Poveştile cu Făt-Frumos, zmei, căpcăuni, zâne bune şi prinţese au trecut în plan secundar în preferinţele copiilor „din ziua de azi“ când vine vorba de lectură. Doar o raită prin librării indică foarte clar că altele sunt temele de interes sau cel puţin exploatate intens de autorii de carte pentru copii, care pun în cuvinte şi ilustraţii diverse subiecte precum bullyingul şi cum să reacţionezi în faţa lui, curajul de a fi diferit de ceilalţi şi de a nu te simţi stingherit să arăţi asta ori singurătatea şi cum să-i faci faţă. Ce ar trebui să-i citesc copilului meu pentru a-l pregăti pentru lumea în care se va dezvolta? – se întreabă orice părinte. Ei bine, iată!
„Copiii au nevoie de poveşti care să-i ajute să înţeleagă lumea, pe ei înşişi şi pe ceilalţi. Cred că cel mai mare atu pe care îl aduce lectura la orice vârstă e că te învaţă să fii deschis faţă de perspectivele oamenilor care gândesc altfel decât tine, iar ultimii ani ne-au arătat cât de important e să reuşim să ne înţelegem reciproc, chiar dacă avem opinii diferite“, spune Cristina Ionică, iniţiatoarea comunităţii online Biblioteca lui Bebe.
Poveştile te pot învăţa să gândeşti critic, să nu judeci atât de uşor, să fii empatic şi să nu diminuezi valoarea experienţelor trăite de cei din jurul tău, este ea de părere. De aceea, e important să le citim copiilor despre lumea noastră multiculturală, despre relaţiile umane, despre efectele acţiunilor noastre, fie că e vorba despre bullying sau poluarea mediului, despre discriminare ori prejudecată.
„Totodată, mi se pare important să-i învăţăm pe copii să fie încrezători în cine sunt ei şi să aibă curajul şi tăria să reziste în faţa oricăror aşteptări nerealiste sau tendinţe manipulatoare.“
În acest context, poveştile îi pot învăţa cum să-şi aprecieze individualitatea, să-şi înţeleagă emoţiile, să-şi urmeze propriile visuri, să-şi accepte greşelile şi să înveţe din ele.
Şi, nu în ultimul rând, lectura te ajută să rămâi curios şi dornic de învăţare continuă pe tot parcursul vieţii. „Iar ăsta e un lucru valoros la orice vârstă“, adaugă Cristina Ionică.
Refugiul copilăriei ei a fost cititul, fiind un copil pentru care o vacanţă de vară reuşită însemna ca în septembrie să se poată lăuda la şcoală cu o listă lungă de cărţi terminate. Atunci când a devenit mamă, printre primele obiective pe care şi le-a setat a fost să-l determine pe copilul ei să-l iubească pe Harry Potter. Iar pentru ca asta să se întâmple la vârsta potrivită, şi-a dat seama că trebuie să-l ajute să iubească lectura de când e mic.
„Am început să îi citesc primului meu copil de pe la trei luni, când nu ştiam ce să mai fac cu el, eram plictisită, în pragul depresiei, mă simţeam blazată de rutina zilnică. Aşa că am citit cu voce tare mai degrabă pentru a-mi ocupa timpul şi pentru a împărtăşi cu bebeluşul un obicei care însemna mult pentru mine, dar pentru care nu mai aveam deloc timp şi stare.“
Iar timpul acesta petrecut împreună a fost, de fapt, salvarea ei pe mai multe fronturi. „Mi-a dat o formă de conectare cu copilul, o acţiune care mă entuziasma, dar m-a şi ajutat să descopăr o misiune care mă împlineşte, şi anume să contribui la a redefini farmecul lecturii pentru noile generaţii de copii.“
Lectura poate fi un refugiu extraordinar în viaţă, poate fi o sursă de bucurie, de confort, de libertate pentru copii şi o alternativă mereu sigură şi puternică la agitaţia şi anxietatea pe care le cultivă social media, este de părere Cristina.
„Iar pentru că un copil are mai multe şanse să devină un cititor dacă descoperă bucuria lecturii încă din primii ani de viaţă (o confirmă şi rezultatele ultimului studiu Harvard, publicat în iunie 2025, care arată că creierul uman dezvoltă abilităţi de literaţie mult mai devreme, la 18 luni, faţă de cinci-şase ani cum s-a crezut anterior), aceasta este direcţia pe care am decis să o urmez prin platforma Biblioteca lui Bebe.“
Aşa a ajuns să facă o reconversie profesională, să urmeze un nou modul de studii, de data aceasta în domeniul educaţiei timpurii, şi să folosească abilităţile din cariera ei de om de comunicare şi marketing pentru a face o campanie continuă de promovare a culturii cititului în familie.
