Ce faci dacă îţi moare maşina la 3.000 de metri altitudine, pe un drum cvasipustiu, unde nu ai semnal? Ce faci dacă ajungi într-un sat uitat de lume, fără benzinărie, şi tu ai nevoie de carburant? Ce faci dacă rămâi fără oglinda stângă la maşină şi nu ştii de unde să o cumperi? Nu, toate cele de mai sus nu sunt întrebări retorice. La fiecare dintre ele a trebuit să găsim răspuns în timpul călătoriei noastre în Kyrgyzstan, una dintre cele mai frumoase ţări din lume (părere proprie), unde 95% din suprafaţă e acoperită cu munţi de peste 1.500 de metri, dintre care unii se înalţă semeţi până aproape de 7.500 de metri.
Înainte de a vă oferi răspunsurile la întrebările de mai sus – pe care le pot sumariza însă simplu, „ai parte de oameni «pâinea lui Dumnezeu»“ – o să încep prin a vă spune cum am ajuns în aceste situaţii. Pe scurt - am mers în Kyrgyzstan, o ţară din Asia Centrală pe care o au pe listă aproape toţi iubitorii de natură, dar unde ajung prea puţini dintre cei care ar putea să îi admire frumuseţea încă virgină. Chiar şi eu am tot întârziat să merg, iar unul dintre motive era acela că existau prea puţine informaţii despre cum să te organizezi pe cont propriu. Şi cum nu îmi doream să se ocupe nimeni altcineva de călătorie – planificarea şi descoperirea unei destinaţii e, pentru mine, jumătate din plăcere –, am amânat. Până nu am mai făcut-o! Şi bine am făcut!
Nu a fost simplu. Nici să planific, nici la faţa locului. Nu e o destinaţie uşoară, nu e pentru oricine, cred eu. În multe (multe) cazuri, trebuie să dormi în iurte fără prea multe dotări şi fără baie proprie, uneori fără apă caldă. Dar, privind retrospectiv, e păcat să nu o faci. Nu eşti în Kyrgyzstan dacă nu devii unul cu natura, dacă nu te primeşte la sânul ei, dacă nu dormi în creierii munţilor, la final de vară, când afară temperaturile din termometre au scăzut deja sub zero grade.
Kyrgyzstan e unul dintre cele cinci „stan-uri“, alături de Uzbekistan, Kazahstan, Turkmenistan şi Tadjikistan. Singurul pe care nu l-am vizitat e acesta din urmă - dar e şi el pe listă, mai ales pentru faimoasa Pamir Highway, dar nu numai. Despre celelalte patru, ce pot să spun e că sunt complet diferite unul de altul. Arhitectură mai impresionantă ca în Uzbekistan, doar în Iran am mai văzut. Stepele infinite din Kazahstan sunt unice şi ele, deşi această întinsă ţară oferă mult mai mult decât doar atât. Despre Turkmenistan, nici nu aş şti ce să zic altceva decât că m-am simţit personajul unei distopii (dar, mai multe despre asta, altădată). Cât priveşte Kyrgyzstanul, e una dintre cele mai frumoase ţări văzute de mine până acum. Şi, zic eu, am văzut câteva.
Ce face destinaţia asta atât de specială, dincolo de natura absolut perfectă, sunt oamenii. Şi faptul că timpul a stat în loc. Ai senzaţia că faci o călătorie în trecut, într-o vreme când transhumanţa era o realitate, nu doar o poveste auzită pe la bunici. Aici, unii oamenii încă mai vânează cu ajutorul şoimilor şi al vulturilor. Sunt puţini – tot mai puţini, e adevărat –, dar e o realitate. Şi acest meşteşug e în continuare transmis din tată-n fiu.
Cu o suprafaţă aproape cât a României, Kyrgyzstanul are doar 7 milioane de locuitori. Şi are tot atâtea oi. Asta pe lângă cele un milion de vaci, 500.000 de cai şi câteva zeci de mii de iaci. Pe toate aceste animale le-am văzut în călătoria noastră. Nu chiar la propriu, deşi au părut clar mai multe animale decât oameni. Ah, şi am văzut şi vreo câteva sute de marmote, pentru că pe la 3.000-3.500 de metri altitudine eşti acasă la ele. Şi nu, nu învelesc ciocolata în staniol. Sunt chiar timide. Şi teribil de agile, în pofida faptului că un nutriţionist le-ar spune, fără doar şi poate, că sunt obeze. Noroc că nu prea au loc astfel de întâlniri.
