Kazahstanul este o ţară perfect vizibilă pe harta lumii, fiind al nouălea cel mai întins stat, cu o suprafaţă cam cât jumătate din Europa. Şi totuşi, este atât de mic pe harta turistică a globului că, dacă nu ştii unde să te uiţi, nu îl vezi. De unde vine această discreptanţă? Din faptul că oamenii asociază imensul stat din Asia Centrală - cu o suprafaţă de peste 10 ori mai mare ca a României – cu petrolul sau gazul, cu călătoriile de afaceri ori cu stepele infinite. În realitate însă, nu e deloc aşa. De fapt, nu e doar aşa.
Există puţine ţări în lume pe care călătorii de cursă lungă şi cei dornici de aventură să nu le fi bătut în lung şi-n lat. Una dintre aceste excepţii este vastul Kazahstan. Dacă nu iau în calcul Turkmenistanul, o ţară închisă, cu un regim opresiv, care nu încurajează turismul, nicăieri în lume nu am întâlnit mai puţini vizitatori străini. Nici măcar în Iran, şi asta într-o perioadă în care tensiunile dintre regimul de la Teheran şi, pe atunci, preşedintele american Donald Trump erau la cote maxime.
În primele vreo patru-cinci zile în Kazahstan nu am văzut nici picior de turist străin. Ba chiar inventasem un soi de „joc“ şi încercam să selectez, de la mai mare depărtare, un om a cărui provenienţă să o ghicesc. Mă entuziasmam de fiecare dată, la fiecare cameră foto sau telefon ce părea să filmeze, decretând că proprietarul e ori francez ori neamţ ori spaniol. Când ajungeam în apropierea lui sau faţă în faţă îmi dădeam seama că m-am înşelat. A fost un joc unde, orice am făcut, nu am avut şanse să câştig.
Abia din a doua parte a vacanţei am început să întrezăresc, timid, doi greci, un indian, un american şi alţi câţiva străini de provenienţă incertă. Aş fi zis şi de o rusoaică pe care am întâlnit-o, dar de fapt ea venise să îşi ia viza de SUA din Almaty, pentru că în Moscova nu se mai dau. Dacă vă întrebaţi, da, a primit viza. Poate a contat şi faptul că soţul ei este pilot pe zboruri cargo şi îşi petrece mult timp dincolo de Ocean. Pe ea nu am inclus-o pe lista vizitatorilor străini pentru că am cunoscut-o în Parcul Naţional Altyn Emel, în singura ei zi liberă în care apucase să viziteze ceva.
Cert e că, după zece zile petrecute în Kazahstan, turiştii străini pe care i-am descoperit pot fi număraţi pe degete (cele de la mâini doar). Acum vreo cinci ani, când am decis să mergem în Uzbekistan, lumea ridica din sprâncene şi ne întreba unde vine ţara asta pe hartă, ce căutăm acolo, dacă s-au terminat locurile de vizitat. Măcar atunci erau ceva mai mulţi străini care ajunseseră odată cu noi, chiar dacă români n-am prea văzut. Acum, Uzbekistanul a intrat pe radarele multor cunoscuţi, aşa că vreau să cred că există şanse ca istoria să se repete şi cu Kazahstanul, mai ales că are ce oferi. E supranumit ţara stepelor infinite. Şi nu că nu ar fi aşa, dar al nouălea cel mai întins stat din lume mai are şi o serie de alţi aşi în mânecă. De la deşerturi cântătoare la oraşe futuriste, lacuri de un turcoaz aproape ireal, păduri scufundate în lacuri la altitudine, canioane adânci şi munţi de „cretă“ coloraţi în varii tonuri de la alb-murdar la roşu, toate sunt în Kazahstan.
Şi, nu în ultimul rând, mii de cai traversează agale sau la galop câmpiile aparent nesfârşite în căutarea ierbii celei mai fragede. Alături le stau măgari paşnici, vaci îndestulate, oi îngrămădite unele într-altele sau capre răsfirate, toate cu miile. Iar pe deasupra survolează vulturii în căutare de hrană.
