După Afaceri

Editorial După Afaceri Premium: Acasă e unde sunt pisicile

31 iul 2019 723 afişări de Cristina Rosca
Din aceeaşi categorie

Thomas şi Barbara Mehli au plecat acum 30 de ani din Elveţia natală cu destinaţia Caraibe. Nu, nu e începutul unui basm, deşi ar putea fi. E o poveste cât se poate de reală. Dar să revenim. După câţiva ani de soare şi mare, cei doi au dat verdele crud al insulelor din zonă şi turcoazul mării Caraibelor pe cel din Maldive, un alt paradis unde s-au stabilit pentru circa un deceniu. În total au adunat 17 ani de „experienţă“, ani pe care i-au petrecut pe insule exotice ca instructori de scufundări.

Următorii 13 ani au o altă poveste, diferită de prima. Şi anume, s-au mutat în inima Franţei rurale, în Provence, într-un sat de 200 de oameni unde nu există nici măcar un supermarket. Abia găseşti o singură pizzerie şi oricum nu e deschisă mereu. Iar atunci când e, ai nevoie de rezervare pentru că localnicii – şi turiştii – se înghesuie să găsească loc. În acelaşi sat uitat de lume – Saint-Laurent-du-Verdon – ai totuşi un castel pe care-l împart 16 familii de proprietari. Iar în spatele castelului e un porumbar (hulubărie) pe care Thomas şi Barbara Mehli l-au transformat într-o casă de oaspeţi. Nu aduce deloc aminte de ceea ce fusese înainte locul, ci este de fapt ca un castel în miniatură, transformat cu mult bun-gust într-o casă unde cei doi locuiesc îşi unde îşi primesc şi vizitatorii.

Spre deosebire de un hotel clasic, la Colombiere du Chateau ai doar două ore de check-in (între 17:00 şi 19:00). Iniţial am crezut că proprietarii locuiesc în altă parte, dar de fapt programul strict vine din simplul fapt că nu vor să fie deranjaţi când iau cina acasă sau aleg să meargă la masă în oraş. Pentru că, am aflat de la Thomas şi Barbara, liniştea e vitală aici. Ba chiar acesta a fost motivul pentru care cei doi au ales să se mute în sudul Franţei, unde deja aveau o casă de vacanţă şi unde se convinseseră de avantajele vieţii la ţară. Lipsa elementelor de „modernism“ precum supermarketul, cafeneaua sau teatrul nu pare să îi încurce. Îşi fac totul în casă - de la pâine la prăjituri şi iaurt. Iar când se plictisesc merg pe jos vreo 20 de minute până la un lac din apropiere ca să se scalde. Sau beau un pahar de vin pe terasă, alături de oaspeţi şi de cele cinci pisici ale casei.

La întrebarea – evidentă, zic eu – dacă vor să se întoarcă acasă, în Elveţia, un alt stat cu o natură ruptă din rai, Thomas se arată cel puţin surprins. „Am plecat de 30 de ani din Elveţia. Plus că acum avem cinci pisici, deci aici e acasă şi clar nu mai plecăm.“

Iniţial m-a surprins puţin răspunsul, dar întorcându-mă acasă la mine, la Bucureşti, unde timpul înseamnă bani, iar banii înseamnă timp, am început să fac analiză pe text (pe discuţie, de fapt). Şi mi-am dat seama că departe de lumea nebună-nebună-nebună a marilor oraşe timpul se scurge altfel. Nimeni nu pare să alerge spre nicăieri şi spre peste tot. Nimeni nu ia masa la birou sau în picioare. Mesele sunt un adevărat ritual în Provence şi în Franţa în general. Nici internetul nu se grăbeşte prea tare aici. Ce să mai, timpul pare că se scurge în favoarea locuitorilor. Şi nu e rău deloc.

P.S. Nu ştiu dacă aş putea locui acum în Provence, nu permanent cel puţin. Câteva luni pe an cred însă că ar reuşi să facă minuni, mai ceva ca o cremă antirid. Iar la bătrâneţe cred că e mai ceva ca un elixir. Al tinereţii veşnice, cel puţin la nivel psihologic.

Cristina Roşca este Editor-şef După Afaceri Premium