Travel

Cum arată insulele supranumite cele mai frumoase şi libere dintre toate insulele sau chiar perlele Atlanticului? Sunt exotice de parcă ar aparţine de Africa, deşi oficial sunt parte din Europa. GALERIE FOTO

15 sep 2022 722 afişări de Cristina Roşca
Din aceeaşi categorie

Supranumite insulele de aur, cele mai frumoase şi libere dintre toate insulele sau chiar perlele Atlanticului, cele două insule ce alcătuiesc arhipelagul Madeira sunt toate cele de mai sus şi chiar ceva în plus. Aflată cumva mai aproape de Africa, de Maroc, decât de Portugalia, ţara de care aparţine arhipelagul, insula principală, Madeira, este exotică, este verde, este prietenoasă cu vizitatorii, este caldă tot timpul anului, dar niciodată fierbinte, are plaje şi munţi, are sate pitoreşti şi un oraş-capitală bine conectat. Are de toate. Asta înseamnă însă că are şi mulţi turişti. Doar că nu în pandemie, perioadă care s-a dovedit momentul ideal pentru o vizită.

Madeira e suficient de mică pentru a fi „acoperită“ în 4-5 zile. Dar asta doar dacă te grăbeşti şi înghesui multe lucruri în fiecare zi sau dacă nu ajungi să o vezi pe toată. Noi ne-am luat zece zile şi am reuşit să o savurăm ca pe un vin bun, de Madeira, bineînţeles. Prima dată când am aflat că există vin de Madeira a fost acum vreo şase ani, la un concurs de vinuri care se desfăşura în Porto. Făceam parte din juriu şi, după ce concursul s-a terminat, am fost invitată la o degustare de vinuri de Madeira. Insula are o lungă istorie în ceea ce priveşte producţia de vin, vreo 600 de ani sau mai bine, perioadă în care localnicii au reuşit să îşi canalizeze atenţia într-o direcţie - cea a vinului „fortified“ (fortificat). Totuşi, producătorii nu s-au limitat la a face un vin clasic din acest gen, ci au acoperit întregul spectru, de la sec -, potrivit pentru aperitiv, la dulce - pentru desert. Nu m-a cucerit din prima, recunosc, şi nici nu l-aş alege dintre multe altele dacă aş avea opţiuni, dar m-a fascinat istoria lui. Iar faptul că am degustat vinuri vechi, de mai bine de un secol, a contat. A fost o adevărată experienţă această primă degustare de vinuri de Madeira. Ca de altfel şi prima întâlnire faţă în faţă cu locul unde acestea sunt produse.

A durat ceva timp până să ajung în Madeira şi, dacă e să fiu sinceră, am făcut cu această insulă (nu am ajuns şi în Porto Santo, insula mai mică din arhipelag, perfectă pentru o zi de plajă) cum am făcut şi cu Parisul. Am refuzat multă vreme să merg dintr-o încăpăţânare aproape prostească. Nu voiam să ajung la pomul lăudat, convinsă fiind că această popularitate o să-i ştirbească din farmec. Recunosc, de Paris m-am îndrăgostit iremediabil, dar treptat, câte un pic mai mult de fiecare dată. Nu a fost neapărat dragoste la prima vedere, pentru că, de fapt, mie nu îmi place oraşul datorită sau nu doar datorită monumentelor. E ceva mai degrabă în aerul lui, în eleganţa uşor îngâmfată a localnicilor, în plăcerea de a bea un pahar de vin pe marginea trotuarului, de a ieşi la prânz în cartiere.

În Madeira nu a fost deloc aşa. Am fost o singură dată, dar a fost suficient să mă las cucerită. În timp ce aterizam, după un zbor de doar o oră şi puţin din Lisabona, am văzut primele peisaje, timid, printre norii care alcătuiau o pătură protectoare deasupra insulei. Auzisem că aici vremea poate fi mai schimbătoare ca o femeie din zodia Gemeni. Ei bine, cam aşa e şi am descoperit asta chiar din prima zi. Ploaia şi soarele se intercalează tare armonios, indiferent de perioada anului. Relativ aproape de ecuator, Madeira are temperaturi constante indiferent de lună. E o căldură confortabilă, plăcută, ca o zi plăcută de mai în România.

