Style

Despre ambiţii, emoţii şi reprezentaţii neconvenţionale cu Alexandru Tomescu, un nume devenit sinonim cu Stradivarius şi excelenţa

03 iun 2017 974 afişări de Alina-Elena Vasiliu
Din aceeaşi categorie

„Ca să fac oamenii mai fericiţi.“ Acesta crede Alexandru Tomescu, singurul violonist din România care mânuieşte o vioară Stradivarius, că este scopul pentru care cântă. Vi l-aţi fi închipuit vreodată pe Alexandru Tomescu... şofer de troleibuz? El s-a închipuit. De fapt, asta îşi dorea să devină în copilărie, înainte de a se hotărî definitiv pentru cariera pe care a şi urmat-o, cea de muzician. Astăzi, artistul îşi primeşte aplauzele cu atâta modestie, de parcă nu ar fi el cel care îşi aduce publicul la picioare. Fiecare partitură începe cu o poveste, spusă în şoaptă, ca un secret între artist şi auditoriu.

Părinţii lui, mama - profesoară de vioară, iar tatăl - profesor de pian, nu-şi doreau ca fiul lor să fie nevoit să treacă prin aceleaşi nemul­ţumiri ca ei, într-o epocă în care nu puteau ieşi din ţară ca să participe la competiţiile unde erau invitaţi.

„Până la urmă, i-am convins pe părinţii mei să mă lase să cânt la vioară. Pe atunci, vioara era pentru mine o jucărie, pe care voiam s-o am, voiam să mă joc cu ea. Ce ştiam eu atunci, la cinci ani, despre Stradivarius?! Am fost suficient de insistent şi am reuşit“, îşi amin­teşte Alexandru Tomescu.

A ajuns însă, în scurt timp, să trăiască pe propria piele „neajunsurile“ regimului. Înscris la diverse concursuri la care reuşea să ajungă până în etape avansate care se ţineau în străinătate, abia aştepta să poată performa. Piesele erau puse la punct, el însuşi era bine pregătit, aprobările necesare veneau, în afară de una, din cauza căreia nu putea pleca. Odată, a primit ultima aprobare la o zi după data limită a plecării. Astfel de situaţii erau, inevitabil, surse de frustrare.

„Drept urmare, făceam un mic ziar, pe care îl numeam «buletin de informare a membrilor familiei», în care scriam cât de nemulţumit eram că nu fusesem lăsat să plec.“

După etapa în care se vedea conducând troleibuze şi după ce avusese parte deja de câteva dezamă­giri pe frontul artistic, Alexandru Tomescu se gândea să facă o carieră în şah. I se părea un sport interesant, sport al minţii, dar mai ales o activitate pentru care nu mai trebuia să-şi deranjeze vecinii. Când a revenit la vioară, a învăţat că nu spaţiul în care te afli contează, ci studiul în sine.

Astăzi este un artist capabil să facă spectacol doar el pe scenă, cu vioara la umăr, aşa cum a făcut-o şi în cadrul Galei Mentor, organizată de grupul ungar din domeniul energiei MOL, în care au fost premiaţi profesori români de excepţie.

„Am studiat totdeauna în cele mai neaşteptate locuri - în compartimente de tren, în spălătorii, în toalete, peste tot unde se găsea un loc cu patru pereţi. Pe vremea mea, asta era prioritatea - să studiezi, să studiezi, să studiezi, ca să fii în formă maximă şi să dai tot ce e mai bun din tine.“

A pornit de la premisa că, dacă vrei să faci performanţă într-un domeniu, trebuie să i te dedici în totalitate. Răsplata cea mai mare a venit peste ani, mai exact în 2007, când i s-a oferit, în urma unui concurs, ocazia de a cânta pe o vioară Stradivarius, singura din România, inclusă în patrimoniul naţional, în categoria tezaur, cea mai înaltă din care poate face parte un obiect de artă.

Vioara Stradivarius Elder a fost cumpărată pentru Ion Voicu în 1956 de către statul român. Cu câţiva ani înainte de căderea comunismului, instrumentul i-a fost luat interpretului şi i-a fost înapoiat după 1990. După moartea lui Ion Voicu, fiul său a predat vioara statului român cu condiţia ca aceasta să fie folosită de un tânăr care urma s-o primească în urma unui concurs.

O asemenea piesă ar putea fi copleşitoare doar prin prezenţă, însă Alexandru Tomescu are suficient curaj cât să facă din această vioară un „coechipier“ pe scenă. În lume mai există mai puţin de 400 de viori Stradivarius originale, iar aceste instrumente muzicale realizate în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea sunt epitomul excelenţei, la fel şi cei care le folosesc.

„Dacă m-aş gândi numai la responsabilitatea pe care o am cântând la o vioară Stradivarius, cred că m-aş emoţiona şi aş scăpa-o pe jos. Răspunderea e foarte mare, mă gândesc că sunt continuatorul lui Ion Voicu şi al multor altor violonişti care au cântat pe acest instrument. Dar atunci când ies cu ea pe scenă, nu mă mai gândesc la aceste lucruri, pentru că m-ar inhiba. Pe scenă, vioara Stradivarius devine pur şi simplu vocea mea şi încercăm să formăm cea mai bună echipă posibilă“, spune Alexandru Tomescu.