O iniţiativă similară este şi cea a Alinei Stan, mama unui băieţel de cinci ani care, odată cu naşterea lui, a dat viaţă şi proiectului Lecturi cu Alina, prin care oferă recomandări de cărţi, discutând despre literatura pentru copii şi despre beneficiile cititului cu comunitatea pe care a creat-o pe Instagram.
„Totul a început la scurt timp după ce am devenit mamă, în pandemie. Am realizat ce contribuţie fantastică are cititul cu voce tare în educaţia timpurie a copiilor şi am dorit să împărtăşesc acest lucru cu alţi părinţi.“
De la finalul anului 2024, activitatea Alinei în social media este însoţită şi de un blog, pe care îşi doreşte să-l transforme într-o platformă cu recomandări de lectură şi resurse pentru părinţi. Începând din acest an, a pornit şi proiectul Dincolo de Pagini, unde publică interviuri cu profesionişti din lumea cărţilor pentru copii din România, precum şi clubul de lectură pentru copii Ora de imaginaţie.
„Poveştile bune îi ajută pe copii să înţeleagă lumea din jurul lor. Teme precum prietenia, curajul şi importanţa familiei sunt prezente de mult timp în literatura pentru copii, dar în ultimii ani devine din ce în ce mai clar că trebuie să le vorbim despre diversitate, empatie şi încredere în sine, sustenabilitate şi responsabilitate socială. Îmi place să-i citesc cât mai des fiului meu cărţi care dezvoltă gândirea critică. Vreau să-l învăţ să pună întrebări, să analizeze perspective diferite şi să-şi creeze un sistem de valori care-l va ajuta să facă alegerile potrivite în diferite ipostaze ale vieţii.“
Dintre temele recurente din ziua de azi, autorii români le aleg pe cele pe care le consideră cele mai relevante şi le pun în cuvinte menite să stârnească în mintea celor mici fel şi fel de emoţii şi curiozităţi.
Alexandra Lopotaru, de pildă, a reuşit să umple, cu ajutorul scrisului şi al poveştilor, mai multe goluri pe care le-a identificat la ea însăşi în procesul de maturizare, atunci când a ajuns să-şi crească propriii copii. În mediul online, ea este cunoscută ca autoarea care spune Poveşti din Bebelonia, iar în cel offline este şi autoare de cărţi pentru copii.
„Poveştile mele pentru cei mici sunt, într-o oarecare măsură, şi pentru cei mari. În rândul comunităţii mele de părinţi, amintesc des cât de importante sunt cărţile, cum ajută la creativitate, imaginaţie, dezvoltarea creierului, dar mai ales cum întăresc relaţia dintre părinte şi copil: ce e mai frumos decât momentul înainte de somn, când cel mic se aşază la tine în braţe, iar tu îi citeşti şi îl absorbi cu totul?“, spune Alexandra.
Cele mai relevante pentru societatea de azi, crede ea, sunt, fără doar şi poate, cărţile care explorează atât emoţiile, prin care cei mici învaţă să se înţeleagă şi să se descopere, cât şi valorile morale pe care părinţii vor să le sădească în copiii lor – bunătate, empatie, curaj, toleranţă, rezilienţă.
„Cărţile sunt un bun instrument de modelare comportamentală, de insuflat soluţii, de creat episoade cu care să rezoneze şi prin care să simtă că nu sunt nici singuri, dar nici singurii cărora li se întâmplă diverse lucruri.“
Spre exemplu, să ne gândim la un copil care loveşte. „Dacă îi vom citi cartea mea cu fraţii panda, «Pandahaţ are răbdare, Pandis încă nu prea are», unde Pandis îl loveşte pe Pandahaţ, va empatiza cu Pandis, care are nevoie doar de îmbrăţişări să se liniştească, dar mai ales cu Pandahaţ, care e tare necăjit că a fost lovit. Şi va înţelege mult mai bine, ca observator, consecinţele unui astfel de gest. Şi ai mai mari şanse ca data viitoare să îşi amintească de Pandahaţ şi să nu mai lovească.“
O prezenţă activă în lumea lecturii pentru copii este Prinţesa urbană, numele de cod al Ioanei Macoveiciuc, care scrie cărţi pentru copii, creând poveştile astfel încât „copiii să se simtă văzuţi, validaţi, auziţi şi în siguranţă când le citesc“.