Când am coborât din avion era nor, dar soarele părea că îşi face curaj să se arate. Am luat maşina şi am pornit direct către prima drumeţie. Înainte de a ajunge aici, noi nu eram (şi nici acum nu aş spune că suntem) genul sportiv, montaniard. Nu refuzam niciodată o plimbare prelungită, dar cam atât. Cu toate acestea, în Madeira am mers hotărâţi să parcurgem cât mai multe dintre cele 200 de levade de pe insulă.

Levada este de fapt un canal de irigaţii, ce datează de prin secolul al XV-lea. Scopul cu care a fost creat acest sistem a fost acela de a capta apa din munţi şi de a o aduce cât mai aproape de zonele unde sunt culturile, pentru a le iriga. Sunt 2.200 de kilometri de canale şi vreo 40 de kilometri de tunele, conform site-ului oficial al insulei. Astăzi, acestea sunt încă funcţionale, iar de-a lungul lor a fost creionat un sistem de drumeţii la fel de bine pus la punct, ce îţi permite să vizitezi unele dintre cele mai frumoase zone de pe insulă. Unele drumeţii sunt uşoare, nu durează mai mult de 50-60 de minute, iar peisajele sunt rupte din rai. Altele pot să îţi răpească 5-6, chiar 7 ore, timp în care doar mergi. La asta mai adaugi cât ai nevoie pentru a căsca gura, pentru a te răcori la baza unei cascade, pentru a respira în voie la umbra unui copac secular sau pentru a face fotografii.

Prima dintre multele levade pe care le-am parcurs a fost, în opinia mea, una dintre cele mai spectaculoase, deşi nu una dintre cele mai facile. Vereda da Ponta de São Lourenço te poartă pe culmi golaşe şi bătute de vânt, printre ierburi mai galbene sau mai verzi, pe

deasupra unei mări (e de fapt ocean) de cele mai multe ori furioasă, care se sparge grăbită de stâncile care i s-au aşezat în cale. Şi mergi, şi mergi, şi ajungi la diverse puncte de belvedere şi, cu cât înaintezi, cu atât ai mai merge pentru că priveliştile sunt mai sălbatice şi pare că te apropii de capătul lumii. E, de fapt, doar capătul insulei, care se face tot mai subţire şi mai silfidă, aproape ca o copilă, până când se pierde în braţele apei care o aşteaptă mai mult decât dornică. Ne-am întors la maşină după vreo patru ore şi am plecat ceva mai departe, să vedem un alt colţ de Madeira, la fel de unghiular, de sălbatic, de dur. În timp ce căutam să îi admirăm profilul din cel mai bun unghi, a început o ploaie torenţială. A venit pe nepusă masă şi a plecat la fel de rapid cum s-a ivit. Doar că n-a avut nevoie de mai mult de cinci minute pentru a ne uda până la piele, în timp ce prietenul ei, vântul, ne-a biciuit fără milă, într-un soi de bun-venit tipic.

Am pornit astfel spre hotel, pentru că se făcuse deja amiază, şi după un bine-meritat duş, am mers să ne potolim foamea la unul dintre multele restaurante din capitala Funchal. Cea mai mare urbe de pe insulă e o combinaţie reuşită de arhitectură portugheză şi ceva aer african, exotic, cu fel şi fel de plante şi arbori. Ai multe de văzut în Funchal, dar în primul rând trebuie să te laşi pierdut prin zona centrului istoric, pe străduţe străjuite de clădiri albicioase şi fotogenice. Apoi, poţi coborî în port şi fie faci inventarul sutelor de ambarcaţiuni, fie bei o cafea şi te bucuri de aerul sărat. Poţi să iei o barcă şi să ieşi în larg, în căutare de delfini şi balene. Noi am făcut-o, dar doar delfinii ne-au dansat în jur, balenele aşteptându-ne abia în Azore, arhipelagul unde am călătorit mai departe, după cele zece zile petrecute pe insula Madeira.