Cei doi „parteneri“ se întâlnesc doar pe scenă, şi chiar şi acolo destul de rar, pentru că vioara are un regim foarte restrictiv de conservare şi nu poate fi ţinută acasă. Cei care o păzesc i-au dat, de-a lungul timpului, numeroase porecle şi nume de cod, însă toate sunt ţinute sub secret.

Următoarea ediţie a Con­cursului Internaţional „George Enescu“, cel în cadrul căruia a dobândit „bijuteria“ muzicală (deja de două ori), va avea loc anul viitor, iar Alexandru Tomescu ar putea deveni din nou beneficiarul ei, pentru că încă se încadrează în limita de vârstă pe care o presupune conferirea acestui premiu. Evident, dorinţa, la fel ca miza, este imensă.

„Dacă ar fi după mine, aş cânta în fiecare localitate din România, în fiecare oraş, sat, comună, unde sunt oameni care îşi doresc să audă muzică clasică. Să le dau ocazia să asculte cum sună o vioară Stradivarius, măcar o dată. Sunt convins că mulţi ar putea să-şi dea astfel seama că vioara Stradivarius este interesantă, este emoţionantă, este cool, este altfel decât credeau.“

De altfel, Alexandru Tomescu este de părere că publicul românesc de muzică clasică este deschis către experiment şi, spre deosebire de cel din alte ţări, nu duce lipsă de tineri.

„De multe ori, în vestul Europei, cea mai tânără persoană din sală are 65 de ani sau chiar mai mult. Nu e nimic rău în asta, dar nu e nimeni mai tânăr şi mă întreb ce se va întâmpla când aceşti oameni vor dispărea.“

De aceea, artistul crede că, pentru a supravieţui pe termen lung, muzica clasică - de multă vreme, o mică „cenuşăreasă“ a artelor - ar trebui să îmbrăţişeze noile tehnologii şi să se apropie mai mult de neconvenţional. El însuşi a dat dovadă de deschidere când a ales să cânte la metrou sau chiar într-o poieniţă, în pădure, cu mulţi tineri aşezaţi roată în jurul lui. Însă spune că nu a cântat în aceste locuri de dragul neconvenţionalului, ci pentru a ilustra o idee, aceea că oamenii trebuie să înveţe să vadă şi cu sufletul, nu doar cu ochii.

Când a avut cele mai mari emoţii?

„Totdeauna, la concertul pe care tocmai l-am terminat. Încerc să cânt fiecare concert ca şi cum ar fi primul, dar, în acelaşi timp, poate şi ultimul. Niciodată nu poţi şti când va fi ultimul.“

De studiat, studiază şi acum, câte şapte-opt ore pe zi, până când simte că e prea mult. Dar nu consideră că numărul de ore de studiu dă valoarea unui artist, ci mai degrabă eficienţa.

Nu mai are timpul pe care îl avea la început, când putea exersa la discreţie, dar acum încearcă să cumuleze în orele pe care le are la dispoziţie toată concentrarea. Uneori, exersează acasă, iar în sălile de spectacol îi place să se plimbe în timp ce cântă la vioară, pentru a simţi diferenţele de acustică şi punctele unde sunetul se aude mai bine, elemente de fineţe care îl disting.

Când nu cântă la Stradivarius, Alexandru Tomescu dă glas şi altor viori, de care are grijă mama lui în special.

„Am o vioară care mi-a fost dată în urmă cu douăzeci de ani de un colecţionar francez, tot un instrument italienesc, din secolul al XVIII-lea. Mai am o vioară la care ţin foarte mult, se numeşte Transilvanius şi este construită de lutierul Silvian Rusu, care a făcut-o special pentru mine, exact după dimensiunile viorii Stradivarius, astfel încât să pot schimba cu mare uşurinţă viorile una cu cealaltă.“

Alexandru Tomescu vrea ca, la un moment dat, şi alţi tineri să beneficieze de viorile sale, mai ales că România are o colecţie limitată de instrumente muzicale. Până atunci însă, continuă să exerseze el însuşi pe ele, până târziu în noapte, pentru că dimineţile sunt dedicate fetiţei lui de doi ani şi jumătate, Caterina, căreia îi citeşte poveşti la fiecare început de zi.

„După ce răspund la mailuri, dau telefoane, merg la diverse întâlniri, încep munca propriu-zisă. Trebuie să am un loc unde să fie completă linişte şi să fiu separat de orice mi-ar putea distrage atenţia.“

Îi place să îngrijească plantele, să meargă cu bicicleta - pe care o foloseşte şi ca să ajungă la concerte sau la interviuri - şi să meargă la munte uneori. De fapt, şi vacanţele sunt tot cu vioara alături, fără excepţie. A urcat odată până la cabana Caraiman, pe Valea Jepilor, cu vioara în rucsac şi a dat o reprezentaţie ad-hoc la destinaţie, interpretând un Concert al lui Ceaikovski, cu ocazia aniversării cabanierului. Altădată, a mers cu vioara pe barcă şi a cântat în mijlocul lacului.

De ce face toate acestea? „Ca să fac oamenii mai fericiţi. Acesta este scopul muzicii.“