Arts & Design

Şcoală-muzeu-comunitate sau cum a reuşit o familie să readucă la viaţă Piscu, un vechi sat de olari din apropierea Bucureştiului: Vizitatorii noştri sunt de toate vârstele. Este un altfel de muzeu, un loc în care te poţi împrieteni mai firesc cu patrimoniul

14 mar 2022 202 afişări de Roxana Petrescu
Din aceeaşi categorie

Şcoala de la Piscu este proiectul unei familii pasionate de artă, care prin determinarea fondatorilor şi prin cursivitatea discursului estetic a avut puterea de a salva povestea unei întregi comunităţi. Frumuseţea proiectului constă însă în faptul că acum media de vârstă a celor care vizitează Şcoala de la Piscu sau care participă la atelierele sale de olărit este de circa 16-17 ani. Moştenirea culturală s-a transferat către o altă generaţie, astfel că o poveste care părea că se apropie de sfârşit este de fapt la începutul unui nou capitol.

„În spatele acestui proiect este o familie: Adriana Scripcariu, istoric de artă, şi Virgil Scripcariu, sculptor, alături de copiii lor, care au crescut odată cu proiectul. Odată cu mutatea noastră la Piscu şi descoperirea faptului că aici era un sat de olari în stingere, ne-am simţit datori să cercetăm, să încercăm să salvăm obiecte, poveşti şi să încurajăm practicarea olăritului în formule diverse“, spun cei doi fondatori. Piscu este un fost sat de olari, aflat la circa 35 de kilometri de Bucureşti, un loc în care există semnele unei tradiţii străvechi, neolitice.

„E vorba de figurinele de lut ars şi de vasele mari, cu forme arhaice. Documente avem doar de la sfârşitul secolului al XVI-lea.“ Câteva zeci de ani, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în prima parte a secolului al XX-lea, Piscu a făcut parte din Domeniul Coroanei Cocioc-Scroviştea.

„Piscu producea ceramică utilitară în cantităţi mari: străchini, căni, borcane, oale de borş, oale mari pentru păstrat hrana în beci şi altele.“

Adriana şi Virgil Scripcariu mai precizează că până la mijlocul secolului al XX-lea, întreaga comunitate s-a ocupat cu olăritul. „Erau 200 de familii de olari. Apoi, constrângerile regimului comunist, dar şi schimbarea stilului de viaţă al societăţii au dus la scăderea meşteşugului. Astăzi, la Piscu lutul se mai lucrează ocazional în trei familii de localnici.“

Meşteşugul a fost însă transmis către câţiva tineri în cadrul proiectelor Şcoala de la Piscu.

„Sunt cei care lucrează azi în nou născutul muzeu, un loc în care propunem vizitatorilor experienţa practică a olăritului şi povestea celor de demult.“

Şcoala de la Piscu este de fapt numele sub care este cunoscută în ultimii ani Asociaţia Gaspar, Baltasar & Melchior. Este umbrela proiectelor de promovare a patrimoniului cultural naţional derulate de soţii Scripcariu. Şcoala de la Piscu a luat naştere în anul 2006, odată cu mutarea lor în fostul sat de olari.

„Am început cu şcoli de vară pentru copiii din sat, ulterior, treptat, ne-am deschis porţile publicului larg, prin organizarea de workshop-uri despre patrimoniul cultural local şi, mai apoi, naţional. În paralel, am început să colecţionăm vase din sat, unele cumpărate de la săteni, altele primite în dar, altele recuperate din şanţuri sau de la groapa de gunoi.“

În anul 2016, cei doi antreprenori au publicat cartea „Oale de Pisc - o monografie a satului din perspectiva meşteşugului“.

„A fost momentul în care am realizat că am adunat suficiente informaţii şi obiecte care merită să fie expuse într-un loc dedicat, care merită să fie privite şi apreciate. În anul 2016 am achiziţionat terenul, iar în anul 2019 a început şantierul muzeului.“

Planul clădirii a fost realizat de studenţii de la Facultatea de Arhitectură Ion Mincu, sub îndrumarea lui Cosmin Pavel, care le-a fost alături, probono, pe tot parcursul proiectului. Astfel, Muzeul-Atelier Şcoala de la Piscu a fost realizat în proporţie de 90% din bani privaţi.

„Am avut campanii precum «Metrul tău (cub de lemn) pentru Muzeu», «Gravura ta pentru Muzeu», «Cartea ta pentru Muzeu» prin care ne invitam prietenii să contribuie la construirea acestui spaţiu.“

Micilor donatori li s-au alăturat şi Kaufland, Orange şi Kronospan. La şantier au participat mulţi voluntari, de toate vârstele şi din toate categoriile sociale, care îşi petreceau sâmbăta la Piscu dând o mână de ajutor, povestesc Adriana şi Virgil Scripcariu.

Cum ajutorul a venit în mod aproape natural, materialele din care a fost realizat muzeul au avut aceeaşi naturaleţe: lemn, pereţi tencuiţi cu frescă, ziduri din pământ, podea din ţiglă recuperată, pavaj exterior din piatră de râu. 