Ce e interesant la Funchal e că oraşul se întinde ca o pânză de păianjen pe dealul ce porneşte chiar din buza oceanului. De fapt, insula e toată deluroasă, muntoasă, aşa că aşezările par, uneori, aruncate la întâmplare pe sau între culmi. Funchal se întinde mult în sus, de-o parte şi de alta a unor dru­muri înguste şi abrupte. Poţi lua maşina sau funicularul ca să ajungi în Monte, una dintre cele mai cunoscute suburbii ale urbei, unde ai o serie de biserici, palate şi grădini care-ţi vor răpi măcar o amiază, dacă nu mai bine. Noi ne-am oprit şi la o cafenea de specialitate în zonă, la Greenhouse Coffee Roaster, iar apoi am coborât din nou în centrul vechi, pentru a ocupa o masă la stradă la Gaviao Novo, un restaurant unde ne-am bucurat de un vin portughez - altul decât de Madeira - şi de ceva fructe de mare abia „culese“.

Am lăsat celebra grădină botanică din Funchal pe ziua următoare pentru că n-am vrut să ne grăbim printre cactuşii gigantici sau atunci când am admirat de sus adevăratele sculpturi pe care oamenii de aici le-au realizat din zeci de tipuri de plante şi flori.

Mai departe, am plecat înspre centrul insulei, cu scopul de a cuceri Pico do Arieiro, al treilea cel mai înalt vârf din Madeira, cocoţat undeva la puţin peste 1.800 de metri. Nu am urcat mult, pentru că maşina ne-a dus până aproape. Doar că atunci când am ajuns, ne-am jucat puţin de-a v-aţi ascunselea cu vârful şi cu norii şi, deşi părea că au experienţă la jocul ăsta, răbdarea noastră s-a dovedit câştigătoare.

Mai departe, aproape la apus, ne-am pornit la drum pe o nouă levadă, Vereda dos Balcoes (de la Ribeiro Frio la Balcoes Viewpoint). Drumul e scurt, mai puţin de o oră dus-întors, dar la fiecare pas vezi fel şi fel de nuanţe de verde, care mai de care mai vii, mai aprinse. Iar la punctul de belvedere, dincolo că eşti înconjurat de munţi perfect împăduriţi, eşti „cotropit“ de fel şi fel de păsări de mici dimensiuni pe care până şi eu (care am ornito-phobia) le-am lăsat să mi se urce „la cap“. La întoarcere, ne-am oprit la un bar din apropiere, pentru a savura o băutură tradiţională locului, pentru ca în Funchal să tragem la Venda Velha. Acesta este un bar care încearcă să recreeze atmosfera anilor 1900 şi care este cunoscut pentru poncha, o băutură (alcoolică) tradiţională pe insulă, un soi de precursor al cocktailurilor actuale.

Nu departe de Funchal, pe coastă, se află Camara de Lobos, un orăşel colorat, aşezat în jurul unui golf micuţ, unde trag zeci de bărci pescăreşti ce se usucă la soare în timp ce sunt legănate alene de valuri. Nu poţi poposi aici fără să te opreşti la restaurantul Vila do Peixe. Există, pentru cei care nu sunt fani ai creaturilor mării, şi un local „soră“, Vila da Carne, dar aici nu am mâncat. Mai departe, dar nu foarte, în vârful unui deal unde ajungi după ce ai ameţit la propriu, pe un drum ce şerpuieşte încă de la bază, ajungi la Cabo Girão Skywalk. E o platformă de sticlă, de unde poţi admira insula până hăt, hăt departe. Doar că, aşa cum am învăţat în Madeira, poţi avea norocul să admiri o apă turcoaz şi o coastă colţuroasă sau poţi să nu vezi de nori nici măcar la câţiva metri în faţă. Noi am avut noroc. În drum spre casă, seara, ne-am relaxat la piscinele naturale Doca do Cavacas.

Deşi coasta de sud a insulei te poate ţine ocupat o săptămână, e păcat să nu treci munţii până în nordul şi mai verde, şi mai ploios. Aici ai sate mai mici, mai tradiţionale, precum Faial, Porto da Cruz sau Santana, acesta din urmă fiind de altfel cea mai cunoscută aşezare după oraşul-capitală, datorită căsuţelor tradiţionale, în formă de A, cu acoperiş de stuf şi pictate în fel şi fel de nuanţe.

