Marocul a fost prima ţară din afara graniţelor Europei în care am păşit. Era anul 2011. Eram un grup de prieteni (şi necunoscuţi) care voiau să descopere cât de mult se putea din exotismul Magrebului.
Am vizitat multe locuri, am mers mult pe jos, am mâncat felurite, am cumpărat necugetat şi am negociat puţin, iar după vreo zece zile am rămas cu un gust dulce. Se spune că prima iubire nu se uită niciodată. Ei bine, nici prima călătorie „exotică“. Aşa se face că, mai bine de un deceniu mai târziu, m-am întors. Am vrut să văd cât fusese inocenţa primului contact cu o altă lume şi cât a fost real. Şi am aflat.
Marrakech, Casablanca, Rabat, Essaouira, satele berbere, oceanul, deşertul, pe toate le-am văzut în toamna lui 2011. Nu şi Fes, care a rămas o dorinţă către care mintea mea se tot întorcea periodic, uneori chiar şi fără prea multe avertizări.
Pentru mine, fără să fi ajuns aici, Fes era oraşul acela tradiţional, încărcat de istorie, într-o ţară unde Casablanca e perla cinematografică (datorită filmului cu acelaşi nume, care de altfel nici nu s-a filmat aici), Marrakech este de departe „capitala“ turistică, iar Rabat cea administrativă.
Am decis astfel să construiesc un itinerar în jurul acestei urbe despre care citisem că are o medină demnă de un labirint în care vrei-nu vrei, te pierzi. Şi atunci, ar fi bine să vrei şi să te bucuri de experienţă.
Citisem înainte să poposesc pentru a doua oară pe pământ marocan că e atât de întortocheată medina din Fes că este posibil să ajungi să te rogi sau chiar să plăteşti un localnic ca să te scoată la lumină. M-am speriat puţin, recunosc, dar mă bazam pe faptul că niciodată până atunci nu fusesem atât de pierdută încât să am nevoie să fiu însoţită. Sigur că am cerut ajutor anterior. La metrou în Japonia m-am simţit ca într-un labirint şi totuşi am reuşit să mă descurc. Şi atunci, cât de încurcate să fie căile medinei din Fes cât să nu reuşesc?
Cu ceva urme de îndoială însămânţate deja, am coborât din taxiul care m-a lăsat la poarta albastră (Bab Boujloud Gate sau The Blue Gate), principala poartă de intrare în medina care este pietonală, cu excepţia unor – puţine – vehicule pe două roţi. Odată intrată, a trebuit să găsesc hotelul care, deşi la doar câteva minute de mers pe jos, era ascuns pe nişte alei unde, în mod normal, nu ai fi intrat. Alesesem să stau într-un riad (hotel tradiţional în zona Magreb), într-un apartament generos, cu mobilă tipică, dar care nu era chiar la strada principală.
După ce l-am găsit, am prins curaj să mă avânt în burta „bestiei“, care părea că mă înghite pe nemestecate. Şi cu cât mă afundam fără ţintă, cu atât mă simţeam mai în siguranţă. Nu simţeam nimic din „hustle and bustle-ul“ Marrakech-ului, un oraş unde agitaţia e ridicată la nivel de artă. Mulţi identifică Marocul cu un loc unde toată lumea trage de tine să îţi vândă ceva. Fie o geantă de piele, fie o pereche de conduri, fie, de ce nu, ceva ceramică ori un mix de condimente aromate. Cert e că genul acesta de atitudine e sinonimă cu Marrakech, locul unde turismul e la el acasă. În Fes însă, aproape nimeni nu te bagă în seamă pentru că toată lumea e deja ocupată să negocieze, doar că şi de-o parte şi de alta a mesei sunt localnicii. Străzi cu adevărat turistice sunt două, dar întinse, însă adevăratul farmec al oraşului îl descoperi fix după ce te aventurezi pe acele alei înguste, întunecoase care nu sunt la prea mare căutare. Ele te conduc în piaţete unde localnicii dezbat toate problemele lumii la un pahar de ceai, în una din multele cafenele tradiţionale, cu scaune de plastic şi mese joase. Poţi avea norocul să poposeşti şi într-o piaţă de legume-fructe, unde un adevărat amalgam de culori şi un curcubeu de arome îţi vor îmbăta simţurile.