„În luna februarie a anului 2021 a fost inaugurat Muzeul-Atelier Şcoala de la Piscu.“

Apoi, lucrurile au intrat tot pe un făgaş organic de creştere. Au început să vină grupuri de copii şi adulţi, atelierele susţinute s-au diversificat, au urmat mai multe cărţi sau materiale online, şcoli de vară sau schimburi de experienţă.

„Şi investiţiile au fost făcute treptat, am beneficiat şi de diferite granturi mici cu ajutorul cărora am organizat şi dotat atelierul de olărit. Investiţia totală a fost de circa 400.000 de euro, la care s-a adăugat multă, multă implicare voluntară.“

Impulsul de a se implica, spun cei doi, le-a fost dat de dorinţa de a pune în lumină această zestre a comunităţii, care la venirea lor stătea ascunsă.

„Am simţit că patrimoniul acesta cultural care era ignorat, mai ales de la nivelul admi­nistraţiei publice, trebuie pus în valoare.“ Nu a fost un plan de afacere sau o strategie financiară pe termen lung. A fost şi rămâne un proiect educaţional şi cultural care însă reuşeşte să fie sustenabil. 

În primul de an funcţionare, la Muzeul-Atelier Şcoala de la Piscu au venit peste 5.000 de vizitatori. Interacţiunea online este mai mare, pagina de Facebook Şcoala de la Piscu având peste 14.000 de urmăritori la care se adaugă publicul Youtube şi Instagram. „Postările noastre aduc mereu în atenţie frumuseţea, dar şi problemele patrimoniului cultural local şi naţional.“

Dar poate cea mai bună veste este chiar media de vârstă a celor care trec pragul muzeului. Numai 17 ani. Practic, transferul acestei bogăţii culturale către o nouă generaţie s-a realizat.

„Vizitatorii noştri sunt de toate vârstele. Primim multe familii cu copii, care vin în general pentru ateliere, dar vin şi arhitecţi şi oameni de cultură, studenţi.“ Tinerii sunt atraşi de workshop-uri, iar copiii se simt minunat în muzeu, având şi o zonă tactilă, cu jucării de lut ars şi o cameră multimedia care îi fascinează chiar şi pe cei care nu mai pot simţi emoţie estetică în faţa artefactului vechi, ţărănesc. „Este un altfel de muzeu, un loc în care te poţi împrieteni mai firesc cu patrimoniul.“

Iar prieteniile se leagă chiar şi cu copii de 3-5 ani.

„Dacă ar fi să aproximez o medie de vârstă cred că ar fi undeva în jur de 16-17 ani, asta pentru că avem mulţi copii de grădiniţă care ne trec pragul. Închipuiţi-vă un grup de 30 de copii de 3-5 ani, într-o expoziţie de oale, lăsate la vedere, fără vitrină, asigurate doar cu fire de sârmă. Şi totuşi - să nu cobesc… - într-un an de funcţionare nu am pierdut niciun vas.“

Astfel, în jurul unei vechi comunităţi s-a creat o nouă comunitate, Şcoala de la Piscu fiind nucleul acestei redescoperiri.

„Există, într-adevăr, o comunitate a iubitorilor de patrimoniu care gravitează în jurul proiectelor noastre şi care a sprijinit în mare măsură proiectul muzeului.“

Este o comunitate generată de fapt de povestea locului şi de energia familiei Scripcariu, pusă mulţi ani la rând în a o deschide către publicul din afara satului. 

Mai mult decât orice însă, muzeul este un loc în care este povestită istoria satului.

„Avem o colecţie de oale de Pisc, fotografii, o serie de interviuri cu bătrâni din sat, hărţi, documente.“ Pe de altă parte, fondatorii şcolii speră ca localnicii să devină mai conştienţi de valoarea obiectelor lor.

„Încercăm să îi încurajăm să nu abandoneze de tot meşteşugul. Cu câţiva dintre ei am avut colaborări de durată, în proiectele educaţionale.“

Mai departe, săteni de la Piscu au fost implicaţi şi în proiectele internaţionale artistice ale Şcolii de la Piscu, au călătorit în Italia, la Bruxelles în Belgia, au fost remarcaţi de Muzeul Naţional al Ţăranului Român şi au mers în echipele lor de expoziţie la Londra, în Israel. Au fost între bătrânii satului câţiva care au fost din nou fericiţi la roată, de astă dată în calitate de îndrumători.

„Echipa actuală de lucru a muzeului a primit meşteşugul din mâinile şi din inima lor. Le suntem recunoscători. Mai departe, ne dorim ca muzeul să fie un spaţiu viu, un spaţiu ce va creşte.“

Astfel, fondatorii au în plan construirea unei noi clădiri, dedicată atelierelor şi experimentării tehnicilor lutului.

„Ne dorim să îmbunătăţim expunerea, să organizăm expoziţii temporare şi evenimente.“