Exotic este un termen perfect subiectiv, a cărui definiţie îmi imaginez că variază puternic de la persoană la persoană. Pentru unii, destinaţiile exotice sunt cele cu apă turcoaz şi plaje idilice, cu nisip alb ca spuma laptelui şi fin ca făina. Pentru alţii, vegetaţia luxuriantă este cea care dă exotismul unui loc. Sunt şi aceia pentru care cultura total diferită a unei ţări sau a unei zone face diferenţa. Indiferent în funcţie de care dintre aceste criterii judeci arhipelagul Seychelles din Oceanul Indian, rezultatul este acelaşi.
Cu plaje aproape pustii – chiar şi cele mai populare, chiar şi în vârf de sezon -, cu palmieri semeţi care stau de veghe în imediata apropiere a ţărmului, cu nisip atât de fin că parcă îţi mângâie tălpile, cu apă în toate nuanţele de albastru (50 nu par suficiente) şi cu parcuri naţionale unde vegetaţia te face să te simţi tare mic, Seychelles este, fără doar şi poate, o destinaţie exotică. Ah, şi era să uit, dacă ieşi din resort, dacă străbaţi insulele în lung şi-n lat – Seychelles e un arhipelag format din 115 insule –, o să realizezi că eşti în Africa, un continent de o frumuseţe copleşitoare, dar şi de o sărăcie cel puţin pe măsură. Un loc cu o cultură aparte. Localnicii îşi câştigă existenţa în bună parte pescuind, lucrând pe alocuri în turism sau făcând mici joburi prost plătite, de la casier în supermarket (un termen mult prea generos pentru magazinele care se găsesc pe insule) la „benzinar“ (muncitor în benzinărie).
Şi, în mod deloc surprinzător pentru cei care mă cunosc, tocmai aceste întâlniri cu localnicii au fost preferatele mele. În ultima zi din vacanţă, în timp ce dădeam un ultim tur insulei principale Mahe, am oprit pe plaja Beau Vallon pentru a admira cum, chiar în acel moment, un mic iaht (a mi se ierta lipsa cunoştinţelor în materie de ambarcaţiuni) traversa de la est la vest în plan îndepărtat acelaşi ocean pe care o barcă tradiţională din lemn îl străbătea în sens invers şi în plan apropiat. Vechi şi nou. Tradiţional şi modern. O imagine la intersecţia a două lumi care, cel puţin pentru scurt timp, se suprapun. Cam ca Seychelles în ansamblul său. O insulă săracă ce găzduieşte unele dintre cele mai luxoase hoteluri din lume.
Şi pentru că am fost furată de peisaj, am pierdut noţiunea timpului, aşa că jumătate de oră mai târziu, în timp ce mă întorceam spre locul de unde începusem incursiunea, am remarcat că barca de lemn ajunsese la ţărm şi se lăsa cu greu strunită de vreo 5-6 localnici pentru a fi în final „parcată“ pe nisip. Era de fapt o barcă de pescuit, în burta căreia se zbăteau, fără succes, câteva sute (sau poate mii?!) de peşti abia scoşi din apa curată ca lacrima, a cărei culoare se schimba de la un albastru regal în depărtare până la un bleu ciel aproape de mal, pentru ca la ţărm să ajungă doar spuma albă ca zăpada.
Şi în timp ce mă apropiam, pescarii şi câteva ajutoare de pe plajă au început să care captura către cele două tarabe de la marginea drumului. De îndată ce primii peşti au ajuns pe mesele de vânzare, clienţii n-au întârziat să apară, atraşi parcă de mirosul specific amestecat cu cel de mare. Clienţii erau localnici în bună parte, excepţie făcând câte un turist curajos care voia să fie el stăpânul propriului destin şi al propriei cine.
Şi eu, ca toţi ceilalţi, am venit la tarabă după miros. Şi după agitaţia specifică. M-a zărit rapid căpitanul bărcii, un bărbat înalt, puţin adus de spate, slab, cu o pălărie desprinsă parcă din poveştile cu vrăjitoare şi cu mai mulţi dinţi lipsă decât existenţi. La fel ca pe barcă, şi aici, la vânzare, el era şeful.
M-a întrebat de unde vin şi unde merg. Mi-a zâmbit larg şi strâmb. M-a privit atent şi, după ce a ascultat răspunsul – cum că e ultima mea zi în Seychelles –, s-a încruntat uşor, ca şi când îi era greu să înţeleagă ce spun. Şi apoi mi-a replicat, aproape senin din nou: „De ce să pleci din paradisul ăsta? Rămâi aici, mărită-te cu mine şi bucură-te de ce au insulele astea de oferit! E la fel de frumos la tine în ţară?“. Am râs, i-am vorbit despre frumuseţea lumii în orice colţ al său, dar nu a părut deloc convins. Noroc cu o clientă de-a lui care ne-a auzit conversaţia şi a intervenit spunând că Regele Charles al Marii Britanii e în România (a fost la începutul lunii iunie), că a fost o ştire despre asta la televiziunea locală, de unde rezultă că ţara noastră trebuie să fie tare atrăgătoare.
