Travel

GALERIE FOTO. Despre Africa, cei mai mai mulţi ştiu că e cel mai sărac continent al lumii. Şi chiar este, dar Africa e mai mult de atât. E locul unde natura oferă cel mai spectaculos show. Iar animalele sălbatice pe care le ştii din desene animate sau din cărţile de la şcoală devin realitate aici

26 nov 2019 1772 afişări de Cristina Roşca
Din aceeaşi categorie

Hakuna matata (nicio problemă), pole-pole (încet-încet), karibu (bine ai venit sau cu plăcere) şi asante sana (mulţumesc frumos) sunt singurele expresii în swahili pe care le-am învăţat în incursiunea în Zanzibar şi Kenya. Dar ele sunt suficiente pentru a sumariza experienţa acelor zile în Africa de Est şi pentru a înţelege chiar şi puţin din filosofia de viaţă a localnicilor, mai ales a celor de pe insula unde viaţa se scurge într-un alt ritm. În Nairobi, capitala Kenyei, unul dintre cele mai dezvoltate şi vibrante oraşe din Africa, totul se mişcă neîntrerupt, mai puţin animalele sălbatice din parcul naţional de la periferie. Pe ele, doar vânătoarea le mai scoate din starea de „pole-pole“.

Avionul începuse să urce lin către cer. Era senin şi se vedea până departe. Zborul avea să dureze cu totul o oră, aşa că nu aveam prea mult timp să ne obişnuim cu călătoria până când sub noi aveau să se profileze apele Oceanului Indian. Le mai văzusem şi ştiam că pot fi curate ca lacrima sau chiar mai. Ce nu ştiam însă era că, după vreo 20 de minute de zbor, undeva pe partea dreaptă, avea să apară forma unui munte. Cu cât ne apropiam, cu atât se profila mai clar la orizont. Eram la câteva mii le metri altitudine, vreo 10.000 metri plus, iar el părea atât de aproape că dacă ai fi putut întinde mâna l-ai fi atins. Era o iluzie optică, e clar, însă nici cei 6.000 de metri ai săi nu sunt de ici, de colo. Da, era Kilimanjaro, cu al său „vârf“ Kibo care e mai degrabă un crater pudrat cu zăpadă. Ne-am lipit nasurile de geam ca un copil în faţa magazinului de jucării în perioada Crăciunului şi ne-am luat la întrecere în a ghici dacă e sau nu Kilimanjaro. Stewardesa nu ştia să ne răspundă la întrebări, aşa că am continuat să ne zgâim ochii până avionul a virat spre stânga, iar la orizont au început să se profileze cele 50 de tonuri de albastru şi de turcoaz ale oceanului.

E atât de impresionant să treci de la peisajul sterp al Kenyei - cel puţin cum arăta el văzut de sus, presărat cu tonuri diferite de maro -, la munţii semeţi ai Tanzaniei pe care pare că aproape-i atingi cu avionul şi apoi, când aeronava coteşte la stânga, să ajungi deasupra oceanului şi a insulei Zanzibar - supranumită insula condimentelor. Nici nu simţi când trece timpul. De fapt, timpul a zburat, la fel ca noi.

La aterizare, norii încununau insula cu un aer de mister. Cea mai mare temere a mea părea că s-a adeverit. Vremea nu avea să ţină cu noi. Ce am învăţat însă în următoarea oră în Zanzibar a fost că nu trebuie să urmăreşti prognoza meteo, nu trebuie să te iei după ce spun localnicii - pentru că nici ei nu ştiu. Trebuie doar să stai cu ochii pe cerul care poate să se însenineze în 10 minute şi să facă ploaia să pară doar un vis urât. Nu ne-a plouat în Zanzibar şi de altfel nici în Kenya, decât noaptea sau în momentele de respiro. Vreau să cred că a fost modul Africii de a ne arăta că se bucură că ne-am întors. Iar noi, atât de încântaţi am fost de această primire călduroasă că ne-am propus să revenim o dată pe an.

Eu în Asia mă simt ca acasă, e o legătură veche pe care nu cred că o va rupe ceva. Italia e ţara mea de suflet, pe care am vizitat-o de câteva zeci de ori şi nu cred că mă voi plictisi vreodată să descopăr locuri noi sau să redescopăr locuri vechi. New Yorkul e cel mai frumos loc de pe pământ (pentru mine). Şi totuşi, Africa e altceva. E o poveste. E una, nu are una de spus. Pentru că de narat, poate nara ca nimeni altcineva.

Despre Africa cei mai mai mulţi ştiu că e cel mai sărac continent al lumii. Şi chiar este, chiar şi în zonele dezvoltate e săracă. Cape Town are vile desprinse din revistele de design, iar Architectural Digest ar putea să se inspire doar din acest oraş timp de un an şi nu ar rămâne fără subiecte. Nairobi are zgârie-nori ce se profilează la orizont. Dar la periferie, la fel ca în Cape Town, şi în capitala Kenyei sunt cartierele sărace, slum-urile, unde e recomandat să nu intri. Nu fără un ghid, nu fără pază şi protecţie.

