture străzile Vienei. Se plictisise şi oraşul de aceeaşi imagine perfectă. "Ies mereu bine în poze, dar am de fiecare dată acelaşi chip. De parcă aş avea o expresie studiată, învăţată pe de rost şi împietrită acolo", se plângea frumoasa Viena în ritmuri de vals. Aceleaşi ritmuri, normal. Dar încet, încet printre notele muzicii clasice au început să apară acorduri de chitară electrică, iar pe lângă palatele perfecte au răsărit galerii de artă contemporană şocantă, care ar ruşina ochii preţioşi imperiali.
La finalul lunii mai, am vizitat din nou Viena. Nu era pentru prima dată, aşa că-mi lipsea entuziasmul descoperirii unei noi destinaţii. Iar Viena nici nu-mi intrase la inimă aşa cum a făcut-o Roma de exemplu, pe care aş putea-o vedea şi revedea de mii de ori, până se plictiseşte ea de mine pentru că invers este imposibil.
Dar de data asta, Viena pregătise, în afară de nişte ştrudele fantastice, şi câteva surprize. Despre ele o să vă povestesc pentru că vechiul basm despre Viena îl ştie toată lumea.
Unul din locurile care mi-au plăcut cel mai mult de această dată a fost MuseumsQuartier, o zonă destinată artei contemporane, care reuneşte două muzee, Leopold şi Mumok. MuseumsQuartier, devenită azi una dintre cele mai mari zece zone culturale din lume, s-a ridicat pe structura unor foste grajduri regale. Practic, Viena a ştiut cum să transforme zgomotul de copită într-un loc care azi concentrează cea mai mare parte a tinereţii din oraş. Chiar în faţa celor două muzee sunt puse nişte bănci uriaşe din plastic, care seamănă mai mult cu nişte bărci, care vara se umplu de oameni şi de bunăvoie. Ambele muzee oferă o privelişte tare frumoasă asupra oraşului, aşa că indiferent dacă vă place sau nu arta contemporană, gen care nu de puţine ori este greu de digerat pentru un ochi neformat, merită să plătiţi biletul de intrare pentru a vă ridica la înălţimea Vienei.
Dar mai sunt şi alte schimbări. De exemplu, o veche structură de beton, înaltă de 50 de metri care datează din Al Doilea Război Mondial, Haus de Meeres, a fost transformată de autorităţile din Viena într-o grădină zoologică, plus acvariu, în care sunt adăpostite circa 10.000 de animale.
Provocarea majoră a fost de a reutiliza un spaţiu privat de lumina naturală prin nişte pereţi de beton făcuţi cu simţul răspunderii. Cumva arhitecţii au reuşit acest lucru.
O altă descoperire a fost faptul că la perieferia Vienei se află hectare întregi cultivate cu viţă-de-vie de unde izvorăşte un vin alb delicios. Uitasem cât de bun este vinul alb, dar Viena mi-a adus aminte cât de uşoară şi proaspătă poate fi această licoare.
Nici în inima oraşului această pasiune pentru agricultură nu dispare. Un experiment destul de interesant propune folosirea unui spaţiu de 2.000 de metri pătraţi din centrul Vienei pentru agricultura urbană. Mai bine de 50 de tipuri de fructe şi legume se găsesc în această minifermă, iar alături de ele mai cresc şi nişte melci. În plus, şi-au găsit locul şi câţiva stupi de albine. Vienezii au mers mai departe şi au decis să încheie parteneriate cu universităţile de profil pentru a vedea exact ce legume şi fructe se pretează cel mai bine pentru a fi adaptate vieţii de oraş. Se pare că natura în general iubeşte Viena cea urbană în contextul în care am aflat că de anul trecut circa 200.000 de albine s-au decis să transforme acoperişul Kunsthistorisches Museum, un muzeu făcut la iniţiativa lui Franz Joseph pentru a găzdui colecţia de artă imperială, în propria lor casă. Aici, albinele fac o miere deosebită cu gust puternic de trandafiri pentru că sursa principală sunt frumoasele flori care cresc în Volksgarten.
