Iarna cea adevărată, cu frig „de crapă pietrele“, cu troiene generoase ce flanchează drumurile şi cu milioane şi milioane de fulgi de zăpadă care dansează pe ritmuri parcă de vals, nu e pe gustul tuturor. De regulă, oamenii ar vrea să se întâlnească cu acest sezon doar la munte, preferabil timp de o săptămână sau două, cât să meargă să se dea cu schiurile sau cu placa. Iar apoi, odată întorşi acasă, ar vrea să fie asfaltul uscat şi temperatura plăcută pentru plimbare. Eu, care iubesc iarna iarnă, care vânez zăpada şi care ador să mă înfofolesc în straturi-straturi, am mers să o caut la început de decembrie în Alpii Francezi, după ce am aşteptat-o mult şi bine acasă şi nu a venit. Ce am găsit la 2.000 de metri altitudine? O iarnă ca-n poveşti sau ca-n copilărie.
Ştiţi copiii aceia care sunt puşi pe schiuri de mici şi care la scurt timp după aia pare că s-au născut să fie pe ele? Ei bine eu nu m-am numărat niciodată printre ei. Şi cu cât anii au trecut, cu atât mi-a fost mai greu să mă apropii de acest sport pe care mulţi dintre prietenii mei îl practică iarnă de iarnă. În fiecare weekend liber, oamenii merg la munte pentru a se lăsa cuprinşi de euforie şi adrenalină, asta pe lângă săptămâna dedicată schiului (sau, mai nou, snowboardului). Eu, în schimb, deşi sunt cam singura dintre ei care iubeşte iarna, nu m-am urcat pe schiuri (sau placă) până la 35 de ani, convinsă fiind că frica mea de înălţime avea să mă paralizeze în vârf de munte de unde nu voi mai avea cum să cobor.
Şi totuşi, vine un moment în viaţa oricui când decizi să iei taurul de coarne, în cazul meu frica de înălţime, şi să încerci ceva nou. Pentru mine, acel moment a sosit acum un aproape un an fix, când am zis că mi-ar plăcea să învăţ să schiez. A fost rezoluţia mea pe 2022. Şi asta în contextul în care eu nu-mi setez rezoluţii de fel. Şi, ce să vezi, la început de decembrie, când mai era puţin şi se termina anul, dar când în Bucureşti era vreme de primăvară, iar oamenii se bucurau de soare pe terase, am plecat înspre Franţa pentru a vedea cine câştigă - eu sau frica de înălţime. O mai învinsesem şi cu alte ocazii, aşa că mă simţeam încrezătoare. Acum, după ce s-au aşternut amintirile timp de mai bine de o lună, pot zice că e nevoie să mai jucăm o dată „meciul“ ăsta pentru a stabili un rezultat corect. Cum aşa? Staţi să vedeţi...
Am petrecut patru zile în Alpi, în staţiunile Les 2 Alps şi Alpe d’Huez, dar schiului nu am apucat să îi dedic decât o jumătate de zi, câteva ore de coborâri line şi frâne la fel de line. Şi, ca orice începător, am stat la baza pârtiei, acolo de unde poţi doar admira înălţimile de la distanţă. Nu m-am putut lua la trântă cu ele pe schiuri, aşa că nu pot să zic că a fost vreun meci de fapt. Dar ce pot să spun cu siguranţă este că mi-a plăcut această primă incursiune în lumea sporturilor de iarnă şi aş vrea să pot continua să învăţ. Nu a părut nici pe departe la fel de înspăimântător pe cât mă aşteptam să fie prima dată. Nu a fost nici dificil. Şi nici nu am căzut! (Trebuia să o spun, deşi ştiu că nu e timpul trecut!)
Şi acum, că aţi aflat motivul pentru care zic că a fost o remiză, vă întrebaţi ce am făcut în Alpii Francezi, iarna, dacă nu am schiat. Ei bine, destul de multe... Şi interesant e că aş mai fi avut ce face dacă - culmea – nu ar fi nins aşa de mult. În momentul în care scriu acest text, pe multe dintre pârtiile din România nu e suficientă zăpadă pentru a schia, aşa că povestea mea pare cu atât mai neobişnuită.