Dar Africa e mai mult de atât. E locul unde natura oferă cel mai spectaculos show. Animalele sălbatice pe care le ştii din desenele animate sau din cărţile de la şcoală devin realitate aici. Asta dacă nu eşti cumva fanul grădinilor zoolige, ceea ce nu e cazul meu care sunt ceea ce unii ar numi chiar „duşmanul“ lor. Aceeaşi Africă - pe care uşor o poţi identifica şi prin deşertul Sahara sau prin cel Namibian pentru cei care coboară ceva mai la sud - are cele mai frumoase insule şi plaje din lume. Zanzibar este cunoscută pentru că a fost un „hub“ al Africii în comerţul cu condimente (de unde îi şi provine supranumele de insula condimentelor) şi sclavi. Astăzi, insula devenită parte a Tanzaniei exportă în continuare nucă de cocos, alge şi cuişoare, printre altele.

Dar, mai mult decât atât, are cea mai cristalină apă din lume, cu tonuri ce pornesc de la turcoazul absolut şi merg până la incolor, iar nisipul ar putea la fel de bine să fie înlocuit cu făină şi nimeni nu şi-ar da seama, atât de impecabil de alb e. Tocmai de aceea, în timpul refluxului, când apa se retrage în larg chiar şi câteva sute de metri sau aproape un kilometru, rămâi faţă în faţă cu infinit de alb ce te arde pe retină şi face ca soarele să te prăjească de două ori mai repede. Nici nu îţi dai seama cum în doar jumătate de oră ai devenit ca un rac după fiert.

Şi, tot pe nesimţite, apa se întoarce, la fel de perfect de albastră aşa cum a plecat. Cel mai puternic se observă diferenţele dintre flux şi reflux în zona de est a insulei, pentru ca în nord să fie mai estompate. Tot în nord, şi mai ales în zona Nungwi şi în zona atoll-ului Mnemba, peisajul este epitomul perfecţiunii. Dacă ar fi un timp verbal ar fi mai mult ca perfectul. Nici cel mai iscusit artist, nici Picasso şi nici Monet nu cred că ar reuşi să replice ce a făcut natura aici. Niciun filtru de Instagram şi nicio combinaţie de mişcări în Photoshop nu poate îmbunătăţi originalul.

Realitatea e că am ajuns în Zanzibar pentru aceste imagini demne de „cărţi poştale“, dar până şi eu credeam că e ceva Photoshop la mijloc pentru ca albastrul să fie mai albastru, iar albul mai strălucitor.

Nu e genul meu să stau la plajă, chiar şi când am o carte bună în mână. Prefer să umblu, să descopăr, să explorez. Aşa că mi-am împărţit timpul între oraşul-capitală Stone Town şi restul insulei. Stone Town, devenit parte a patrimoniului UNESCO, aminteşte de Oman prin arhitectură şi prin faptul că cele mai multe clădiri sunt pictate în tonuri de alb. Din păcate însă, albul s-a murdărit odată cu trecerea vremii, pereţii s-au scorojit prin multe locuri şi nimeni nu s-a îngrijit să readucă ceva din gloria de altădată acestui oraş care l-a convins pe sultanul din Oman să îşi mute capitala din Muscat aici, în Stone Town în 1832. Zanzibar a fost controlat de Oman din 1698 până aproape două secole mai târziu.

Străduţele sunt labirintice, de multe ori murdare şi prăfuite, dar te duc cu gândul la desenul animat (şi mai nou la filmul) Aladdin, unde magia se întrepătrunde cu realitatea. Nu am simţit niciun pericol (după cum am fost întrebată), nici după lăsarea întunericului, când localnicii îşi dau întâlnire cu turiştii în port pentru a mânca în aer liber la piaţa Forodhani Food Market. Ce am simţit însă e că oamenii nu sunt la fel de prietenoşi ca asiaticii, nu se lasă fotografiaţi şi nu îţi afişează cel mai cuceritor zâmbet de fiecare dată când te văd. E o altă cultură.

Am lăsat capitala în urmă şi am plecat către est, către Paje, nu înainte de a savura încă un suc de fructe exotice (pentru noi) şi o porţie de fructe de mare. În staţiunea Paje am văzut pentru prima dată  apa despre care auzisem atât de multe poveşti. Era flancată de câteva zeci de palmieri care se înălţau semeţi către cer. Cabana noastră era aşezată la buza mării, aşa că a meritat efortul de a mă trezi a doua zi înainte de răsăritul soarelui pentru a vedea cum cerul se colorează în varii tonuri de roşu şi oranj, în timp ce palmierii păstrau încă ceva din tonurile nopţii.