Într-una din zile, în timp ce străbăteam stepa, mergând de la Almaty spre canionul Charyn, din maşină, am avut impresia că zăresc un cal pe jumătate mâncat şi un vultur care încă se îndestulează din bietul animal ce căzuse pradă cine ştie cărei boli sau altei nenorociri. Văzând această imagine cu coada ochiului, în timp ce maşina gonea pe şoseaua aproape goală, am avut impresia că visez. Doar că, trei zile mai târziu, când făceam drumul în sens invers, la un moment dat, Mihai a tras de volan, a frânat (relativ) brusc şi a început să dea cu spatele. „De când am pândit asta!“, a zis el. Când mă uit, în dreapta, acelaşi cal (cât mai rămăsese din el) şi un vultur care îşi savura cina. Nu ştiu dacă era acelaşi vultur. Dar era cu siguranţă unul care nu se lăsa impresionat de privirile noastre curioase şi fascinate de un soi de safari neaşteptat.
Şi, în acest peisaj „sălbatic“, tipic pentru Kazahstan, undeva în zare, din când în când, se profilează şi câte una-două iurte. Unele sunt, cu siguranţă, gândite pentru a fi facilităţi de cazare. E cazul celor din apropierea satelor sau a obiectivelor turistice. Sunt însă şi multe în buza dealurilor sau în inima câmpiei. Aici locuiesc nomazii. Pentru că, da, în Kazahstan încă există aceşti păstori care îşi însoţesc animalele în căutarea celei mai fragede hrane. Unii zic că doar 1% din populaţia acestei ţări e astăzi nomadă în adevăratul sens al cuvântului. Sunt mult mai mulţi însă cei care se îndeletnicesc cu creşterea animalelor.
Dacă e să fiu sinceră, în afara celor două mari oraşe – Almaty şi Astana (fostul Nur Sultan, care fusese anterior tot Astana) -, am văzut mult mai multe animale, în special cai care se plimbau nestingheriţi pe câmpiile colorate deja, la început de octombrie, în tonuri pământii, de toamnă, decât oameni. Cu o densitate medie de doar 7 oameni per kilometru pătrat (versus 85 în România sau 240 în Germania), nu e de mirare de ce.
Dar revenind la cai – şi la oameni – mai trebuie să spun ceva. Oamenii în Kazahstan mănâncă acest tip de carne, de cal. Ba chiar e un soi de mâncare naţională şi o delicatesă totodată. Îmi povestise cineva înainte să merg că a ajuns în această ţară cu o delegaţie de business şi, fiind oaspetele de onoare, a fost servit cu un cap de cal (inclusiv ochi). Prima dată m-am oripilat. Apoi am crezut că e o glumă. Dar nu era.
Mai mult, într-o discuţie ulterioară cu cineva din Kazahstan, dar care locuieşte în România, am menţionat că urmează să mergem în vacanţă aici. Am fost invitată pe loc la masă la familia interlocutoarei mele, cu menţiunea însă că va trebui să mâncăm tot ce ni se dă, astfel încât gazdele noastre să nu se simtă jignite, mai ales că ne-am fi înţeles prin semne, ei neştiind engleză, iar noi rusă. E o onoare să fii invitat acasă la kazahi, ocazie cu care ei îţi oferă ce au mai bun. În cazul de faţă, cal. M-am scuzat,
m-am fofilat, cert e că nu pot mânca nici cal, nici alte feluri de carne. În final, am refuzat politicos invitaţia din teama de a nu jigni. Întâmplarea a făcut totuşi ca, odată ajunşi acolo, să fim invitaţi la masă de o familie de localnici dintr-un sat uitat de lume, undeva în vestul Kazahstanului, aproape de Parcul Naţional Altyn Emel. Din nou, oamenii s-au arătat surprinşi că nu doresc carne de niciun fel, nici măcar de vacă, dacă nu de cal, dar gazda s-a conformat şi a gătit ceva doar pe bază de tăiţei şi legume (foarte gustos de altfel). Bucătăria kazahă e bazată pe carne, de orice fel, aşa că în căutarea mea de alternative m-am refugiat în restaurantele cu specific georgian, foarte multe de altfel. Mai sunt şi cele coreene – numeroase şi ele – pentru că există încă un număr important de coreeni de pe vremea lui Stalin, când au fost deportaţi aici.
De departe cea mai bogată ofertă de restaurante şi cafenele o ai în Almaty, un oraş care pare că nu doarme niciodată, un oraş viu, colorat, vesel, ce aduce mai degrabă a Europa decât a Asia. Nu este cu siguranţă o urbe frumoasă în sensul clasic, dar are un aer aparte, care te face să-l îndrăgeşti pe loc. Este verde, foarte verde, prietenos şi într-un freamăt permanent. Nu ai multe obiective de bifat – poate doar bazarul şi catedrala să fie musai -, dar în rest, merită să îl iei la pas şi să te bucuri de el.
