Se spune despre jurnalişti că trebuie să fie curioşi din fire, că fără dorinţa de a afla detalii multe şi mărunte despre lume şi viaţă nu pot reuşi. Nu ştiu dacă e adevărat ori ba, însă un lucru e cert, eu - şi până să ştiu că vreau să devin jurnalist (lucru care s-a petrecut cu mult după ce am început de fapt să scriu la ziar, la Ziarul Financiar adică) - am fost curioasă din fire. Prea curioasă ziceau unii oameni, inclusiv mama. Acum, uitându-mă în urmă, nu cred că există prea curios/curioasă.
Ba, din contră, cred că e păcat să nu fii, măcar un pic.
Dar să încep cu începutul. Vorbeam de curând cu proprietarul unui restaurant de fine-dining din Bucureşti (Răzvan Crişan de la Kane) care afirma că cei care trec pragul locului trebuie mai întâi de toate să fie curioşi. Nu trebuie să plece de la premisa că vor mânca cea mai bună masă a vieţii lor, ci trebuie să fie dispuşi să încerce ceva altfel. Altceva decât acasă, cum ar fi „friptura“ de morcov.
Românii, spune el, sunt cei mai critici clienţi, cei care se aventurează cel mai puţin în afara sferei culinare cunoscute. Să fie lipsă de curiozitate? Să ţină de istorie şi de faptul că nu au fost expuşi până recent la ce înseamnă bucătărie încununată cu stele Michelin? Probabil un mix. În momentul în care România abia ieşea din comunism, bucătăria moleculară fusese deja inventată. Când avocado ajungea în supermarketurile locale, gastronomia japoneză, spaniolă sau franceză era deja ridicată la rang de artă. Cum?
Datorită curiozităţii unor oameni de a încerca să prepare lucruri noi, uneori ieşite din comun. Şi datorită curiozităţii altora de a le încerca.
Vorbeam, tot recent, şi cu un mixolog (Sebastian Florescu, coproprietar al barului de cocktailuri The Owl) despre faptul că abia recent au apărut în peisajul autohton localuri specializate, respectiv wine-baruri, ginoteci, shoterii sau cocktail-baruri. De ce? Pentru că multă vreme obişnuinţa a învins curiozitatea, iar românii au preferat băuturile clasice, în forma lor „originală“.
Cum am aflat toate acestea? Simplu, din curiozitate.
Uitându-mă în urmă, dacă cineva m-ar întreba care a fost cea mai bună masă din viaţa mea aş aminti probabil de o cină pregătită acasă de Mihai. Dacă m-ar întreba de cea mai delicioasă escapadă gastronomică, aş zice Liban. Ce festin a fost! Dar dacă m-ar întreba de cea mai interesantă experienţă culinară răspunsul e simplu, o cină la El Celler de Can Roca, restaurant votat pentru mulţi ani la rând cel mai bun sau în top trei cele mai bune din lume, încununat cu trei stele Michelin.
„Există locuri în lume unde trebuie să ajungi măcar o dată în viaţă. Şi există experienţe pe care trebuie să le trăieşti pentru a avea ce povesti nepoţilor. Iar când o asemenea experienţă se petrece într-un astfel de loc, ştii sigur că este un eveniment unic, cam ca eclipsa de Soare din SUA pe care americanii au aşteptat-o 99 de ani.“ Aşa sumarizăm după experienţă. Au trecut aproape trei ani de atunci şi e încă vie. De multe ori nu am ştiut ce am în farfurie, dacă e mâncare sau rezultatul unui proces chimic, dar cu siguranţă a fost memorabil.
Similar, am fost invitată la The Clumsies, cotat între cele mai bune 10 baruri din lume, şi am băut cocktailuri aflate la graniţa dintre fantezie şi realitate. O licoare care are printre ingrediente reducţie de salată verde cu castraveţi nu va fi cu siguranţă printre cele mai gustoase pe care eu le-am încercat vreodată, dar memorabilă, oh, cu siguranţă.
Le-aş mai bea? Nu ştiu, dar cu siguranţă aş mai încerca şi altele, din pură curiozitate. Pentru că despre asta e vorba. Şi curiozitatea clar n-a omorât pisica.