Ah, şi am văzut şi o cămilă – Bactrian, cu două cocoaşe. Potrivit FAO, mai sunt doar 260, astăzi, în toată ţara (faţa de 12.000 prin anii ’50). O bună parte dintre ele sunt domesticite. Noi, întâmplător, am găsit una singură, ce rătăcea în apropierea unui lac de acumulare.
Am mers în Kyrgyzstan pentru a ne simţi mici în faţa măreţiei naturii, dar am descoperit şi am primit mult mai mult decât atât.
Nu prea poţi vizita această ţară fără o maşină 4x4. Adică poţi, dar doar în anumite zone. Nu ajungi fix acolo unde frumuseţea devine de-a dreptul copleşitoare, cum ar fi la Kel Suu, un lac de un turcoaz incredibil, ascuns la sânul munţilor, undeva la 3.500 de metri altitudine. E locul meu preferat dintre cele pe care am avut timpul să le descoperim în cele două săptămâni de explorări continue. Şi nu, nu am explorat tot.
Ca să ajungi la Kel Suu, trebuie să mergi pe drumuri care nu sunt marcate pe hartă, să traversezi peisaje care se schimbă văzând cu ochii şi să poposeşti întâi în Kok Kiya Valley. Ar fi mult să spun că e un sat aici, e o zonă unde câteva zeci de iurte îi aşteaptă pe cei care au îndurat drumul şi care sunt gata să mai îndure încă ceva ore de drumeţii.
Eşti la 3.100 de metri, înconjurat de munţi impunători cărora la început de septembrie, zăpada deja le-a făcut căciulă. În jur, caii rumegă liberi, iar copiii aleargă râzând, alături de câinii care le ţin companie. Nu ai acoperire la telefon aici, în creierii munţilor. Nu ai nici wifi. Dar nici nu ai nevoie. Ca de altfel în multe locuri din această ţară.
În prima zi când am ajuns, am făcut o scurtă drumeţie (scurtă în termenii locului), de patru ore, în care am descoperit valea. Ne-am pregătit practic pentru ziua care avea să vină, când vom fi urcat la Kel Suu. Drumul durează undeva la 2-2,5 ore dus (4-5 ore retur). Din cauza altitudinii, uneori poate fi mai mult. Dar în momentul în care faci ultima ascensiune, iar lacul ţi se aşterne la picioare, ai senzaţia că visezi. Nu există cuvine (sau poate îmi lipsesc mie) care să descrie sentimentul de uimire pe care îl ai în primele momente. Ai impresia că cineva s-a jucat în Photoshop cu saturaţia, iar munţii golaşi de jur-împrejur sunt şi ei, cumva, puşi acolo de mână, pentru a îmbrăţişa din toate părţile acest lac, al cărui turcoaz e atât de intens şi de mat că nu-i permite nici măcar cerului să se oglindească în el.
Nu e singurul lac măreţ din Kyrgyzstan, nici pe departe. Cel mai cunoscut – şi cel care îşi găseşte loc în orice traseu - este Issyk Kul. E şi cel mai accesibil venind dinspre Bishkek, principala poartă de intrare în ţară. Oraşul în sine nu cred că merită prea mult timp, istoria comunistă stând scrisă pe aproape orice clădire. Ai nevoie însă să te opreşti aici fie şi numai pentru a-ţi face cumpărăturile necesare pentru drum şi pentru a închiria maşina.