Astana pe de altă parte, oraşul-capitală şi locul unde sunt grupate toate instituţiile importante, e cu totul altfel. Când aterizezi după o oră şi jumătate de zbor din Almaty, ai pentru o secundă impresia că ai ajuns în viitor sau într-un film SF.
Dar, dacă e să fiu sinceră, Kazahstanul nu este despre oraşe, sau nu de-asta m-am dus eu, ci despre natură. Charyn Canyon a fost primul loc din această ţară pe care l-am descoperit şi care m-a determinat să sap un pic mai mult ca să aflu ce are de oferit un stat atât de întins, şi totuşi atât de puţin cunoscut.
Atunci când zici Kazahstan, cei mai mulţi se vor gândi la petrol. Alţii îşi vor aminti crâmpeie de istorie şi vor spune că este cea mai dezvoltată economie dintre ţările din Asia Centrală (aşa-numitele stan-uri). Mai sunt şi cei care ştiu că în spatele Rompetrol se află grupul kazah KazMunaiGas. Dar despre Charyn Canyon, pe care localnicii îl numesc fratele mai mic al Grand Canyon din SUA, nu mulţi au auzit. Nu ştiu cum e cel din Statele Unite ale Americii, pentru că nu am ajuns încă, dar îmi imaginez că e, după cum îi spune şi numele, grandios. Varianta kazahă are trei kilometri lungime, o adâncime de până la 100 de metri şi o lăţime ce variază de la 20 la 130 de metri. Îl poţi vedea de sus sau îl poţi străbate pe jos, la pas. Nu aş şti să zic cum e mai bine, deşi am încercat ambele opţiuni. Aş zice că sunt atât de diferite că merită explorate. Iar pentru cei ale căror baterii se descarcă mai uşor şi nu au energia să meargă atât de mult pe jos (şi pe sus), există şi o variantă ajutătoare. Prin canion poţi lua un UAZ care să te ducă şi să te aducă pe cei trei kilometri pe care altfel i-ai parcurge pe jos. Nu ştiu însă cât te poţi bucura de peisaj şi de măreţia naturii făcând asta.
Dar să revin puţin şi la UAZ, despre care eu nu ştiam nimic până acum puţină vreme. Istoricele maşini UAZ nu sunt o simplă amintire în Kazahstan. Nici măcar un obiect de colecţie nu sunt. Cu un model 452, ce depăşise venerabila vârstă de 50 de ani, am ajuns la Kaindy. Ştiţi masajele Deep Tissue? Nu mai ai nevoie de o terapie de acest gen după un drum cu un UAZ, pentru că simţi fiecare pietricică foarte „deep in the tissue“. Dar, trebuie să recunosc că sunt foarte interesante din punct de vedere estetic, cu multe linii rotunjite şi cu forme domoale, care nu prea îţi deranjează retina. Aduc într-o anumită măsură – sau aşa-mi pare mie – cu VW-urile Camper Van, deşi acestea din urmă nu cred că ar fi rezistat pe drumul spre Kaindy.
Lacul Kaindy e ascuns în sânul munţilor care îl protejează de prea multă popularitate. Mulţi dintre locuitorii din Kazahstan nici nu au ajuns să îi admire măreţia.
Într-adevăr, nici drumul nu e tocmai facil până aici, doar maşinile de teren sau UAZ-urile istorice îşi fac curaj să se ia în piept cu gropile şi serpentinele. Şi nici ele până la capăt, ultima porţiune, de câţiva kilometri, poate fi parcursă cu un „vehicul eco“ (a se citi cal) sau pe jos.
Kaindy este un lac tânăr, are abia 110 ani, şi e relativ mic. A apărut ca urmare a unui cutremur care a provocat o alunecare de teren sau, poate mai corect, o avalanşă de pietre care au devenit un baraj natural. Astfel s-a format actualul lac a cărui adâncime ajunge la 30 de metri. Doar că apariţia lacului a făcut ca pădurea din zonă să fie înghiţită de apele verzi-albăstrui. Şi, ce e şi mai interesant e că arborii scufundaţi au reuşit să supravieţuiască deşi la suprafaţă se văd doar trunchiurile lor golaşe. În apă însă vezi – şi chiar vezi, pentru că apa e curată ca lacrima – că pădurea freamătă de viaţă.