După ce am aterizat pe aeroportul din Lyon, am luat maşina care avea să ţină întâi autostrada şi apoi avea să cotească pe drumuri strâmte şi întortocheate de munte, pentru ca două ore mai târziu să oprească în faţa hotelului Base Camp Lodge din staţiunea Les 2 Alpes. Jos, în Lyon, era frig, un frig rece şi umed ce îţi intra în oase, dar cam atât. Cu cât am urcat, cu atât am întrezărit mai multe pete de alb pe un fundal negru. Totuşi, negru era dominant. Chiar şi sus, în sat, în Les 2 Alpes, era mult loc de mai bine. De mai multă zăpadă. Dar staţi aşa...
După multe ore pe drum şi o trezire în creierii nopţii, era normal ca prima oprire în această escapadă să fie la restaurant. Doar eram în Franţa, ţara unde mâncarea bună şi vinul bun sunt lege. Îmi amintesc şi acum o discuţie cu o cunoştinţă care, când a aflat că sunt în Les 2 Alpes, mi-a scris că este staţiunea de schi cu cea mai complexă şi completă gastronomie. E un loc unde, spunea ea, mănânci bine oriunde mergi şi, slavă Domnului, ai unde merge!
Nu am testat nici pe departe toate restaurantele din staţiune, dar din ce am încercat, trebuie să îi dau dreptate. Şi am început cu Les Crèpes à Gogo, un local care, după cum îi spune şi numele, e specializat în clătite – de toate felurile, dulci, sărate, vegetariene sau nu, cu fel şi fel de brânzeturi ori legume. Aproape lipit de hotel, restaurantul este găzduit de o casă cu istorie şi cu un design tradiţional, ca să simţi că ai ajuns acasă la Heidi, fetiţa munţilor. Ştiu, ştiu, că Heidi era în altă ţară, dar pentru mine, Alpii cu totul sunt casa ei.
După masă, ne-am înfofolit bine de tot pentru a urca la 3.400 de metri altitudine şi a vizita gheţarul. La Belvedere des Ecrins e bine să mergi când e senin, pentru că altfel rişti să vezi doar parţial măreţia naturii. Şi deşi cerul era curat ca lacrima când am ajuns în sat, la meteo se anunţau nori negri şi ninsori la amiază. Părea imposibil să se întâmple asta, dar cu cât telecabina urca, cu atât meteorologii păreau că îşi făcuseră bine temele. Până am ajuns sus de tot, deja cerul îşi schimbase culoarea, iar soarele părea doar o amintire. În doar 15 minute, vremea ne-a arătat cât poate fi de schimbătoare. Pentru că vântul începuse şi el să sufle cu aplomb, nu am stat mult timp sus. Fără schiuri şi cu vânt puternic, riscam să rămânem blocaţi undeva pe drum.
Aşa că am luat telecabina – una dintre multele – şi am început coborârea. În Alpii francezi, am descoperit eu, sistemul de telecabine e cam ca sistemul de metrou din Bucureşti, doar că mai complex. Ai linii peste linii care merg în varii direcţii pentru a acoperi întregul sistem de pârtii. Sunt 43 de telecabine şi telescaune, 96 de pârtii cu o lungime totală de 200 de kilometri. Circa 70% dintre pârtii sunt la peste 2.000 de metri altitudine. Porneşti din sat de la 1.650 de metri şi urci pe gheţar la 3.400.
Recunosc, m-am simţit pierdută, deşi localnicii şi vizitatorii cu mai multă experienţă m-au asigurat că există o logică pe care odată ce ai prins-o, nu ai cum să te mai rătăceşti. Noroc că am avut îndrumare, pentru că altfel, la fel ca la prima urcare pe schiuri, riscam să rămân blocată într-un singur loc. Şi e păcat, deşi nici satul în sine nu e „de lepădat“, cu casele sale de lemn şi piatră, înşirate de-a lungul a două străzi principale şi presărate ici-colo pe culmi. Ai zeci de magazine de echipamente sportive, de suveniruri şi de gastronomie fină, pentru că doar nu vii în Franţa şi pleci cu mâna goală, fără o brânză sau specialitate din carne de-ale locului. Şi ai zeci de baruri, cafenele şi restaurante, 70 mai exact, din care şapte restaurante la altitudine, iar asta într-un sat de nici 2.000 de oameni.
