„Să-ţi vând un pont!“ este, probabil, una dintre expresiile – folosite în mediul de business, dar nu numai – specifice culturilor din toată lumea. Cele mai bune surse de inspiraţie sunt, de cele mai multe ori, oamenii de lângă noi, aşa că După Afaceri Premium dă sfară în ţară şi îi pune pe reprezentanţii din lumea businessului în faţa unor provocări mai puţin stresante decât cele din viaţa de zi cu zi a afacerilor.
Respondenţii acestei rubrici au fost invitaţi să facă un pas – sau mai mulţi – înapoi în copilărie, pentru un scurt exerciţiu de rememorare. Ce-şi doreau să devină la maturitate? În ce profesie visau să întemeieze o carieră? Le-a ieşit? Regretă ceva din acele visuri ale copilăriei? Aflaţi din răspunsurile lor, apoi faceţi cu voi înşivă acelaşi exerciţiu, s-ar putea să vă aducă zâmbetul pe buze.
Nicoleta Scarlat, marketing manager la Eisberg, procesator de salate:
„Când eram copil, mi-am dorit să fiu musafir pentru că îmi plăcea enorm modul în care eram tratată în vizite. Gazda mă întreba ce îmi doresc şi răspunsul meu invariabil era: «O cafea cu cognac şi o ţigară», alegere despre care nu am nici cea mai vagă idee de unde mi-a venit. Şocant, deşi nu mai fumez de multă vreme, iar cafeaua o beau neagră şi fără adaosuri, combinaţia încă îmi pare de mare rafinament. Iar în rarele ocazii în care beau un irish cofee, am un sentiment plăcut, de revenire la copilărie. Ca adolescentă, când lucrurile s-au aşezat altfel în mintea mea, am decis că cel mai frumos mod în care aş fi putut să-mi trăiesc viaţa era să fiu casnică. Să stau acasă, să am grijă de casă şi de copii – nu am avut niciun moment în care să mă gândesc la soţ, la resursele materiale, acestea erau subînţelese. Am devenit un angajat care are de luat decizii, care are o responsabilitate legată nu doar de profitul personal, ci şi de valoarea adăugată pentru colegi şi companie. Dacă regret că nu sunt musafir sau casnică? Nu.“
Mircea Dragoş, fotograf de business:
„Crescând într-o familie de muzicieni, instrumentişti în orchestra de muzică a şcolii generale, primul lucru care îmi venea în minte atunci când mă gândeam la ce aş vrea să devin atunci când voi fi mare era, bineînţeles, muzician. Mi se părea fascinant să aud atâtea instrumente cântând la unison şi coordonându-se atât de bine, mai ales că puteam participa ca spectator la repetiţiile orchestrei. Motiv pentru care, din clasa a cincea, am început cursurile de muzică la clape, orgă şi acordeon cu profesorul de muzică al şcolii. Trei ani au durat cursurile, timp în care am participat şi la concursuri de muzică. Ciclul primar din şcoala generală l-am făcut în laboratorul de istorie. Fascinat de istorie, pasiune care se păstrează şi astăzi, am început pictura şi desenul, pictând pe rând toţi domnitorii români prezentaţi în tablourile de pe pereţi. Îmi plăceau la fel de mult peisajele şi animalele. Dar scânteia care s-a aprins, declicul, a fost după ce am început cursul de fotografie organizat în şcoală, în clasa a şasea, curs care a durat doi ani. De atunci, sămânţa pasiunii mele pentru arta fotografică a început să se dezvolte, mai ales că nu apucasem să termin anul doi de curs şi a venit Revoluţia.
Pasiunea a continuat şi în liceu, atras fiind de materiile umaniste şi de artă în general, chiar dacă am urmat un liceu în domeniul tehnic, electronică de calcul. Îmi doream foarte mult să lucrez în domeniul fotografiei, motiv pentru care la finalul liceului, după bac, eram deja angajat într-un laborator foto Konica. Din acel moment, «sky was the limit», am ştiut că asta trebuie să fac în această viaţă. Prin activitatea din laboratorul foto Konica, am cunoscut mulţi fotografi profesionişti din România, majoritatea de la reviste şi agenţii de presă, naţionale şi internaţionale. Studiul practic cu mulţi dintre ei şi-a spus cuvântul în viitor meu profesional, mai ales în fotografia de eveniment. Pregătirea mea a continuat cu fotografia de portret în studioul unui prieten, dar şi cu portrete în natură. Am adăugat la pregătirea mea şi câteva cursuri de fotografie. Am continuat ca fotograf profesionist şi editor foto într-un minister, colaborând permanent cu birouri şi servicii de relaţii publice, dar şi lucrând la revista ministerului. Începând cu anul 2011, m-am dedicat exclusiv fotografiei business/corporate, prin portretul business, evenimentele corporate şi fotografia de arhitectură, devenind între timp administrator al propriei mele companii de servicii fotografice. Dar cel mai mult îmi place portretul business, pentru care sunt şi cel mai cunoscut. Ca să înţeleg şi mai bine domeniul în care lucrez, mai ales când vine vorba despre nevoile clienţilor mei, şefi de companii, departamente de PR şi Marketing, dar şi agenţii de PR, mi-am făcut studiile superioare în Comunicare, Relaţii Publice şi Jurnalism. Aşa cum spunea maestrul (eu prefer profetul) Confucius: «Alege-ţi o meserie pe care o iubeşti si nu vei lucra o zi în viaţa ta!». Mă pot considera norocos, chiar simt că nu am lucrat o zi în viaţa mea, mai ales când profesia este şi vocaţia, poate chiar şi destinul meu.“
