Travel

Din lumea curselor de cai: Cum se fac pariurile pe armăsarii de milioane de euro şi cum arată ferma şeicului Dubaiului, locul in care bogaţii lumii îşi pun speranţele pentru noii campioni

12 oct 2015 6793 afişări de Roxana Petrescu
Din aceeaşi categorie

Order Of St. George, născut din Galileo şi Another Storm (Altă Furtună - n. red.). Are trei ani. Este cel mai tânăr cal din cursă. A plecat cu numărul 11, numărul puterii. Pe mine mă cheamă şi Georgiana. Jumătate de cursă a stat pe ultimul loc. În a doua jumătate de cursă parcă a fost hrănit cu jar. Copitele sale frământau nemilos pământul. Order Of St. George zbura, nu alerga. Puteam să jur că i-am văzut aripile la un moment dat. Când a ajuns la finalul cursei, trupul armăsarului era scăldat în spumă. Ştiam că va câştiga, deşi mai nimeni nu pariase pe el. Nici măcar eu nu pariasem vreun euro, deşi simţeam cu fiecare celulă că în acel cal este victoria. Puteam să fac averi, dar nu am plecat cu niciun ban în plus în buzunar. Order of St. George m-a făcut totuşi pentru o secundă cel mai bogat om din lume.

În mijloc de toamnă, mai exact între 12 şi 13 septembrie, la Dublin a avut loc campionatul de curse de cai Longines Irish Champions Weekend, compe­tiţia desfăşurându-se pe două arene separate, Leopard­stown şi Curragh, ultima fiind şi cea mai faimoasă din Irlanda.

„Este unul dintre cele mai mari evenimente de acest gen din lume, iar pentru noi asocierea cu această competiţie era un lucru normal ţinând cont chiar de ADN-ul brandului“, spune Juan-Carlos Capelli, vicepreşedinte al Longines şi directorul diviziei internaţionale de marketing a brandului elveţian care a ales să-şi unească imaginea cu lumea echitaţiei chiar din 1878.

Nu ştiam nimic despre cursele de cai şi nici nu pariasem vreodată în cadrul unei astfel de competiţii, dar Dublinul avea să schimbe complet aceste lucruri.

Juan-Carlos Capelli, vicepreşedinte al Longines şi directorul diviziei internaţionale de marketing a brandului elveţian

„Opt din cei mai buni zece cai din lume sunt aici. Pariurile depind de foarte multe lucruri. Unii cai aleargă mai bine pe ploaie, iar alţii scot performanţe deosebite pe uscat. Dacă va ploua azi, eu ştiu cu cine voi paria. La final însă, important este să te bucuri de această competiţie. Dacă pariezi chiar şi doi euro, acel cal va deveni al tău“, îmi spune Capelli.

Vicepreşedintele Longines mai precizează că deşi considerat un sport al elitelor, cursele de cai încep să cultive legiuni de adoratori la nivel global, astfel de competiţii ajungând să pună probleme chiar şi audien­ţelor din fotbal în ţări cu tradiţie precum Anglia sau devenind aproape la fel de populare ca evenimente precum Super Bowl peste Ocean.

Şi este uşor de înţeles de ce astfel de competiţii galopează pe scara popularităţii. De exemplu, prima etapă din cadrul Longines Irish Champions Weekend s-a desfă­şurat la Leopardstown, undeva la 8 kilometri de Dublin, pe parcursul întregii zile având loc mai multe curse, pe mai multe lungimi şi  cu un număr diferit de cai participanţi.

Rareori mi-a fost dat să văd un public mai elegant ca aici. Nici la Ateneu nu cred că ai ocazia de a vedea o asemenea etalare de frumuseţe, de haine perfect croite, de pălării impecabil asortate cu nuanţa pantofilor, de pantaloni la linie sau de machiaje fără cusur. Aveai senzaţia că eşti la cel mai luxos bal, nu pe o arenă unde caii sfredeleau nervos cu copitele pământul pe care aveau să-l domine. Era şi o parte de lume pestriţă care echilibra un pic lucrurile, de agenţi de pariuri, de oameni cu o bere în mână care voiau să-şi scoată banii pentru o nouă bere, dar era mai mică faţă de acest univers scos din cutie.

Pariurile se puteau face jos, în mulţime, stând la coadă la agenţii care strigau cât îi ţineau plămânii, care-ţi dădeau sfaturi, sau puteau fi făcute în lojele VIP, în linişte, direct la agenţii care de data aceasta veneau ei la tine. Senzaţia era însă la fel. La fel de tare urla omul de lângă iarbă, la fel de emoţiat era omul de deasupra ierbii. Bucuriile se trăiau la aceeaşi intensitate, dezamăgirile la fel.

Este unul dintre puţinele sporturi care au darul de a aduce la un loc elitele şi oamenii de rând, dar doar cei cu bani pot să se implice cu adevărat în cultivarea acestei pasiuni în contextul în care sumele care se investesc în caii de cursă sunt mai mari decât cele cu care se contruiesc palate.

Cel mai bine am realizat acest lucru când am vizitat ferma Kildangan Stud, un loc aşezat pe 480 de hectare în care se află nouă cai, foşti campioni cu toţii, a căror menire de acum înainte este de a duce mai departe gena câştigătoare.