Ce am uitat să zic e că în această ţară maşinile se închiriază de la companii locale sau de la cunoştinţe (nu, nu glumesc). Noi am încercat ambele variante, iar a doua oară aş merge doar la Vlad (nume de cod), care are în propriul garaj câteva maşini de teren pe care le oferă turiştilor ce îi scriu pe Whatsapp. Cel mai bine e să ajungi la el printr-o cunoştinţă, pentru că nu închiriază chiar oricui. E important de spus însă şi că multe dintre maşinile din această ţară sunt vechi. Unele chiar foarte vechi, aşa că nu e o raritate ca ele să se strice „în mijlocul drumului“. Am păţit-o şi noi, la 3.000 de metri altitudine, pe un „drum“ (o potecă neasfaltată) unde eram doar noi şi caii. Şi unde nu exista semnal. Peisajul a fost de vis, iar faptul că ne-a luat vreo patru-cinci ore să parcurgem un drum de două ore, ne-a oferit şansa să îl admirăm îndeajuns. Maşina noastră nu prindea mai mult de 20 de kilometri pe oră la deal. Şi erau multe dealuri. Aproape numai dealuri.
Nimic nu ne-a pregătit pentru această situaţie. Maşina (o Toyota FJ Cruiser) s-a comportat perfect până într-un moment în care nu a mai tras la deal. Nu a mai vrut să urce. Norocul nostru a fost că ne-am întâlnit cu singura altă maşină care o mai luase pe drumul acela, în momentul respectiv – un şofer kyrgyz, care conducea patru turişti din Germania către Naryn.
S-a oprit lângă noi, a diagnosticat rapid problema şi ne-a spus că nu avem nicio altă soluţie decât să mergem cu ea în service. Doar că service-ul se găseşte în Naryn, la vreo 80 de kilometri depărtare. Şi pentru că nu a vrut să ne lase singuri în pustiu, a stat în spatele nostru mai bine de o oră, pentru a se asigura că trecem de cea mai dificilă porţiune. Făcea opriri multe şi dese, pentru ca ulterior să ne prindă rapid din urmă. Nu ştiu ce părere au avut oaspeţii lui, dar la noi nu au ajuns plângeri.
Cu chiu, cu vai, am ajuns în primul sat, unde ne-am şi despărţit. Noi ne încăpăţânam să credem că poate nu e o problemă de transmisie, cum zicea el, ci una de benzină. Aveam prea puţin carburant ca să tragă bine la deal. Aşa că am decis să căutăm benzină. Doar că în sat nu existau benzinării. Sau alte magazine, după cum mi-au spus doi localnici trecuţi bine de prima tinereţe, cu care m-am înţeles prin semne. Totuşi, mi-au găsit rapid o soluţie. Au chemat o „ceată“ de patru copii de 6-7 ani (şi vârsta lor am aflat-o tot dintr-o conversaţie prin semne), care m-au dus de mână la poarta încuiată a unei case. Au strigat, au strigat, dar nimic. Unul dintre ei a sărit gardul şi i-a chemat pe proprietarii care au venit cu două bidoane de 5 litri de benzină, pe care mi-au vândut-o pe loc. La un preţ apropiat de cel oficial, de la oraş.
Maşina, care în final se oprise undeva la marginea satului, pentru că nu părea că mai are mult până să îşi dea duhul, mă aştepta cu tot cu Mihai. Eu plecasem în explorare.
Nu era mult de mers, vreo 7-10 minute. Puteam face drumul cu două bidoane, fără probleme. Dar însoţitorii mei cei mici nu m-au lăsat, nici după multiple insistenţe. Şi nu doar că au făcut cu rândul în a căra combustibilul, ci s-au şi luptat între ei pentru a-l pune în rezervor. I-am cinstit cu biscuiţii aduşi din România şi am încercat să le răspund, pe cât îmi permiteau cunoştinţele de limbă şi limbajul semnelor, la întrebările legate de nume, religie şi vârstă.
Ne-am luat la revedere şi am plecat. Părea că lucrurile se îndreaptă. Dar a fost doar o alarmă falsă.
Nu mai ştiu exact cum am ajuns la Naryn – cu greu, asta cu siguranţă, dar a doua zi ne-am înfiinţat în faţa singurului service găsit deschis în oraş. Eram a treia maşină de la coadă. Dar am intrat primii, pentru că localnicii ne-au făcut loc, au spus că oaspeţii în ţara lor au prioritate. Da, oamenii sunt eminamente buni în Kyrgyzstan. Sunt buni şi gata!