Nici după această intervenţie fortuită potenţialul meu soţ nu a părut impresionat, convins fiind că niciun loc de pe lume nu e la fel ca Seychelles. Nu l-am contrazis pentru că, aşa cum spuneam iniţial, cred cu tărie că exotismul e ceva perfect subiectiv. La fel e şi cu frumuseţea.
Şi, în timp ce mă îndepărtam către maşina care mă aştepta cuminte sub soarele torid, m-a strigat din nou ca să îmi spună că el are tot ce-i trebuie aici. Are barca lui care să-l plimbe. Are peştele care să-i ţină de foame. Are apa asta superbă care să-l răcorească. Şi soarele să-i ţină companie. „Sunt fericit!“, a decretat convins. Şi l-am crezut.
În general, oamenii din insule mi s-au părut mereu altfel. Mai relaxaţi. Mai mulţumiţi. Mai fericiţi. Şi asta chiar dacă cifrele macroeconomice nu le confirmă bunăstarea. La fel e şi în Grecia, dar şi-n Bali. Aceeaşi mentalitate am găsit-o peste tot unde oamenii sunt, parcă, departe de lume.
Nu ştiu dacă are neapărat treabă cu această separare de lume, mai ales că ea vine la pachet cu costuri mai mari. Seychelles este o ţară scumpă, şi cu cât insula e mai mică, cu atât preţurile sunt mai mari. Foarte multe produse sunt aduse cu barca de peste hotare. Foarte multe branduri mari – care îşi permit preţuri mai mici datorită volumelor uriaşe – sunt absente.
„Preţurile sunt aceleaşi şi pentru localnici ca şi pentru turişti. Şi totuşi, nu aş pleca de aici. Familia mea stă în Elveţia, o altă ţară scumpă, dar cu salarii pe măsură. Chiar şi aşa, eu nu m-aş muta acolo. Aici e Paradisul“, spunea reprezentantul unei companii de închirieri de maşini de pe aceeaşi insulă principală Mahe.
Cred că acest crez este încurajat şi de vremea din arhipelag. Nu există zile fără soare. Chiar şi în sezonul ploios, nu toarnă cu găleata tot timpul. Şi e dovedit că în zonele însorite oamenii sunt mai fericiţi.
Seychelles este o destinaţie care îşi primeşte cu braţele deschise oaspeţii în tot timpul anului. Totuşi, în sezonul care începe în aprilie şi durează până în noiembrie ploile sunt rare, soarele deşi strălucitor nu arde la fel de tare, iar umezeala e redusă, fapt ce, pentru un european care nu iubeşte neapărat vara – cum e cazul meu -, înseamnă că poate respira liniştit.
Tocmai de aceea, noi am ajuns în Seychelles la final de mai, când ne-am bucurat şi de adierea vântului care bate de fel în această perioadă a anului.
În plin sezon, avioanele care aterizează pe Mahe sunt pline ochi de turiştii aflaţi în căutarea frumuseţii idilice pe care o găsesc în toate imaginile ce ilustrează Seychelles. Localnicii spun şi ei că acum lucrurile au revenit la normal, după aproape trei ani de probleme generate în bună parte de pandemie.
Chiar şi aşa, Seychelles îţi oferă o intimitate pe care n-am găsit-o nicăieri altundeva. În orice loc mergi, chiar şi în cele mai populare, ai senzaţia că eşti singur. Şi într-o lume atât de aglomerată şi de agitată, această linişte e ceva rar.
De altfel, dincolo de hotelurile de top, de plajele exotice şi de peisajele aproape nepământene, cred că ceea ce face ca Seychelles să fie o destinaţie de lux e tocmai această intimitate. Oriunde mergi, ai senzaţia că toată frumuseţea e doar pentru tine.
Plajele din Seychelles sunt multe şi variate. La unele ajungi doar ieşind din camera de hotel. Pentru altele e nevoie de ceva mai mult efort, chiar şi de vreo 30 de minute de mers pe cărări nu tocmai bătătorite şi uşor de găsit. La unele apa bate înspre verde, în timp ce la altele e perfect turcoaz. Uneori înoţi aproape de mal cu peştii sau cu nişte surori mai mici ale pisicilor de mare, în timp ce alteori nu vezi nicio vietate, doar fundul apei. Şi e perfect oricum ar fi.
Mi-e greu să aleg o singură plajă preferată, chiar şi câte una pentru fiecare insulă vizitată. Şi am vizitat trei – Mahe, Praslin şi La Digue. Aceasta din urmă, cea mai mică dintre ele, este cea care mi s-a lipit cel mai tare de suflet. Poate şi pentru că e atât de mică încât o poţi face la pas. Sau pe bicicletă (chiar şi tricicletă). Nu prea sunt maşini în La Digue. Până recent, nu erau deloc.
În pofida faptului că e cea mai îndepărtată dintre cele trei insulele principale, deci şi cel mai greu accesibilă, cele mai bune restaurante tot aici le-am găsit, şi asta în condiţiile în care, trebuie să recunosc, nu m-a încântat prea tare gastronomia unei ţări care mănâncă foarte mult fast food şi exagerat de multe prăjeli.
