Vinuri cu o istorie de peste 100 de ani, cluburi unde femeile au voie doar dacă sunt invitate de un gentleman, plaje pustii cu dune ce-mi amintesc de Sahara, o piscină infinită de unde se poate admira întreaga vale Douro şi nu în ultimul rând ceva muzică fado pe fundal. Aşa aş rezuma prima mea întâlnire cu Portugalia. Şi trebuie să recunosc, a fost memorabilă.
Mi-am dorit să ajung în Portugalia de multă vreme, însă întotdeauna am găsit alte destinaţii care au avut întâietate dintr-un motiv sau altul. Odată ce am păşit în ţara de la marginea vestică a Europei mi-am dat seama că am amânat întâlnirea prea mult timp, aşa că va trebui să recuperez în perioada viitoare timpul pierdut şi să mă întorc.
Până atunci însă, îmi va ţine „de cald“ imaginea râului Douro flancat de dealurile îmbrăcate ordonat în viţă-de-vie. La crama Quinta do Crasto şi în valea Douro am ajuns în ultima zi după două ore de mers cu maşina din Porto. Ultimii 25 de kilometri i-am parcurs pe un drum cu la fel de multe curbe ca Transalpina, dar cu un peisaj diferit, deluros, cu diferite nuanţe de pământiu şi verde şi cu butuci de viţă de vie cât vezi cu ochii. De altfel, pe durata celor 25 de kilometri am văzut un singur sat cu vreo 20-30 de case şi multe crame în depărtare, pe diverse culmi de deal, însă nici ţipenie de om. Viţa-de-vie era însă pretutindeni.
După ce drumul s-a plictisit parcă să cotească atât de mult la stânga şi la dreapta, fix în faţă a apărut Quinta de Crasto, cocoţată pe un vârf de deal, impunătoare ca un conac „furat“ din filmele care mi-au marcat copilăria. Făcusem rezervare cu o zi înainte pentru prânz aşa că ştiam că ne aşteaptă o porţie zdravănă de caracatiţă proaspătă, vreo patru-cinci feluri de vin şi ceva desert tradiţional. Mai multe aşteptări nu aveam, dar şi dacă am fi avut tot ar fi fost depăşite, fără îndoială.
Maria ne-a aşteptat cum am coborât din maşină şi s-a oferit să ne facă un tur rapid al cramei pentru ca apoi să ne relaxăm la soare cu un pahar de vin alb tânăr, ceva migdale, cârnăciori pregătiţi în casă şi câteva măsline din recolta proprie asezonate cu coajă de portocale, tot din grădina de lângă noi. Da, la Quinta de Crasto găseşti de toate, mandarine, portocale, măsline, struguri, dar despre toate acestea vom vorbi la desert.
„Este prima zi cu soare pe anul ăsta şi prima zi când se poate sta afară, la terasă“, a spus ea zâmbind în timp ce desfăcea prima sticlă de vin. Ne făcuse deja turul cramei, ne spusese că este un business de familie, dat mai departe din tată în fiu, că vinurile făcute undeva în nordul Portugaliei ajung în toate colţurile lumii şi că pe lângă businessul principal - producţia licorii lui Bacchus - familia mai realizează şi ulei de măsline. „Măslinii ajută de fapt via să se dezvolte mai bine“, a adăugat ea în timp ce ne arăta crengile încărcate.
Ne-am întors la masa de răchită cu fotoliile „asortate“ unde am savurat nu doar festinul culinar, dar şi priveliştea, râul Douro văzut de sus sub strălucirea razelor de soare. Undeva în stânga un portocal colora peisajul. „Sunt comestibile?“, am întrebat noi timid. „Da, le veţi degusta la desert“, ne-a asigurat Maria, „dar până atunci să trecem la felul principal, o supă tradiţională pregătită în casă.“ La Quinta de Crasto, deşi turismul a înflorit în ultimii ani, mâncarea se pregăteşte în continuare în casă de către bucătăreasa familiei. De altfel, abia anul acesta familia se gândeşte să extindă facilităţile turistice, în prezent casa familiei transformată în hotel numără doar patru camere pentru turişti.
După supă - de fapt în timpul - a venit şi vinul numărul doi, apoi caracatiţa care nu putea fi savurată cum trebuie decât cu două vinuri asortate, iar apoi a venit momentul desertului mult aşteptat. Am cerut să îl luăm la piscină, ca să ne îmbătăm cu frumuseţea peisajului (nu cu vinul care continua să curgă în pahare). Maria a părut mai mult decât încântată să ne anunţe că deja colegii ei pregătiseră masa la piscină. Ne aşteptasem să vedem o cafea şi o bucată de tort lângă şezlonguri, însă când am coborât panta spre piscină am găsit un nou festin, o masă pe care stăteau aşezate flori proaspete din grădină, o selecţie de brânzeturi „made in Portugal“, mai multe platouri cu fructe abia culese şi un desert pe care nu ştiu să îl explic, dar care te făcea se te lingi pe degete. Toate însoţite, bineînţeles, de un vin de Porto care te ungea pe suflet. Mi-am spus atunci că dacă ar fi să-mi imaginez paradisul ar arăta cam aşa, o cramă cocoţată în vârf de deal, izolată, un festin culinar şi o piscină infinită.