Fes nu e nici pe departe Marrakech, dar nu e nici un sat adormit unde nu se întâmplă nimic. E de fapt o urbe veche, dar vie, tradiţională şi încântătoare, unde trebuie însă să ai curajul să te pierzi şi să ai plăcerea să descoperi ce are oraşul de oferit. În Medina poţi să petreci ore, zile sau săptămâni şi tot nu o să-i ştii toate secretele. Dar care ar mai fi farmecul dacă s-au dezvălui aşa uşor, fără reţineri.
În prima zi am ajuns pe la amiază, aşa că nu am făcut niciun plan. Altul decât acela de a luat medina la pas. M-am oprit iniţial pentru un prânz târziu la Cafe Clock, un restaurant de pe terasa căruia poţi avea o primă imagine a oraşului de sus. Designul Cafe Clock nu-l pot descrie altfel decât ca un mix&match unde teoretic nimic nu se potriveşte cu nimic, şi totuşi toate arată bine împreună. Mâncarea e gustoasă, dar nu memorabilă, cum de altfel prea puţine preparate au fost în Maroc pentru mine. Cred că, de data asta, a contat şi că nu m-am mai apropiat de ţărm, unde cu siguranţă fructele de mare şi peştele de fel mi-ar fi făcut mai degrabă cu ochiul decât carnea.
A doua zi am decis să încerc street food-ul, aşa cum fac oriunde ajung, dar nu înainte de a merge câteva ore bune până să mi se facă foame, mai ales după un mic dejun copios la hotel. Am început prin a lua – din nou – la pas medina. Prima oprire a fost la Bou Inania Madrasa – una dintre puţinele madrase (instituţii de învăţământ, şcoli în care e studiat Coranul) care pot fi vizitate de nonmusulmani. Când am intrat, mai erau doar vrei trei vizitatori care, la fel ca şi mine, încercau să dezlege tainele acestui tip de arhitectură care pare să ne spună că se poate croşeta atât în lemn, cât şi în piatră.
După ce m-am minunat eu mult şi bine, după ce am studiat detaliile madrasei, am plecat spre moscheea The Kairaouine Mosque unde, deşi ştiam că doar musulmanii pot intra, citisem că poţi să descoperi curtea interioară dacă reuşeşti să te uiţi nu chiar pe gaura cheii, dar aproape. Mai exact, dacă ai norocul să fii acolo când poarta principală se deschide, poţi să tragi cu ochiul înăuntru. Nu am avut prea mare noroc aici, cum de altfel nici pe acoperişul madrasei Al Attarine Madrasa nu am putut urca pentru că era în renovare.
Drept consolare, m-am oprit la o cafea în piaţa de lângă muzeul Nejjarine, specializat în artizanat în lemn. Şi, în timp ce sorbeam licoarea stând la o măsuţă de fier din faţa cafenelei Cremerie la Place, m-am uitat cu nesaţ la oameni. A urmat apoi o scurtă plimbare către, poate, cel mai cunoscut obiectiv din oraş, vopsitoriile de piele. Sunt mai multe, dar Chouara este cea mai mare din oraş şi totodată cea mai veche din lume. Câteva sute de bazine circulare ori pătrăţoase sunt umplute cu lichide a căror culoare variază de la alb ca zăpada la roşu sângeriu şi de la albastru regal la portocaliu mâlos. În aceste cuve, pe care cel mai bine le vezi de la înălţime, câteva zeci de bărbaţi (atâţia erau când am ajuns eu) se afundă şi se luptă cu pieile pe care le îneacă în lichid şi apoi le calcă în picioare. Iar asta în timp ce pe clădirile ce înconjoară vopsitoria sute de piei de animale stau întinse la uscat. Oriunde în zonă e un miros greu de suportat de mulţi, chiar şi de cei care sunt doar în trecere. Tocmai de aceea, localnicii îţi oferă un bucheţel de mentă sau de altă iarbă aromatică care îţi poate fi, doar temporar, de ajutor.