Astfel se împrietenesc nu doar cu cărţile ei, ci cu conceptul de carte în general, cu obiectul în sine. Educaţia emoţională, relaţională şi socială, educaţia despre limite şi consimţământ sunt temele pe care le exploatează în cărţile sale.
„De asemenea, organizez evenimente publice gratuite cu lecturi pentru copii în toată Europa, fac asta de zece ani. Organizez clubul de carte. Citesc în grădiniţe şi şcoli. Le vorbesc părinţilor despre cum să împrietenească copiii cu cartea.“
Chiar aşa, care sunt trucurile pentru a face din citit o plăcere pentru cei mici? Prinţesa urbană spune că este important să li se ofere cărţi potrivite vârstei şi intereselor lor. „Să îi lăsăm să aleagă. Să ne vadă pe noi, părinţii, citind. Să nu facem din citit o obligaţie.“
Lectura nu trebuie să se simtă ca parte dintr-o lecţie, crede şi Cristina Ionică, ci să fie la fel de interesantă ca o sesiune de joacă. Iar pentru asta părintele trebuie să se debaraseze de toată seriozitatea de educator şi să-şi pună pălăria de actor, să citească cu intonaţie, să se prostească, să imite voci şi sunete, să se bucure el de poveste în primul rând. Pentru că entuziasmul de a descoperi o poveste se transmite de la părinte la copil.
„Cărţile bune atrag copiii mici prin poveste, prin ilustraţii, prin muzicalitatea textului, prin joaca pe care o inspiră. Cred mult că orice copil poate deveni interesat de lectură, la orice vârstă, dacă primeşte cărţile care i se potrivesc“, spune fondatoarea Bibliotecii lui Bebe.
Un alt lucru important este libertatea de explorare: cărţile trebuie să fie la îndemână, vizibile, parte din viaţa de zi cu zi, chiar dacă un bebeluş le rupe, le molfăie, le testează cu dinţii.
Tocmai aceste gesturi de explorare, care părinţilor le creează stări de anxietate, arată că bebeluşul este interesat de carte, îşi doreşte să o exploreze în felul lui şi are nevoie de răbdarea şi ghidarea oamenilor din jur ca să o descopere în totalitate.
„Folosesc voci pentru a da viaţă personajelor, îmi ajustez tonul şi ritmul în funcţie de poveste. Anumite pasaje cer blândeţe şi căldură, în timp ce altele sunt pline de tensiune şi-i musai să le citim pe nerăsuflate. Cititul nu ar trebui să fie un act unilateral, prin urmare îl încurajez întotdeauna să pună întrebări“, mărturiseşte Alina Stan.
Poveştile se citesc şi prin intermediul ilustraţiilor, cărţile se cumpără împreună cu copiii de la librărie sau se împrumută de la bibliotecă, iar când părinţii sunt plecaţi în vacanţă sau la ţară, cărţile nu lipsesc din bagaj. „Cititul împreună e una din activităţile noastre principale de conectare. Totuşi, un moment de lectură cu un copil de un an este diferit de momentele de lectură cu un copil de cinci ani.
Mi-aş dori ca părinţii să nu fie descurajaţi dacă în primii ani cei mici nu stau liniştiţi când li se citeşte sau nu au răbdare să asculte tot textul de pe pagină; este ceva normal şi trebuie să avem aşteptări realiste legate de răbdarea lor. Iubirea pentru lectură se construieşte în timp.“
Alexandra Lopotaru îşi aminteşte că primului copil, Luc, i-a citit încă de când era în burtică, ulterior adaptând cărţile vârstei lui: spre exemplu, în primele săptămâni i-a citit cărţi cu imagini alb-negru, pentru că ochiul le vede mai bine. Pe măsură ce a crescut, a apelat la cărţile senzoriale, cu sunete uşoare şi clapete din tot soiul de materiale textile pe care le putea atinge.
„Îmi amintesc perfect cum abia la opt luni a fost interesat să dea singur pagina unei astfel de cărţi. Până atunci citeam pereţilor, el se juca, mai arunca un ochi, apoi fugea la joacă. Sau, vrând-nevrând, stătea când îl alăptam. Foloseam diferite voci amuzante, onomatopeice, cât să-i captez atenţia.