Ferma a fost cumpărată în 1986 de către Şeicul Mohammed bin Rashid Al Maktoum, vice­preşedintele şi primul ministru al Emiratelor Arabe Unite şi emirul Dubaiului, omul care a scos din dunele deşertului sticlă şi oţel iar în mare a făcut pământ în formă de plamieri. Dincolo de acestea, dragostea Şeicului Mohammed pentru cai a făcut înconjurul lumii.

„Anual, circa 1.200 de femele sunt trimise aici pentru împerechere, dintre care 200 sunt numai ale Şeicului. De la Regina Angliei până la proprietarii casei Chanel, familii înstărite din Irlanda, Franţa sau Germania, toţi îşi trimit femelele aici pentru a încerca să creeze viitoarele generaţii de campioni“, ne explică ghidul de la Kildangan Stud, fermă situată la circa o oră şi jumătate de Dublin.

Şansele de a genera un nou campion sunt de unu la zece. Dacă întâlnirea dintre calul campion şi femelă are succes, atunci proprietarii iepei pot plăti până la 70.000 de euro pentru o inseminare.

„Sezonul de împerechere este între 15 februarie şi 15 iulie, iar un cal poate primi vizita  a circa 120 de femele. Acesta este Teofilo, iar de fiecare dată când trasmite mai departe materialul său genetic aduce în buzunarele Şeicului 50.000 de euro. Anul acesta, Teofilo ar putea produce pentru Şeic circa 5 milioane de euro“, ne mai spune ghidul nostru.

Un angajat al fermei ni-l aduce pe Teofilo. Nu avem voie să punem mâna pe el. Teofilo are un caracter vulcanic. Nu are chef de noi. Vrea pe pajişte sau în grajd sau oriunde. Părea plictisit de toate exclamaţiile noastre. Le auzise de mii de ori. Nu mai avea nevoie de ele. Îşi agita copitele. Pe trupul lui Teofilo se putea face anatomie. Îl trage pe angajatul fermei şi pleacă.

Locul în care se „pensionează“ aceşti cai este rupt din basme. Castelul în care stă Şeicul când vine în vizită este pus în mijlocul unei pajişti perfecte pe care, vă vine să credeţi sau nu, mişună iepuraşi cu codiţe albe. Şi eu m-am frecat la ochi de uimire pentru că, fără exagerare, aveam senzaţia că autobuzul în care făceam turul domeniului se putea intesecta în orice moment cu caleaşaca Cenuşăresei.

„Dacă vreţi, puteţi să luaţi un iepuraş acasă, oricum avem prea mulţi. Avem şi vulpi, şi castori, şi căprioare“, ne mai spune cu zâmbetul pe buze ghidul nostru.

După ce am aflat o parte din economia din spatele curselor de cai, am revenit în arenă, de data aceasta pe circuitul Curragh, cel mai important din Irlanda.

Lumea care cu o zi înainte fusese la Leopardstown se mutase acum la Curragh. Aceleaşi pălării spectaculoase, costume impecabile, zâmbete amabile. Pariorii îşi făceau ultimele calcule. În prima zi reuşisem să bifez câteva câştiguri minime. Plasam doi euro şi scoteam patru. Cel mai mult am câştigat 7,4 euro în urma unei investiţii de doi euro. Înainte de începerea curselor primeşti o carte în care ţi se arată ce cai participă, care sunt jocheii, afli vârsta cailor, de câte zile nu au mai concurat, ce premii au câştigat, câţi bani au făcut, din ce părinţi vin, dacă aleargă bine pe ploaie sau mai bine pe uscat. Sunt multe criterii pe care trebuie să le urmăreşti şi atât de puţin timp pentru a lua o decizie. Trebuie să mergi şi un pic pe feeling, dar de data aceasta feelingul meu a dat greş. Cred că am pariat vreo şase euro pe câteva curse şi i-am pierdut pe toţi. Mi-am zis ca este cazul să mă opresc, deşi privitul curselor de cai fără adrenalina pariului este ca o friptură de vită prea bine făcută.

La o cursă la care participau 11 cai, majoritatea aveau câte 8 ani. Erau daţi doi favoriţi, dar mie mi-au căzut ochii pe cel mai tânăr, pe Order Of St. George.

Avea trei ani. Eram sigură că va câştiga, la fel de sigură cum sunt că mă cheamă Roxana Georgiana Petrescu. Le-am zis tuturor că el va fi calul care va câştiga, dar cine să mai aibă încredere într-un om care pierduse toată ziua? Nici eu nu mai aveam încredere. Cursa a început. Te uitai cu un binoclul să poţi vedea ceva. Order Of St. George era pe ultimul loc. Când cursa s-a apropiat de jumătate, calul meu a prins aripi. Calul meu trecea pe lângă ceilalţi armăsari ca şi cum copitele acestora se împotmolisesră în iarba crudă şi verde. Calul meu mâncase jar. Calul acela tânăr putea să-mi umple buzunarele dacă eu aş fi avut mai mult curaj. Mi-am dat seama că nu-mi curge prin vene sânge de parior.

Cursele de cai sunt ca o lecţie, ca o şedinţă la psiholog. Înveţi din ele. Eu am învăţat că nu am ceea ce-mi trebuie pentru a risca fără temele făcute, că nu cred în norocul meu suficient de mult, că nu voi face niciodată averi din şansă. Poate de aceea au devenit atât de populare cursele de cai. Pentru momentul de adevăr pe care ţi-l oferă. Şi pentru armăsarii aceia făcuţi din esenţă de legendă.