La coborârea de pe gheţar, ne-am oprit la barul Le Bivouac pentru un vin fiert şi un pahar de vorbă, pentru a merge apoi să luăm cina la Le Cellier. Afară începuse deja să ningă ca-n poveşti. Şi a nins aşa de la amiază, până a doua zi.
Mâncarea la munte e săţioasă, grea chiar după unele standarde, dar e normal să fie aşa. După o zi de efort pe pârtie, ai nevoie de energie pentru a o lua de la capăt. Eu, şi fără să fi făcut - încă - prea mare efort (lecţia de schi avea să fie ziua următoare), am comandat în prima seară din Les 2 Alps o porţie de fondue, preparat care avea să-mi fie alegerea numărul unu aproape în fiecare zi. Raclette, cel de-al doilea fel de mâncare pe bază de brânză topită, nu îmi place la fel de mult. Simt că îi lipseşte elementul-surpriză pe care fondue îl oferă datorită faptului că fiecare restaurant îl pregăteşte altfel, cu alte tipuri de brânză, aşa cum aveam să descopăr ulterior la La Porte d’a Cote, un restaurant unde meniul se conturează în jurul lactatelor fel de fel. Dar asta a doua zi, după lecţia de schi şi după o plimbare prin Venosc, un sătuc de munte tradiţional unde ajungi în doar opt minute cu... telecabina, bineînţeles. Ai şi opţiunea de a merge cu maşina, dar oamenii locului fac naveta între Les 2 Alpes şi Venosc cu gondola. Deşi mai toate staţiunile din zona asta a Franţei au case tipice, din lemn şi piatră, şi sunt exact aşa cum îţi imaginezi că ar trebui să arate un sat de munte, Venosc are ceva cu adevărat special, ceva doar al lui. Cu case de sute de ani, cu alei înguste şi multe trepte, cu mai multă piatră decât lemn, Venosc stă ascuns în sânul munţilor. Localnicii spun că este o destinaţie perfectă în orice anotimp, dar la început de toamnă îşi arată cu adevărat caracterul aparte. Artizanii au porţile larg deschise, de la restaurante vin fel şi fel de arome îmbietoare, iar culmile din jur se îmbracă în toate nuanţele sezonului, de la galben-auriu la roşu-arămiu. Iarna, mai ales dacă ninge, e ca-n poveşti aici. Dar cum de fiecare dată poveştile se termină, noi ne-am întors în Les 2 Alpes, unde am făcut o vizită la spa-ul de la Chamois Lodge, sesiunea de relaxare fiind urmată de un pahar de vin roşu la barul aceluiaşi hotel. O altfel de relaxare.
În dimineaţa următoare am plecat cu maşina spre Alpe d’Huez. Planul era să luăm elicopterul, un zbor de doar opt minute, dar ninsoarea abundentă a avut alte planuri pentru noi. Culmea, ninsoarea atât de mult dorită a făcut să ratez primul meu zbor cu elicopterul. Şi tot ea avea să fie „responsabilă“ pentru că nu am putut zbura cu parapanta în Alpe d’Huez. Dar, ce am făcut, aproape imediat ce am ajuns în staţiune, a fost să ne plimbăm cu sania trasă de câini husky care, pe lângă excursie, ne-au oferit şi un adevărat concert pe mai multe voci, şi asta de fiecare dată când ne-am oprit din varii motive. Doar odată ce convoiul se punea din nou în mişcare, larma înceta. Se auzea doar gâfâitul zgomotos al câtorva zeci de căţei care iubesc zăpada chiar mai mult decât mine.