Tot pe coasta asta, chiar şi mai sălbatică, ai cascade ce răsar din vârf de munte şi cad liber, de-a lungul versantului, până jos în ocean. La Reserva Natural da Rocha do Navio ai doar un prim astfel de exemplu, dar cu cât continui, te vei lovi de altele, una dintre cele mai impresionante fiind cea din Sao Vicente. În acelaşi sat, merită o oprire şi cofetăria Padaria do Calhau LDA, unde odată intrat, nu o să mai vrei să ieşi pentru că opţiunile sunt prea multe şi inima cere.

Înainte de a ajunge la unul dintre cele mai cunoscute obiective de pe insulă, piscinele naturale de la Seixal, treci prin dreptul miradorului Miradouro do Véu da Noiva, de unde poţi admira o altă cascadă, Ponta do Poiso. Doar că aici trebuie să fii atent puţin şi să o cauţi, e ceva mai timidă decât restul şi stă ascunsă după unul dintre versanţi.

Când mergi pe coasta de nord din Madeira, e bine să cauţi drumul vechi, North Coast Road - Road 101, care, deşi nu la fel de bine îngrijit precum cel nou, are mult mai mult farmec. Cam ca George Clooney acum versus în tinereţe. Pentru unii, timpul se scurge în favoarea lor.

Dar întorcându-mă la Madeira şi la drumul vechi, priveliştea e cu adevărat spectaculoasă, mergând pe mal de mare, de-a lungul unor plaje cu nisip negru ca smoala, în timp ce în stânga îţi ţine companie muntele. Dacă ai noroc, de-a lungul drumului, măcar o dată, îţi va face botezul oceanul ale cărui valuri se vor revărsa până dincolo de balustradă. Astfel, ud, dar fericit, ajungi în Porto Moniz, unde te poţi scălda pe bune în piscinele naturale ale căror culori pornesc de la verde smarald şi merg până la albastru închis, dar care străluceşte ca un safir când apa e dezmierdată de razele soarelui. Cineva ne-a descris aceste piscine ca fiind “wild and free”. Neîmblânzite şi gratuite le-aş descrie eu. Trebuie, înainte să merg mai departe în această călătorie, să fac o precizare. Nicio plajă din Madeira (din insula principală) nu are nisip alb ca spuma laptelui sau galben-auriu, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori pe bătrânul continent. Aici ele sunt dure, cu un nisip ale cărui tonuri încep de la gri antracit şi merg până la negru intens. Iar apa e şi ea asortată, rece şi arareori cristalină, mai degrabă întunecată şi învolburată. Are însă farmecul ei, iar cel mai bine am surprins acest farmec în Porto Moniz, la Ribeira de Janela, unde o stâncă ascuţită ca un pumnal iese semeaţă din mare.

După ce ne-am săturat de atâta plajă, am pornit mai departe, înapoi la munte. Când zic că ne-am săturat de plajă, nu o zic în sensul clasic al termenului. De fapt, am stat câteva ore bune admirând peisajul, în timp ce nisipul ud şi rece ne-a pătruns adânc între degete. Eram doar noi şi câteva familii cu copii mici, care alergau neobosiţi în timp ce tălpile li se înnegreau progresiv. Nisipul din zona asta ţi se lipeşte de piele, de suflet şi de retină şi te însoţeşte mai departe multă vreme.

Spuneam că am plecat înapoi spre munte. De fapt, am pornit într-o serie de drumeţii de-a lungul unora dintre cele mai cunoscute levade. Prima a fost Levada do Rei, unde timp de trei-patru ore, canalul de irigaţii ne-a ghidat de-a lungul unor drumuri acoperite de verdeaţă, unde nu ştiam dacă e zi sau noapte. Din când în când, am fost nevoiţi să trecem pe sub o cascadă ca să continuăm, în timp ce altă dată am sărit peste un pârâu. Dar ce e cel mai interesant e că de fiecare dată când apare ceva de genul şi crezi că nu mai poţi să continui, de fapt găseşti o modalitate să mergi mai departe.