M-am pus la loc în pat crezând că a fost doar un vis frumos. Am pornit apoi în primul safari din vacanţă. Nu se poate să ajungi în Africa şi să nu faci măcar un safari. Noi pe primul l-am făcut pe apă şi am pornit dis-de-dimineaţă pentru a încerca să explorăm ce se ascunde dincolo de suprafaţa oceanului. Am văzut bancuri de sute de peşti, diverse alte vietăţi pe care nu aş şti să le numesc şi corali în toate culorile şi formele. Ne-am oprit pe o insulă pentru prânz (Zanzibar e de fapt un arhipelag), pentru a continua incursiunea la amiază. Nu a fost singura excursie pentru snorkeling, a doua a pornit de la staţiunea Nungwi din nordul insulei principale şi a ajuns la Mnemba - insula şi atollul. Aici, peisajul îţi taie respiraţia. Rămâi mut de uimire în faţa acestei frumuseţi şi te gândeşti că atunci când cineva îşi imaginează paradisul, sigur are în minte ceva similar. Nici nu îţi mai vine să te bagi sub apă, iar când totuşi o faci, te laşi dus de curenţii puternici pentru o vreme. Înoţi şi oboseşti, vezi peşti, corali, iar apoi ieşi la aer şi încă o dată rămâi mut.

Ai vrea să mai stai o vreme. Să rămâi aici. Să îţi deschizi un bar pe plajă sau un hotel rustic sau orice afacere ce ţi-ar permite să te muţi în Zanzibar, o insulă din coasta Africii unde viaţa pare altfel. Pare că viaţa se scurge în alt ritm, pole-pole (încet-încet) cum le place localnicilor să spună.

Dar a trebuit să plecăm pentru că ne chema natura de dincolo de graniţă, din Kenya. Aşa cum am spus, nu poţi ajunge în Africa şi să nu strecori în program un safari. Unul scurt măcar, dar să fie. Noi am ales să ne oprim (din lipsă de timp) în Nairobi National Park, primul parc naţional fondat în Kenya în 1946 şi singurul amplasat practic într-un oraş. Şoferul nostru ne spunea despre măreţia Masai Mara sau Amboseli - parcuri naţionale pe care o să ne întoarcem să le vizităm cel mai probabil în 2020 - şi era sceptic de ce am putea descoperi în acest micuţ parc naţional. Dar norocul a făcut să dăm nas în nas cu leul şi cu leoaica, aceasta din urmă fiindu-ne companion de călătorie mai bine de jumătate de oră. Este un sentiment unic să vezi aceste animale de aproape.  De la 1-2 metri distanţă. Îmi amintesc ca şi când ar fi fost ieri că anul trecut, de ziua mea, eram în Namibia cu un grup cu oameni din toate colţurile lumii. Urma să merg în primul meu safari. M-au întrebat ce îmi doresc „cadou“ de la acest safari şi le-am spus, fără să stau pe gânduri, că vreau să văd o girafă. 

Cum am intrat în parc am văzut-o. A fost primul animal zărit. Doar că era moartă şi mâncată pe jumătate de lei. Mâncată, nu ucisă de lei pentru că e prea puternică să se pună cu ea. 

Anul acesta, în al doilea safari (în Kenya), primul animal zărit a fost o girafă. Moartă şi mâncată pe jumătate de lei. Ba chiar tata-leu se înfrupta încă. Mi s-a părut o coincidenţă stranie şi pe alocuri amuzantă. În safari nu te întristează moartea unui animal, oricât de ciudat ar părea. Îţi dai seama că e viaţa aşa cum e ea.

Am văzut apoi multe alte girafe vii, în ambele safari-uri. Ba chiar, în Kenya, m-am pupat cu vreo două. Pupat pe bune, franţuzeşte (saliva girafelor e chiar antiseptică), la Giraffe Center de lângă celebrul Giraffe Manor, hotelul unde aceleaşi girafe mănâncă alături de musafiri la micul-dejun. Doar că, deşi o cameră costă de la 1.500 spre 4.000 de euro pe noapte, hotelul este fully-booked pentru aproape un an şi jumătate.

După experienţa Kenya, declar sus şi tare că girafele sunt animalele mele preferate (alături de gheparzi) deşi sunt îngâmfate. Sau poate chiar de-aia. Sunt, în mod evident, cu nasul pe sus, atât la propriu cât şi la figurat. Îşi ştiu statura şi statutul şi atunci îşi permit să se simtă mai presus de restul.

Tot în Kenya am văzut pentru prima dată hipopotami şi bivoli şi gheparzi şi am dat din nou nas în nas cu rinocerii, cu struţii şi cu diverse tipuri de antilope. Şi nu cred că mă voi plictisi vreodată să le văd sau să le revăd. De fiecare dată emoţia şi entuziasmul sunt aceleaşi. E dragoste la fiecare revedere. E Africa!

 

foto: Mihai Buduleanu