La final, deşi ei ar fi trebuit să fie epuizaţi şi înfometaţi, noi am mers la prânz la Le Chantebise, un restaurant aflat la 2.100 de metri altitudine. În timp ce savuram o salată (fondue-ul a fost opţiunea pentru cină), afară începuse din nou să ningă puternic, deşi liniştit. Am renunţat la o plimbare prin zăpadă, zăpadă adâncă ce trecea uneori de brâu şi pentru care ai nevoie de încălţări speciale, ca nişte mici bărci cu ţepi, care îţi permit să navighezi nămeţii. Am optat pentru o după-amiază relaxată la cafeneaua hotelului Les Grandes Rousses, de unde, cu un ceai în mână, am urmărit dansul fulgilor de nea. Din copilărie nu ţin minte să fi văzut aşa un spectacol al naturii. Ningea ca-n poveşti, abia vedeai la câţiva metri în faţă, iar temperatura era ideală pentru plimbare.
Alpe d’Huez e o staţiune mult mai întinsă decât Les 2 Alpes. Şi, spre deosebire de aceasta din urmă, unde ai locuitori permanenţi tot timpul anului, Alpe d’Huez e mai mult o destinaţie de vacanţă, cu zeci de hoteluri ori chalet-uri şi cu cel puţin la fel de multe restaurante. Plus sute de kilometri de pârtii pe care, recunosc, nu le-am încercat, ci doar le-am admirat de la depărtare sau din telecabină. Sistemul de transport e şi aici la fel de complex şi te poate duce din sat aproape oriunde. Noi am urcat la gheţarul Le Pic Blanc, la 3.330 de metri, unde am vizitat peştera de gheaţă, cu sculpturi care te făceau să te simţi de fapt într-un mormânt egiptean. E adevărat, a contat şi că tema din acest an era Egiptul şi atunci chipurile faraonilor erau „justificate“. Acolo sus de tot, vântul aproape te lua pe sus şi îţi tăia respiraţia. În zilele cu soare, ai toată lumea la picioare. În zile precum cea când am ajuns eu, frumuseţea era dată de zăpada care continua să cadă. Am coborât la restaurantul La Folie Douce pentru a ne încălzi. Eram noi şi zeci, poate sute de schiori sau snowboard-eri care veniseră la prânz. Unii aveau să rămână la concertul de după, la petrecerea de la amiază, în timp ce alţii aveau să înfrunte ninsoarea care nu dădea semne că vrea să se oprească, pentru că nu voiau să lase pârtiile să-i aştepte.
Vremea asta îmi amintea de vremurile când bunicul mă trăgea pe sanie şi când de Crăciun era alb afară. Şi asta nu la munte. Uneori, ningea aşa de tare la mine în oraş că ieşeau oamenii să facă „pârtie“ pe lângă case şi pe lângă garduri. Aşa ningea şi-n Alpe d’Huez la început de decembrie. Maşinile de deszăpezit circulau toată noaptea. Auzeam bipăitul lor constant, un soi de sirenă, de avertizare că din cer continuă să cadă milioane şi milioane de fulgi de nea.
În ultima seară în Alpe D’Huez, aproape că eram dezamăgită că nu s-a oprit zăpada măcar pentru câteva ore pentru a ne da cu parapanta. Şi zic aproape pentru că datorită ei am ajuns la restaurant cu plugul de zăpadă, care în loc de roţi avea şenile. Iar cina a fost la Signal 2108, un restaurant la înălţime, deschis doar pentru noi, de unde satul se profila departe de tot, mai degrabă ca o adunătură de lumini decât ca ceva cu contururi concrete. Şi asta pentru că era beznă şi ningea încă, nu pentru că ar fi curs prea mult vin franţuzesc în pahare.
Şi, la fel ca în Cenuşăreasa, rapid a bătut miezul nopţii, noi ne-am întors la hotelul Le Castillan, unde după câteva ore ne „îmbarcam“ pentru lungul drum spre casă.
Această călătorie a fost realizată la invitaţia Atout France, biroul de promovare turistică a Franţei.