Şi totuşi, levada mea favorită nu este aceasta, ci Levada das 25 Fontes, cu continuarea ei până la cascada Risco. Este printre cele mai lungi, aici aproape că m-a luat vântul pe sus la început, dar cu cât m-am adâncit mai mult în pădure, cu atât am vrut să continui. La un moment dat, copacii sunt atât de tare bătuţi de vânt şi de soartă aici, că s-au aplecat până aproape au închis un cerc împreună cu pământul. Astfel, mergi printr-un tunel natural. Iar când ieşi din el, ţi se deschide în faţă fie un canion, fie o cascadă învolburată, fie un munte semeţ. Aproape la final, aici, noi ne-am oprit la Rabaçal Nature Spot Cafe, un loc perfect integrat în natură. Sau poate un pic prea bine integrat, pentru că trebuie să te lupţi cu păsările pentru mâncarea din farfurie.

Ultimele zile din Madeira le-am petrecut tot pe coastă, undeva în sud-vestul insulei. Ca să ajungem aici, am trecut prin nori - la propriu. Iar înainte să trecem munţii, ne-am oprit la Lombo do Mouro Viewpoint ca să admirăm norii cum valsează elegant peste culmile care rămâneau nemuritoare şi reci. În sânul acestor munţi, se ascunde unul dintre cele mai frumoase sate din Madeira - Curral Das Freiras (Valea Călugăriţelor, în traducere). Frumuseţea locului nu este dată de arhitectura aparte sau de localnicii mai prietenoşi ca oriunde, ci de poziţia satului, acolo unde se avântă vulturii. Priveliştea o poţi admira din multe locuri, inclusiv de la cafeneaua Eira do Serrado, unde însă plăteşti view-ul, nu cafeaua care îţi lasă un gust amar.

Odată ajunşi pe coastă, am pornit dinspre Ribeira Brava şi ne-am oprit la Paul do Mar, cu mici popasuri pe drum, cum ar fi la gelateria Manifattura di Gelato din Calheta, despre care primisem informaţii sigure că ar avea cea mai bună îngheţată de pe insulă.

În zonă sunt mai multe staţiuni, printre care şi Ponta do Sol şi Madalena do Mar, dar preferata mea rămâne Paul do Mar. A contat poate şi faptul că am stat aici câteva nopţi, la MAKTUB Sunset Cottages, într-un apartament aflat direct pe faleză, deasupra plajei şi a oceanului. Puţine hoteluri din lume ne-au oferit o privelişte mai spectaculoasă la răsărit, pe când la apus, la barul cu acelaşi nume de la parter se adunau toţi localnicii care, la un pahar de vorbă, (sau bere) se bucurau de încă o zi senină. Puţini se avântau în apa oceanului, dar plaja îi găzduia pe mulţi, până când aproape se stingea lumina. Apoi, rămâneau doar oaspeţii restaurantului Maktub, unde ca să mănânci aveai nevoie de rezervare. Şi asta chiar în pandemie, darămite acum.

Localnicii spuneau că insula a fost cu totul alta în 2020 şi 2021 când, deşi restricţiile n-au fost la fel de dure ca în alte părţi, ele totuşi au ţinut cei mai mulţi oaspeţi la distanţă. Altfel, în trecut, n-aveai loc să arunci un ac de grupurile de britanici şi germani care veneau atât iarna, cât şi vara, pentru a se bucura de acest loc. Cei mai mulţi dintre ei nu se avântau însă prea departe de Funchal, aşa că unele destinaţii erau aproape pustii şi în mod normal, nu doar în pandemie. La farul de la Ponta do Pargo şi la punctul de belvedere Miradouro Garganta Funda, unde am văzut o cascadă în trepte, iar la fiecare „etaj“ se formase un lac, am fost doar noi. Astfel, înainte de a pleca mai departe în insula Sao Miguel din Azore, am putut să ne luăm la revedere cum se cuvine de la Madeira. Ea s-a despărţit de noi la fel cum ne-a primit în prima zi, înnorată. Aş vrea să cred că i-a părut rău că plecam.