Dădeam în mintea lui“, explică autoarea Poveştilor din Bebelonia.
Când băieţelul avea cinci-şase ani, tatăl lui şi-a luat o carte în braţe, apoi i-a dat şi lui Luc o altă carte în braţe şi au început să citească amândoi, unul lângă altul. Au avut ulterior multe luni când aşa citeau înainte de culcare. Iar ceilalţi frăţiori au crescut şi au vrut să urmeze exemplul.
Olina Ortiz este şi ea autoare de cărţi pentru copii, fiind parte a unui proiect mai complex, început în 2021, alături de pedagogul Oana Moraru. Este vorba despre un proiect de literaţie, în care şi-au propus să implice şi părinţii.
„Eu scriu poveştile, iar Oana le însoţeşte cu o serie de exerciţii şi activităţi, la final. Ele vin să valorifice lectura cărţii. Să nu fie doar o simplă citire. Exerciţiile dezvoltă limbajul, gândirea, memoria etc.“
Povestea în sine devine o jucărie care poate fi exploatată mai mult timp de părinte în beneficiul copilului. „Am extins acest proiect în ultimii doi ani chiar şi pentru copiii sub trei ani. E o experienţă nouă pentru mulţi părinţi. Da, se pot citi poveşti şi copiilor sub trei ani“, spune Olina Ortiz.
Continuare pe www.da.zf.ro.
Repetiţia, suspansul, aşteptarea, anticiparea, conflictul, toate fac parte din reţeta obişnuită a poveştilor atrăgătoare pentru copii. În afară de acestea, mai există şi uimirea, iar aici depinde mult de imaginaţia autorului.
„Într-un fel, e greu să uimeşti un copil, oferta e mare, imaginaţia copiilor e foarte bogată. Trebuie să te ridici la nivelul aşteptărilor lor, trebuie să treci cumva dincolo de reţetă. E elementul de noutate, de «uau!», pe care trebuie să-l aduci. E elementul care menţine atenţia copiilor, din ce în ce mai greu la aceste generaţii obişnuite cu gratificaţii imediate din cultura video.“
Şi „haina“ face cartea
Îşi mai găsesc astfel locul în atenţia celor mici clasicele poveşti cu Făt-Frumos, eroi, zmei şi zâne, cele care ne-au modelat nouă dezvoltarea? Din ce în ce mai greu, aceasta e realitatea.
„Multe dintre poveştile clasice conţin tipare de gândire şi de comportament care nu mai corespund valorilor actuale. Însă asta nu înseamnă că ele nu mai sunt valoroase sau că nu ar trebui împărtăşite. Copiii de azi pot rezona cu ele, dacă lectura este însoţită de discuţii relevante şi de o contextualizare legată de propriile lor experienţe. În acelaşi timp, avem acum acces la tot mai multe poveşti contemporane care propun eroi vulnerabili, zâne îndrăzneţe şi curajoase, realităţi diverse, mult mai apropiate de viaţa copiilor de azi. Cred că avem nevoie de ambele feluri de poveşti“, spune Cristina Ionică.
Există o tendinţă de a elimina basmele şi poveştile clasice din listele de lecturi ale copiilor, pentru că sunt considerate prea brutale şi prea macabre. Însă literatura este cel mai sigur loc în care poţi explora subiecte grele, pentru că poveştile îţi oferă scenarii pe care nu trebuie să le trăieşti în realitate (sau speri să nu le trăieşti), ca să ai ocazia să le discuţi. În timpul lecturii, copiii savurează povestea, îşi însuşesc lecţii de viaţă fără să-şi dea seama şi învaţă că până şi în situaţiile dificile se poate găsi o cale de ieşire.
„Doar că aceste poveşti trebuie citite la vârsta potrivită, iar această vârstă nu este de doi-trei ani, ci mai degrabă după cinci-şase ani, când copiii au dezvoltarea cognitivă necesară pentru a le înţelege corect.“
Este, de altfel, important ca părinţii să aleagă cărţi adecvate vârstei sau nivelului de dezvoltare al copilului. În primii ani, cele ilustrate îi ajută pe cei mici să înţeleagă lumea din jurul lor, iar lucrurile şi situaţiile familiare întâlnite în cărţi pot stârni curiozitate şi entuziasm pentru lectură. Un cuvânt-cheie când alegem cărţi sau când construim o bibliotecă pentru copii este diversitatea în ceea ce priveşte stilul de scriere, temele abordate sau ilustraţiile.