Pentru unii, o astfel de vizită reprezintă şi un prilej bun de shopping, mai ales că toate magazinele din apropiere vând de la geci de piele la genţi de voiaj şi alte produse, aţi ghicit, tot din piele.
Eu am simţit că după această vizită am nevoie de încă o cafea, aşa că am oprit la Made in M, unde am stat o vreme să mă gândesc la ce meserie grea au oamenii din vopsitorii, care nu doar că nu poartă mască pentru a se proteja – cât de puţin – de izul teribil ce pare că îţi pătrunde în nări şi nu vrea să mai iasă, ci petrec o bună parte din timp cu picioarele scufundate în lichidul folosit pentru colorarea pieilor.
Deşi inima oraşului Fes este Medina, există şi alte locuri unde trebuie să ajungi odată ce ai poposit aici. Aşa că în ziua următoare am ieşit pe poarta principală - nu înainte de a mai da o tură prin câteva pieţe (souk-uri) populate de localnici – cu gândul de a ajunge la palatul regal (The Royal Palace). Acesta nu poate fi vizitat la interior, dar porţile-i aurite sunt o dovadă că ceea ce se află dincolo de ele e, cel mai probabil, o operă de artă. Palatul este amplasat în cartierul evreiesc, The Mellah, unde arhitectura e total diferită de cea din medina. Casele sunt şi aici vechi şi nu foarte bine întreţinute, dar balcoanele de lemn sunt atent ornate şi sculptate pentru a-ţi fura toată atenţia.
Şi pentru că, uneori, prea multă cultură şi civilizaţie pot deveni copleşitoare, am luat o gură de „aer proaspăt“ şi de natură în grădinile Jnan Sbil. Nu sunt prea întinse, dar sunt atent îngrijite şi reprezintă o binemeritată schimbare de atmosferă, cu multă linişte şi pace. Şi, pentru că am zis de linişte, mi-am amintit de cel mai frumos şi romantic restaurant din Fes - The Ruined Garden. După cum îi spune şi numele, este amplasat într-o grădină (nu, nu este ruinată, dar nu este nici pe departe la fel de atent ferchezuită precum Jnan Sbil). Mâncarea e gustoasă, realizată doar din ingrediente proaspete, dar atmosfera face ca locul ăsta să fie cu adevărat special. E o oază.
După ce am încununat seara cu un ceai la Cafe Restaurant Al Oud, m-am retras devreme la hotel, dat fiind că ziua următoare trebuia să plec către Meknes, un oraş patrimoniu UNESCO, unde ajungi rapid cu trenul. Aşteptam să-i simt aerul imperial, însă nu am descoperit nimic din caracterul grandios pe care mi l-am imaginat. Am găsit un oraş în reconstrucţie, un oraş aproape fără oameni care merg pe jos, dar totuşi plin de maşini. A contat, cel mai probabil, şi că începuse ploaia. Totuşi, cu greu am găsit pe cineva care să mă ajute cu indicaţii privind locul de unde pornea autobuzul spre Moulay Idriss. N-am stat decât câteva ore în Meknes, dar asta şi pentru că n-am găsit prea multe de făcut. Până şi monumentala poartă Bab Mansour Gate era îmbrăcată în schele.
Astfel, am decis să mă aventurez către capitala spirituală a Marocului - Moulay Idriss. Până recent, în acest oraş sfânt, cocoţat pe dealuri, nu puteai înnopta ca străin. Abia recent s-a permis acest lucru, iar cu această ocazie câţiva localnici şi-au deschis uşile pentru turişti.