Portugalia nu înseamnă însă doar vinuri bune şi delicii culinare, deşi trebuie să recunosc că o mare parte din farmec este dat de ele şi de localnicii calzi la suflet şi mereu zâmbitori. Dar să mă întorc la poveste şi la modul cum m-a cucerit iremediabil. În ziua dinainte de Quinta de Crasto am ajuns la ocean, cumva voit şi cumva întâmplător. Plănuisem să luăm maşina şi să pornim din Porto spre Aveiro, descris de cei mai mulţi ca Veneţia Portugaliei. În drum spre compania de închirieri auto însă am cunoscut un taximetrist cu o engleză impecabilă care ne-a explicat că ar fi păcat să mergem în Aveiro fără să trecem cumva şi pe la plajă. După circa 10 minute de conversaţie ne-a convins. Aşa că am ajuns în Torreira, o localitate izolată unde atracţia principală este patiseria din centrul „satului“. Pe bun motiv de altfel, pasteis-urile (deserturile) erau proaspăt scoase din cuptor aşa că s-au potrivit de minune cu cafeaua pe care am savurat-o pe plajă, la singura cafenea deschisă în extra-sezon. Apoi am plecat să ne împrietenim cu oceanul, însă pe drum am descoperit că plaja este cam sălbatică (la propriu), cu dune construite de vânt şi cu podeţe de lemn acoperite cu nisip alb ca zăpada.
Cât vedeai cu ochii eram noi, plaja şi oceanul, aşa că ne-am luat timpul necesar să ne cunoaştem. Când am simţit că nu mai avem ce să ne spunem, ce secrete să împărtăşim, am pornit spre Aveiro iar mai departe apusul soarelui ne-a prins în Costa Nova, un orăşel unde toate casele sunt „în pijamale“, mai exact sunt pictate în dungi, alb cu roşu, albastru, galben sau verde. Nimeni nu vine îmbrăcat inadecvat în acest sat rupt parcă din poveşti. Plimbându-ne pe străduţele înguste unde abia are loc o maşină, am simţit cum ne îmbie mirosul de mâncare proaspătă. Am întrebat în stânga şi în dreapta şi toată lumea recomanda acelaşi restaurant, un business de familie cu nu mai mult de zece mese, unde mama gătea şi tatăl servea, în timp ce fiul ajuta cu ce era necesar. Când am ajuns localnicii rezervaseră deja opt din cele zece mese, iar la a noua familia îşi lua liniştită cina. Ne-a primit însă şi pe noi deşi mai aveau jumătate de oră de linişte până la deschidere.
Aş mai povesti şi despre cina din Costa Nova, dar cred că doar din amintiri m-am îngrăşat două kilograme, aşa că merg mai departe cu călătoria în timp şi ajung în Porto, acest oraş al vinurilor alese, al muzicii fado şi al arhitecturii spectaculoase. Nici nu ştiu cu ce să încep. Poate cu vinul pentru că aşa am ajuns în Porto, ca să particip la Essncia do Vinho, cel mai important târg de vinuri din Portugalia. Nu doar că am participat la târg, dar am fost şi în juriul internaţional care a ales cele mai bune zece vinuri din Portugalia (la start s-au înscris 53), am participat la două seminarii despre vinurile de Porto şi Madeira, iar în final am mai degustat câteva vinuri, mai exact opt, fiecare cu o vechime de peste 100 de ani (cumulat aveau peste 1.000 de ani de istorie) şi cu un preţ cu trei zerouri. Unele vinuri erau în ediţie atât de limitată încât o degustare clasică (în care vinul se scuipă după ce a fost testat) se putea traduce în aruncat banii pe fereastră, aşa că au fost savurate pe deplin şi a meritat.
După ce le-am degustat pe toate şi după ce le-am analizat (nu doar eu, ci un juriu internaţional din 30 de ţări precum Brazilia, Marea Britanie, Coreea de Sud, Hong Kong sau Germania) a venit şi momentul premierii, iar gala nu se putea ţine decât într-un loc care la rândul său avea câteva sute de ani vechime, şi era un gentlemen only club. Cum am ajuns eu acolo? Ei bine, invitată de un gentleman. Şi a urmat cina şi a curs vinul portughez în pahare trei zile şi trei nopţi ca în basme, însă despre acestea altă dată. Dar nu am încălecat pe o şa şi nu v-am spus povestea aşa, pentru că o călătorie în Portugalia nu se putea termina altfel, ci cu un concert de fado, într-un club „obscur“ (cunoscut doar de localnici) ascuns pe străduţele din oraş. Fado este o muzica tristă, dar care mie mi-a plăcut şi cumva s-a integrat în peisaj. De altfel, cântecele care seamănă mai degrabă a bocete erau uşor de înţeles, pentru că dintre toate limbile latine, portugheza se aseamănă cel mai bine cu româna. Dar şi dacă nu le înţelegeai, păreau parcă numai bune de pus pe rană. Ca Portugalia de altfel, şi ca vinul din Porto sau Madeira sau din altă zonă a acestei ţări minunate. Acum chiar am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea despre Portugalia.