„Premiile nu sunt doar pentru filme, ci şi pentru cărţile dedicate copiilor, iar titlurile nominalizate sau câştigătoare merită să fie răsfoite. Medaliile Newbery şi Caldecott în SUA, Medaliile Carnegie în Anglia, dar şi alte distincţii similare aduc în lumina reflectoarelor autorii contemporani pe care merită să-i cunoaştem. Cât despre România, Premiile Cărturino sau Trofeul Arthur încurajează autorii români să scrie pentru copii şi pot fi un punct bun de pornire atunci când alegem cărţi pentru copii.“
Orice carte nou-intrată în biblioteca familiei trebuie să fie potrivită vârstei şi intereselor copilului, să fie distractivă şi să-i placă celui mic.
„Aş recomanda şi poveşti din stiluri şi culturi diferite, pentru a expune copilul la cât mai multe universuri“, spune Ioana Macoveiciuc.
Alexandru Lopotaru este de părere că, atunci când cumpără o nouă carte, părintele ar putea fi atent la câteva aspecte: să aibă un ton cald, un text prietenos, personaje blânde, poate amuzante, de la care copiii pot învăţa lucruri frumoase, imaginile să fie educative, în concordanţă cu textul, şi să stârnească dorinţa de a da pagina, curiozitatea.
„Copiii sunt fascinaţi de multe teme. Le plac poveştile despre libertate, despre limite, despre autoritate, despre neputinţă şi îndrăzneală, despre prietenie şi gelozie.“ În orice caz, poveştile în care personajul sau personajele sunt întruchipări ale valorilor contrastante.“ În general, cred că trebuie evitate sentinţele moralizatoare. Ele trebuie să reiasă cumva din poveste. Cine are dreptate? Cum e mai bine? De ce să nu fac asta? Copilul poate să aleagă singur. Copilul înţelege şi internalizează. „Nu e nevoie să-i spui «aşa, da» şi «aşa, nu». Nu sunt adepta acestui tip de pedagogie“, spune Olina Ortiz.
O carte bună nu înseamnă doar o lecţie de transmis, ci o experienţă estetică şi emoţională coerentă, astfel că şi calitatea textului şi a ilustraţiilor este esenţială. Cei mai buni autori din literatura ilustrată universală pentru copii au muncit uneori ani de zile la o poveste, pentru a ajunge la un text de 200 de cuvinte şi un şir de ilustraţii care să ofere o experienţă de lectură de care să nu te plictiseşti niciodată, ba chiar să te surprindă la fiecare sesiune cu un nou detaliu, un nou sens care ţi-a scăpat la prima citire.
„Pentru copii, mai ales pentru cei mici, lectura este o experienţă multisenzorială. Pentru bebeluşi, cartea este mai întâi un obiect şi abia apoi o poveste.“ Modul în care se simte în mână, textura paginilor, paleta de culori – toate contribuie la plăcerea lecturii. O carte bine tipărită, cu pagini cartonate sau groase, oferă autonomie unui bebeluş care abia învaţă să răsfoiască, spune Cristina Ionică, fondatoarea Bibliotecii lui Bebe.
Felul în care arată şi se simte o carte rămâne relevant şi pe măsură ce copiii cresc. Şi asta pentru că ilustraţiile nu sunt doar decor, ele ghidează înţelegerea, creează atmosfera şi menţin interesul asupra poveştii, mai ales pentru că cei mici nu pot descifra textul fără ajutorul părinţilor, însă pot descifra imaginile dacă acestea sunt suficient de expresive. Iar ilustraţiile de calitate merită, la rândul lor, un print de calitate, cu atenţie la culori şi contrast, astfel încât să nu se piardă detaliile. Un print slab poate afecta povestea la fel de mult ca o traducere neglijentă.
„Cărţile imprimate pe hârtie calitativă şi cu copertă cartonată sunt mai atractive din punct de vedere estetic şi, în acelaşi timp, rezistă unor răsfoiri mai entuziaste. Editurile gândesc fiecare centimentru al unei cărţi în detaliu, iar ilustraţiile reprezentative sunt folosite pentru copertă de cele mai multe ori. Ilustraţiile sunt la fel de importante ca textul, îi introduc pe copii în lectura vizuală, întregind textul şi oferind (în unele cazuri) o altă perspectivă a poveştii“, spune Alina Stan.
Totuşi, fără urmă de îndoială, cel mai mare motor de alimentare a interesului pentru lectură tot părintele rămâne.