Bogdan Pîrvu, CEO al producătorului de lacuri şi vopsele Evolor:
„Eu am copilărit la Craiova, cu Craiova Maxima în suflet şi în gând. Jucam toată ziua fotbal cu prietenii pe stradă şi în curtea şcolii, purtând un tricou obligatoriu albastru, care avea numărul lui Ilie Balaci pe spate (8), scris cu creta sau cu vopsea albă. Tata era maistru brutar, iar mama era maistru patiser (pastry chef, cum spunem astăzi). Vă daţi seama că am copilărit în miros de pâine caldă, de plăcinte şi de prăjituri. Pe urmă, vacanţele şi sărbătorile mi le petreceam împreună cu sora mea şi cu verişorii la ţară, la bunicii din partea tatălui la câmpie şi la bunicii din partea mamei la munte (cam fifty/ fifty). O adevărată binecuvântare! Aici încercam deseori să mă transpun în minunatele personaje ale lui Karl May – Old Shatterhand, Winnetou, Kara Ben Nemsi – şi nu stăteam locului nicio clipă. Ne bucuram la intensitate maximă de natură, de căldură şi de afecţiunea necondiţionată a familiei largi (părinţi, bunici, fraţi, verişori, unchi, mătuşi, ba chiar şi străbunici). În puţine cuvine, pot spune că am avut o copilărie fericită şi sunt mâhnit că nu toţi copiii au parte de un astfel de start în viaţă. Nu pot spune că în acea perioadă am visat un anumit viitor, pentru ca acum să dezbat dacă mi s-a îndeplinit sau nu. Dar pot să spun cu certitudine ce am luat cu mine în viaţa de adult, forever and ever: culorile alb-albastru, numărul 8, spiritul de echipă, pasiunea pentru gătit, dar şi iubirea de familie, de oameni, de natură şi de Dumnezeu.“
Carmen Orzea, arhitectă, fondatoarea En Place Studio:
„Am o amintire de când eram mică. Amintirea este legată mai mult de un sentiment sau o intuiţie. Sentimentul că voi face o mare descoperire sau că voi rezolva un mare mister, iar lucrul acesta credeam că îl pot face doar dacă devin arheolog. Douăzeci de ani mai târziu, am devenit arhitect, nu arheolog, dar în continuare simt acea trăire, acea intuiţie că voi face o mare descoperire. Acum acel sentiment are un twist şi mă ajută foarte mult pe partea de creaţie, când gândesc un spaţiu, un proiect. Twistul acelui sentiment este că acum cercul se închide când oamenii la rândul lor descoperă spaţiile pe care le gândesc. Nu regret că nu am devenit arheolog, pentru că ceea ce simţeam eu atunci pot face de fapt acum prin intermediul arhitecturii şi al spaţiului.“
Adela Pârvu, designer de interior:
„Au fost multe lucruri pe care le-am spus când eram mică şi despre mare parte dintre ele nu-mi aduc aminte, ci le ştiu din poveştile celor din familie. (Am vrut să fiu - n.red.) de la reparator de păpuşi şi dansatoare la pictoriţă, astronom şi apoi psiholog. Însă sunt două lucruri de care-mi aduc aminte sigur: primul, că am fost şi sunt o mare curioasă, mă interesează comportamentul şi emoţiile oamenilor, şi al doilea – că orice aş fi ales, voiam să-mi mulţumesc mama, să o fac fericită şi, odată cu ea, pe toţi din jurul meu. În liceu m-am gândit să mă fac psiholog ca să-i pot ajuta pe oameni şi cred că asta fac de fapt, doar că mă folosesc de pretextul designului interior, al scenografiei şi al creării de conţinut în social media ca să înţeleg persoanele, să le încurajez. Încerc să-i fac să vadă lucrurile şi dintr-o perspectivă mai optimistă, mai cu recunoştinţă faţă de această experienţă fantastică de a trăi ca oameni. Nu pot spune că am avut un vis clar definit în funcţie de criterii de profesii şi ca atare nu am avut ce să regret. Şi nu cred că e musai să visezi la ceva anume când viaţa îţi poate oferi atâtea oportunităţi de a încerca, de a învăţa lucruri noi. Ceea ce m-a motivat şi continuă să o facă în toate activităţile mele este oportunitatea de a înţelege şi experimenta viaţa. Am ajuns la aproape 48 ani ca să înţeleg două lucruri pe care cred că mi-ar fi prins bine să mi le spună cineva: unu că noi, oamenii, suntem în primul rând mamifere prădătoare, dominate de instincte şi că totul se învârte în jurul reproducerii speciei, dar că prin educaţie şi cultură reuşim să ţinem sub control aceste instincte şi doi că a fi om înseamnă a-ţi oferi ocazii să trăieşti cât mai multe dintre emoţiile, trăirile şi sentimentele cunoscute, care nu te vor lipsi de suferinţă, doar că, înţelegându-le şi conştientizându-le, suferinţa devine mai suportabilă. Eu văd viaţa ca pe o şcoală, una a experienţelor, a emoţiilor, în universul acestei planete fabuloase, care este casa noastră, a tuturor. Cred că fiecare om pe care-l întâlnesc este ceva extraordinar pentru că prin schimbul de idei, păreri ne oferim mai multe perspective asupra ceea ce înseamnă viaţă.
Nu vom lua nimic după noi ca obiecte, dar sunt sigură că vom pleca din această lume cu toate trăirile noastre şi cu tot ceea ce am sădit în minţile şi inimile celorlalţi.“