Mai sunt lucruri mici care vorbesc aceeaşi limbă a schimbării dacă pleci urechea s-o asculţi pe străzile din Viena. Anumite staţii de metrou au fost şi ele transformate în opere de artă, iar unele semafoare arată doi omuleţi de acelaşi sex, în loc de unu, semn al toleranţei pe care oraşul încearcă să o cultive faţă de diferitele orientări sexuale. În plus am mai aflat picaterii cum ar fi că lui Mozart i-ar fi plăcut jocurile de noroc, aşa că oricât de bine câştiga din operele sale, mereu era dator pe undeva, iar Beethoven era un vecin absolut indezirabil din cauza inspiraţiei care-i venea la cele mai nepotrivite ore şi a zgomotului care inevitabil o însoţea.
Şi a mai fost un lucru care mi-a plăcut, deşi nu mă aşteptam. Pe 23 mai, Viena a fost gazda celei de-a 60-a ediţii a Eurovisionului, show care a intrat în Cartea Recordurilor ca fiind cel mai longeviv concurs de muzică televizat.
Viena a organizat anul acesta concursul după ce în 2014 câştigătorul ediţiei a fost Conchita Wurst, travestitul transformat peste noapte într-un fenomen global. Trimiterea Conchitei Wurst la concursul de anul trecut pentru a reprezenta Austria a fost un pariu imens, mai ales în contextul în care decizia a fost luată de televiziunea publică, fără un vot, deşi Conchita Wurst mai participase în urmă cu câţiva ani la o preselecţie pentru Eurovision şi nu câştigase inima publicului. Deşi opţiunea Austriei i-a scandalizat pe mulţi, succesul înregistrat de Conchita i-a transformat pe detractori în susţinători.
Eu recunosc că nu m-am uitat vreodată la o finală Eurovision şi nici nu am înţeles pasiunile pe care le stârneşte acest concurs pe plaiurile mioritice, mai ales ţinând cont de sistemul de votare, dar măşinăria pe care am văzut-o în spatele show-ului anul acesta este cu adevărat uimitoare. Când am ajuns eu deja se făcuseră 85 de conferinţe de presă pentru cei 1.760 de jurnalişti din 60 de ţări care participau. Finala s-a ţinut în Stadhalle, o sală de concerte care în noaptea finalei a găzduit 16.000 de oameni. Mai bine de 200 de milioane de oameni au vizitat competiţia ale cărei costuri s-au ridicat la 25 de milioane de euro.
Agitaţia din acea seară, cele câteva cântece care au fost cu adevărat bune, publicul, susţinătorii au şters rapid şi irevocabil praful de pe imaginea pe care o aveam eu despre Eurovision. Votul a fost unul extrem de strâns. Aproape simţeai tensiunea în sală, mai ales după ce distanţa dintre Rusia şi Suedia se adâncise simţitor în favoarea primei după votul acordat de primele 15 ţări. La un moment dat, mai toată lumea din sală a început să strige „Suedia, Suedia“, când decalajul faţă de Rusia părea imposibil de recuperat. Deşi a fost un concurs organizat sub sloganul Building Bridges (Construind Poduri), se pare că, mai ales în sală, „materialul de construcţie“ emoţional nu mai ajungea până în Rusia. O bună parte din supărare venea şi din faptul că din nou s-a văzut că sistemul de votare nu este cel mai bun, oamenii continuând să-şi aleagă vecinii, aliaţii strategici, partenerii istorici sau locurile de muncă, nu neapărat cântecele.
Germania de exemplu a acordat 12 puncte Rusiei şi aici în niciun caz nu se pune problema de apropierea geografică. Obiectiv vorbind, ambele cântece au fost bune, doar că cel al Suediei a fost mai bun şi până la urmă a şi câştigat. Astfel, Suedia va fi anul viitor gazda celei de-a 61-a ediţii a Eurovisionului şi va avea ceva de muncit pentru a se ridica la performanţa Vienei. Printre toate aceste schimbări însă, un lucru a rămas neatins în Viena, mâncarea, şi este bine că aşa s-a întâmplat. Mie-mi place tare mult mâncarea mâncare, nu mâncarea impostoare, mie-mi plac farfuriile pline de merinde, nu de ifose, şi-mi place ciolanul de porc cu varză şi cu cartofi. Şi mereu găsesc un pic de loc pentru un ştrudel călduţ, tăvălit prin sos de vanilie. Şi mai găsesc loc şi pentru căpşuna de deasupra lui fără probleme. Întotdeauna.
Frumoasă Viena cu aceste mici surprize cărora le-a făcut loc în viaţa ei perfect organizată. Ceea ce începuse ca un mic vânt de schimbare începe să miroasă a furtună şi niciodată parcă Vienei nu i-a stat mai bine.