Deşi cei mai mulţi călători ajung în La Digue pentru o zi sau chiar mai puţin, pentru a vizita celebra plajă Anse Source d’Argent – cotată de multe ori undeva sus în topul celor mai frumoase din lume –, scena culinară este mai efervescentă aici decât în Mahe, spre exemplu. Poate că localnicii vor să îi convingă pe vizitatori să stea mai mult? De altfel, acelaşi e şi sfatul meu. Două zile măcar, o cină la lumina lumânărilor la restaurantul Le Repaire, un apus de soare la mal de apă, un suc proaspăt savurat la Coco Bar pe de plaja Anse Cocos şi o zi împărţită între cele trei plaje învecinate Grand Anse, Petite Anse şi Anse Cocos. Vorba lui
Julie Andrews în filmul Sunetul Muzicii – „acestea sunt câteva dintre lucrurile mele preferate“ („these are a few of my favorite things“ – trad.).
Apă spectaculoasă am mai văzut şi în alte destinaţii, unele chiar relativ apropiate geografic de Seychelles, precum Zanzibar. La fel şi nisip fin şi alb imaculat. Ce face ca Seychelles să se remarce este faptul că plajele – aproape toate - sunt bine păzite de nişte uriaşi bolovani de granit care sunt acolo de când lumea, gata să ţină piept valurilor, vânturilor şi hoardelor de turişti deopotrivă.
Deşi îi văzusem în poze, am făcut cunoştinţă cu aceşti actori principali ai cadrului natural din arhipelag chiar la prima incursiune pe plajă, cea a hotelului din Mahe. M-au impresionat însă cu adevărat a doua zi, pe plaja Anse Intendance, unde aceşti giganţi par să se ridice falnici din nisip şi să se arunce în braţele mării. E uşor de înţeles de ce s-ar preda fără luptă. E de ajuns să priveşti apa oceanului, de un verde-smarald ce nu necesită nicio editare, să vrei să-i simţi mângâierea.
Mahe e o insulă întinsă, flancată de zeci de plaje idilice, de mii de palmieri din diferite specii, de ape mai calme sau mai temperamentale, iar în centrul ei tronează Morne Seychellois, cel mai înalt vârf din arhipelag (905 metri), unde ajungi după o incursiune prin jungla densă ce face căldura să pară aproape insuportabilă. Dar odată ajuns sus, uiţi de toată oboseala, de toată toropeala, de toate intenţiile de a face cale întoarsă. Şi doar admiri peisajul. Admiri insula care ţi se aşterne la picioare.
Un traseu similar, dar mai puţin solicitant, poţi face şi pe Praslin, în Parcul Naţional Fond Ferdinand, ce se întinde pe 122 de hectare. Iar de sus, priveliştea e şi ea asemănătoare. Şi totuşi, cel mai cunoscut parc naţional din Seychelles nu este niciunul dintre acestea două. Este Vallée de Mai, tot din insula Praslin, unde nu ai vedere la mare de nicăieri, dar unde poţi admira specii endemice de plante şi animale, precum palmierul coco de mer, al cărui fruct este considerat printre cele mai sexy din lume datorită asemănării incontestabile cu un şezut atent lucrat la sală. Vegetaţia e luxuriantă, impresionantă ca dimensiuni. Te face să te simţi tare mic. Şi să realizezi cât de mare şi diversă e lumea.
O altă atracţie incontestabilă a acestei ţări sunt ţestoasele gigantice pe care le poţi găsi pe oricare dintre cele trei insule, uneori chiar în apropiere de plaje. Totuşi, un proiect de conservare a lor se desfăşoară pe insula Curieuse, unde se poate ajunge cu barca din Praslin. N-am ajuns însă, am preferat să bat Praslin în lung şi-n lat în căutarea plajei perfecte. Nu a trebuit să caut mult până am găsit-o pe prima. Anse Georgette. Îmi imaginez că Paradisul nu trebuie să fie prea diferit. Mai ales că pe plajă localnicii vin cu nuci de cocos proaspete, pe care le accesorizează, pentru efect, cu fel de fel de flori culese din apropiere.
Dar Anse Georgette are concurenţă. Şi mare. Anse Possession şi Anse Lazio fiind candidate serioase la titlu, mai ales că scăldate în lumina apusului capătă o strălucire aparte. E greu de ales, aproape imposibil. Şi totuşi, se spune că prima iubire nu se uită niciodată. Mai ales dacă a fost dragoste la prima vedere. Aşa că...
La fel de greu mi-a fost să decid care este cea mai frumoasă plajă de pe Mahe, unde, trebuie să recunosc, jurizarea am făcut-o, cum altfel, la mal de mare, la cină, la restaurantul Kafe Kreol. Lupta s-a dat între Anse Intendance, Petit Anse şi Beau Vallon, trei plaje similare în aparenţă şi totuşi diferite în esenţă. De la atmosferă şi furia valurilor la culoarea apei şi la fineţea nisipului, totul diferă. Şi, de fapt, în asta constă farmecul unor insule care altfel ar deveni monotone.
Şi se pot spune multe lucruri despre Seychelles. Dar nu că e plictisitoare.