Eu aveam să mă întorc noaptea la Fes, dar voiam să văd în ce constă farmecul acestei urbe pe care prea puţini vizitatori au descoperit-o. Cine zice că medina din Fes e un labirint, probabil nu a ajuns în Moulay Indriss. Nu ţin minte un loc mai greu de descoperit, cu zeci de cotloane şi pasaje secrete, cu sute de pisici şi tot la fel de multe uşi colorate. Dar nu poţi ajunge aici fără să vezi şi oraşul de sus, cum se întinde languros pe deal. Sunt atâtea clădiri – cele mai multe îmbrăcate în varii tonuri de alb, multe în alb murdar – că pare că au fost puse în plan de cineva care şi-a imaginat urbea la un joc de lego. În prim-planul panoramei tronează moscheea şi mausoleul lui Moulay Idriss. Cinci pelerinaje la mausoleu sunt echivalentul unuia la Mecca, spune ghidul Lonely Planet.
Nu simţi, când ajungi aici, că ar fi un oraş sfânt. Dar vezi că portul e mai tradiţional, oamenii sunt mai atenţi la străini şi turiştii – dacă sunt (eu nu am văzut) sunt puţini. Am căutat mult şi bine locul de unde poţi vedea panorama oraşului. Google Maps nu e de niciun ajutor în Moulay Idriss, iar localnicii ridică din umeri când îi întrebi. După ce l-am găsit şi după alte câteva incursiuni pe străduţe ce duceau către nicăieri, am decis că e timpul să revin în Meknes, iar ulterior în Fes. Doar că lângă piaţa de legume am găsit terasele pline ochi cu localnici. Se uitau la unul dintre meciurile Marocului la Campionatul Mondial. Da, uitasem să spun, atunci am ajuns în Maroc, fix la timp pentru calificarea din grupe, dar înainte de meciurile care au scos mii şi mii de oameni în stradă. Am stat vreo câteva minute bune să mă uit la meci, alături de ei, şi după ce mi-au simţit solidaritatea, parcă eram de-a casei. Am plecat într-un final, dar când am ajuns în Fes era sărbătoare. Echipa Marocului câştigase încă un meci. Tineri pe motociclete fluturau steagul ţării, iar maşinile încărcate de suporteri claxonau de zor. Simţeai fericirea, entuziasmul!
La fel de încântată eram şi eu, atât de victorie, cât şi de faptul că urma să plec în ziua următoare către ultima destinaţie din această călătorie, satul albastru – Chefchaouen. Pentru a celebra ambele evenimente, am oprit la restaurantul Fondouk Bazaar, unde am descoperit un desert pe care nu cred că îl voi uita prea curând. Între timp văd că a fost schimbat meniul, dar sunt sigură că şi noile opţiuni sunt demne de a fi savurate (sau devorate).
În Chefchaouen ajungi nu tocmai uşor, după vreo patru-cinci ore cu autobuzul din Fes. Dar călătoria merită cu vârf şi îndesat. E un sat de deal, pictat integral într-un albastru viu - nu ţipător, dar tare viu -, cu magazine care vând fel şi fel de suveniruri colorate în toate tonurile curcubeului, cu localnici îmbrăcaţi în straie populare şi cu numeroşi turişti aflaţi în căutarea celor mai bune imagini. Nu e greu să le găseşti, sunt la tot pasul. Oriunde te uiţi, ai un loc perfect pentru o poză. Şi deşi sunt mulţi vizitatori, nu îi simţi că-ţi suflă în ceafă. E loc pentru toată lumea.
În Chefchaouen nu ai ceva anume de făcut, trebuie doar să te plimbi pe străduţe, să te bucuri de atmosferă, să te opreşti la o cafea, să mănânci ceva bun. La fel ca în Fes, prima oprire a fost la Cafe Clock – fratele mai mic al restaurantului cu acelaşi nume.
Au mai urmat apoi şi alte opriri la Hamsa şi Chez Aziz (recomandat de localnici), dar nu înainte de a fi bătut toate străduţele în lung şi-n lat şi nu înainte de a fi admirat apusul.
A doua zi, la răsărit, nu m-am trezit să văd dacă lumina e mai blândă sau dacă, pustiu fiind, Chefchaouen are alt farmec. Am preferat un mic dejun leneş şi apoi o nouă plimbare, înainte de a spune, din nou, la revedere Marocului. Pentru că ne vom revedea.