Recomandări de cărţi pentru copii de la Cristina Ionică - Biblioteca lui Bebe:
► „Cu toţii au văzut o pisică“, de Brendan Wenzel (editura Vlad şi Cartea cu Genius) e o bijuterie de carte premiată cu medalia Caldecott, unul dintre cele mai prestigioase premii pentru ilustraţie de carte pentru copii. La prima vedere, e despre o pisică, dar dacă citeşti printre rânduri, vei găsi noţiuni despre ştiinţă, artă, perspective şi totul prin propoziţii simple, repetitive şi mult spaţiu alb.
► „Dacă vii pe pământ“, de Sophie Blakall (editura Vlad şi Cartea cu Genius) este o carte ca o enciclopedie a lumii, ilustrată cu o atenţie extraordinară la detalii, perfectă pentru copii încă de la doi ani. Fiecare pagină te provoacă să te opreşti, să priveşti cu alţi ochi în jurul tău şi să te minunezi de diversitatea şi frumuseţea lumii, pentru că e o prezentare cuprinzătoare şi sensibilă a planetei noastre, cu tot ce conţine ea: oameni, natură, oraşe, sentimente, limbaje, nevoi sau diferenţe.
►„Ultima staţie de pe Strada Pieţei“, de Matt de la Pena şi Christian Robinson (editura Panda) e o carte foarte specială, care a reuşit performanţa rară de a câştiga atât Premiul Newbery pentru calitatea scriiturii (premiu acordat de regulă romanelor), cât şi o menţiune Caldecott pentru ilustraţii. E o reprezentare bogată şi sinceră a vieţii urbane într-o comunitate foarte diversă, ilustrând un microcosmos în care ne putem regăsi cu toţii.
Recomandări de cărţi pentru copii de la Alina Stan – Lecturi cu Alina:
► „Dacă vii pe pământ“, de Sophie Blackall
► „Gruffalo“, de Julia Donaldson, ilustraţii Axel Scheffler
► „Proiectul Barnabus“, de Devin Fan, Eric Fan, Terry Fan
► „Vreau să fiu invizibil“, de Dan Ungureanu
► „Laboratorul ghiduş al lui Chiţibuş“, de Lavinia Branişte, ilustraţii Oana Ispir
► „În ţara vacilor fericite“, de Ana Maria Sandu, ilustraţii Oana Ispir
Recomandări de cărţi pentru copii de la Alexandra Lopotaru – Poveşti din Bebelonia:
► „Recomand seria «Emoţiile lui Noni», prin care îi ajutăm pe copii să identifice curcubeul emoţiilor, recomand seria «Bobiţă şi Buburuză» pentru a ilustra prietenia şi bunătatea, aş recomanda «Râsul este cel mai bun medicament» sau «Ora de culcare la Zoo» pentru porţii de râs. Avem în bibliotecă foarte multe cărţi, iar acestea mi-au venit rapid în minte. Dar nu am cum să nu amintesc şi seria «Conni», «Lotta descoperă lumea», «Povestea Micului Alunar» sau cărţile Juliei Donaldson. Şi, desigur, cărţile mele pentru relaţia dintre fraţi.“
Recomandări de cărţi pentru copii de la Ioana Macoveiciuc – Prinţesa urbană:
► „Pentru copii de trei-şapte ani aş recomanda «Adevărul gol-goluţ», o carte despre limite personale, cum să spui NU când cineva face ceva ce nu-ţi doreşti, cum să ceri acordul înainte de a atinge pe cineva, ce să faci când te rătăceşti sau când te abordează un străin. Pentru copiii peste 13 ani, «Povestea fără sfârşit» a lui Michael Ende. Pentru copiii de 10-12 ani, seria «Copacul depărtărilor», de Enid Blyton.“
Recomandări de cărţi pentru copii de la Olina Ortiz:
► „Dintre cărţile mele, aş recomanda «Ai voie, Naivoie!», pentru copiii cu vârste de trei-opt ani. Este o poveste despre limite şi libertate. Aş recomanda «Fetiţa care a salvat Iubirea», pentru copiii mai mari (şase-zece ani) – e o poveste de aventuri, dar şi o alegorie, un basm modern, să zicem. Iar pentru copiii cei mai mici, sub trei ani, aş recomanda «Mălăiţă, vino la băiţă!», o carte în versuri, foarte frumos ilustrată de Doina Zavadschi, care deja îi fascinează pe bebeluşi.“