Nu, nu am găsit o soluţie pentru maşină la acest service, unde am primit deznodământul că e o problemă „electrică“ şi ne trebuie altcineva. Ei bine, unul dintre proprietarii maşinilor din faţa noastră – un profesor de fizică originar din oraş – ne-a spus că ştie pe cineva, dar că trebuie să mergem acasă la el. Şi-a lăsat maşina în faţa service-ului, a dat câteva telefoane şi ne-a însoţit până în faţa unei curţi. A ieşit proprietarul cu o serie de instrumente, a verificat, a ridicat din umeri şi ne-a dat acelaşi deznodământ. Pare bine, nu ştiu ce are, nu am ce să îi fac.
În timpul ăsta, profesorul care a stat cu noi în permanenţă, a remarcat că ne lipsea o oglindă, aşa că a mers la un magazin şi a cumpărat una (am plătit noi), plus o rolă de scoci, şi ne-a lipit-o. O soluţie intermediară care ne-a ţinut până în Bishkek, unde ne-am întors – cu greu – să schimbăm maşina care nu mergea şi pace.
Când ne-am despărţit, am vrut să îi oferim drept mulţumire o mică sumă de bani. Stătuse totuşi cu noi o oră sau mai bine, îşi lăsase maşina singură în service şi ne ajutase aşa cum nici nu am fi îndrăznit să îi cerem. Ne-a refuzat politicos, spunând că el e musulman (ca de altfel aproape toată populaţia), iar asta e fapta lui bună pe ziua respectivă. Plus că suntem oaspeţi în ţara lui şi vrea să ne simţim bine în Kyrgyzstan.
Oh, şi ne-am simţit! Toate aceste aventuri au fost parte din poveste. Am schimbat maşina – şi „compania de închirieri“ (l-am ales pe băiatul Vlad de mai sus) – şi am repornit la drum.
Când ni s-a întâmplat asta, trecusem de jumătatea vacanţei. Vizitasem deja canioanele „marţiene“ Konorchek şi FairyTale, unde solul în varii tonuri de cărămiziu e modelat de vânt pentru a-ţi da impresia că eşti pe altă lume. Făcusem înconjurul lacului Issyk Kul, care, datorită mărimii, seamănă mai degrabă cu o mare. Că tot nu are Kyrgyzstan ieşire la mare. Înnoptasem câteva zile acasă la Aitoo, unul dintre ultimii reprezentanţi ai celor care vânează cu vulturi, un meşteşug transmis din generaţie în generaţie.
Acum, Aitoo, care are două fiice, îi predă lecţii nepotului de opt ani, care ştie munţii unde a crescut mai ceva ca propria palmă. Aleargă, merge la păscut cu animalele şi călăreşte de parcă asta face de când s-a născut. De fapt, în Kyrgyzstan înveţi să călăreşti cam când înveţi să mergi. Nu există o altă variantă.
Împreună cu fratele lui Aitoo şi cu fiul său, am mers şi noi cu caii pe munte, pentru a lua prânzul cu o familie nomadă. Acolo am gustat pentru prima dată kumis, o băutură fermentată, pe bază de lapte de cal.
Lumea e altfel în Kyrgyzstan. Oamenii sunt buni, obiceiurile sunt diferite, iar natura e ruptă din paradis. Am vizitat multe locuri despre care, poate, ar fi trebuit să scriu mai mult (de la orăşelul tradiţional Karakol la păşunile vaste din Jyrgalan şi de la lacul de acumulare Orto Takoy la caravanseraiul de la Tash Rabat). Dar niciun loc nu ar fi avut acelaşi farmec fără oamenii lui.
Dacă ar fi totuşi să aleg preferatele mele, dintre destinaţiile vizitate – dincolo de Kel Suu, despre care am povestit mai devreme –, o alegere deloc facilă, aş opta pentru lacul Song Kul, de la 3.500 de metri altitudine, unde am ajuns după ce am trecut printr-o furtună de zăpadă (la început de septembrie) şi Panda Pass, un pas la 4.000 de metri altitudine, unde natura îţi arată, fără niciun efort, cât de mici suntem şi cât de măreaţă e ea.
Am simţit asta la tot pasul. Pentru că, de fapt, despre asta e Kyrgyzstan, despre natură măreaţă, oameni mărinimoşi şi animale, multe animale.