Dar, aşa cum ziceam, nu Kaindy e cel mai popular lac pentru localnici, ci Kolsay, care e şi el înconjurat de munţi, doar că e mai uşor accesibil şi mai mare. Aceasta este destinaţia preferată a kazahilor, care vin aici să se plimbe cu barca şi să uite de lume.
În Kaindy n-ai avea unde să te dai cu barca pentru că e relativ mic, plus că ar trebui să faci slalom printre copaci. Iar la Big Almaty e complicat pentru că într-un capăt al lacului e un observator militar. În ceea ce priveşte Kolsay, doar unul dintre lacuri oferă această şansă, deşi în realitate e o salbă de trei. Ca să ajungi până la cel de-al doilea lac ai nevoie de timp (8 ore Ă dus-întors), energie şi paşaport - dat fiind că e aproape de graniţa cu Kârgâstan şi poţi întâlni grăniceri pe drum. Iar la al treilea, amplasat la peste 2.700 de metri altitudine, nu ai voie să mergi, aşa că nu ştiu multe despre el. Nici imagini nu prea am găsit. Primul însă e tare fotogenic, chiar şi când soarele stă bine ascuns în spatele norilor, el are multiple tonuri de verde, în special smarald. Şi totuşi, preferatul meu e Big Almaty Lake, aflat în apropiere de Almaty. Culoarea lui diferă în funcţie de anotimp şi de vreme, de la turcoaz strălucitor la albastru ciel. Înainte să ajungem, m-am rugat să fie soare. M-am rugat ca apa să fie turcoaz. Dar nici în visele mele cele mai frumoase nu credeam că Photoshopul poate deveni atât de inutil. Şi ce a făcut ca Big Almaty Lake să fie favoritul meu a fost că am ajuns aici după o drumeţie de vreo patru-cinci ore. În mod normal se putea ajunge cu maşina până aproape, dar drumul a fost închis pentru a fi refăcut.
Nu peste tot însă poţi ajunge cu maşina în Kazahstan, aşa cum am văzut în cazul lacurilor Kaindy şi Big Almaty. În Parcul Naţional Altyn Emel ai de făcut – cel puţin – două drumeţii – una în munţii Aktau şi a doua la Barkhan, duna (în)cântătoare. Peisajul e extrem de divers în acest parc naţional. Iniţial, am ajuns în munţii Aktau şi am avut impresia că am păşit pe Marte, cu o serie de munţi croşetaţi în piatră în tonuri de maroniu-roşcat-arămiu. Apoi am văzut că în spate se profilau culmi albicioase, calcaroase, care te făceau să crezi că mai ai un pas până pe lună. Vorba aceea, un pas mic pentru tine, un pas mare pentru omenire. Poate părea uşor să escaladezi unele dintre aceste culmi, dar sunt sfărâmicioase, alunecoase (la fel ca unii oameni), aşa că te pot lăsa fără suflu când decizi să le cucereşti. Şi totuşi merită, măcar şi doar pentru priveliştea din vârf, de unde întreg lanţul muntos ţi se aşterne la picioare.
După un drum de vreo oră prin Altyn Emel, un parc unde orientarea mi s-a părut – din lipsă de semnalizări şi drumuri - la fel de complicată ca o ecuaţie cu N necunoscute, am ajuns la Barkhan, duna care cântă. Într-o zonă aridă, aproape perfect plată, se înalţă din piatră seacă o dună de 150 de metri „altitudine“ şi care se lungeşte leneş pe trei kilometri. Nisipul e de un galben-roşcat ce mă duce cu gândul la Sahara, deşi peisajul din jur n-are aproape nicio legătură. Nisipul a fost adus aici de vântul care îl modelează şi astăzi, dar care nu are forţa să îl mute din acest spaţiu pe care-l ocupă de mii de ani. Ce e special la duna asta e că, dacă apeşi „butoanele“ potrivite, cântă. Mai exact, nisipul începe să fredoneze, discret, o melodie. Sunetele similare cu cele pe care le emite o orgă sunt cu atât mai puternice cu cât o cantitate mai mare de nisip se pune în mişcare.
Istoric, această muzică a dat naştere unei serii de superstiţii care vorbesc despre spiritele deşertului şi despre animale fantastice.
Eu am „dat play“ – prima dată din greşeală - acestor sunete aparent nepământene, dar nu s-au ivit personaje stranii. Poate ar trebui să revin ca să mai încerc o dată. Dar la cât este Kazahstantul de întins, cred că ar merita să descopăr şi alte poveşti pentru a le putea spune mai departe.
