„Să-ţi vând un pont!“ este, probabil, una dintre expresiile – folosite în mediul de business, dar nu numai – specifice culturilor din toată lumea. Cele mai bune surse de inspiraţie sunt, de cele mai multe ori, oamenii de lângă noi, aşa că După Afaceri Premium dă sfară în ţară şi îi pune pe reprezentanţii din lumea businessului în faţa unor provocări mai puţin stresante decât cele din viaţa de zi cu zi a afacerilor.
Crăciunul este sinonim cu poveştile, nimeni nu poate să conteste. Nicio sărbătoare cu Moş Crăciun în centru nu ar fi aceeaşi în lipsa unei asocieri cu una sau mai multe poveşti, fie ele fictive sau nu. Aşa că, în pragul unor noi sărbători de iarnă, am provocat cinci antreprenori şi manageri să ne spună care sunt basmele care le-au rămas în minte din copilărie, în ce context îşi amintesc de ele şi cum le-au schimbat perspectiva în dezvoltarea lor ulterioară. Curioşi de răspunsuri?
Bianca Grama, antreprenoare, proprietara proiectelor turistice Anna Dragă şi Anna Charisma şi a businessului de cadouri Anna Boutique:
„«Puiul», de Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti este povestea de care îmi amintesc şi acum, ca adult. Ştiu că era o operă epică în manualul de limba română al clasei a V-a. Plângeam în hohote de fiecare dată când trebuia lecturată în clasă sau acasă. Mesajul era sfâşietor şi greu de suportat. Mama îşi abandonează puiul care a nerespectat porunca ei.
Nu-mi puteam imagina decât suferinţa fizică, dublată de cea psihică, a puiului lăsat în urmă. Imaginea care se reflectă pe retina lui în timp ce-şi urmărea cu privirea mama şi fraţii zburând spre tărâmurile la care el nu putea decât visa.
Astăzi, am recitit povestirea cu ochii unui adult, încercând să dau o nouă interpretare.
N-am avut tăria de a citi până la capăt, fiindcă m-a răscolit aceeaşi trăire pe care am simţit-o pe vremea când eram copil. Şiroaie de lacrimi îmi curgeau pe faţă. Şi m-a izbit cruzimea naraţiunii. Probabil eu aş fi dat un alt final poveştii. Un final cu un pui vindecat, un pui care a învăţat din greşeală, un pui egal cu fraţii lui la şansele vieţii, un pui care ajunge să zboare deasupra oraşelor şi a mărilor, un pui care învinge moartea.
Şi, nu în ultimul rând, aş fi creat o mamă care nu şi-ar fi abandonat puiul bolnav şi care ar fi găsit o soluţie ca puiul ei să poată zbura din nou alături de fraţii lui.
Cred că fiecare copil de zece ani, cât aveam noi la vremea respectivă, citind această povestire, se simţea ameninţat cu abandonul în caz că ar fi nesocotit cuvântul părintelui.
Personal, am avut parte de părinţi minunaţi, care mi-au dat aripi, care m-au ajutat când am picat, care m-au susţinut şi care au crezut în mine şi în visurile mele. M-au ajutat să învăţ din greşeli, m-au ajutat să înfrunt greutăţile vieţii şi m-au învăţat să devin un adult responsabil.
La rândul meu sunt mamă, sunt trup şi suflet alături de puiul meu şi ştiu că ea, fetiţa mea, în curând de 15 ani, va avea cele mai puternice aripi şi nu va fi niciodată abandonată.“
Iulia Sbiera, chief financial officer la Pehart Tec Grup, producător de hârtie:
„Eu am copilărit ascultând poveşti care nu sunt cunoscute în afara familiei. Mama inventa înainte de culcare o poveste cu personajul meu preferat, un iepuraş. Nu-mi amintesc dacă avea nume, dar era gri, prietenos, independent şi năzdrăvan. Şi reuşea de fiecare dată să scape de vulpoi. Bunica ne povestea multe întâmplări din viaţa şi copilăria ei. Pe cele mai «palpitante» le-a spus la cerere, probabil, de sute de ori.
Povestea «clasică» preferată este «Ridichea uriaşă» şi am descoperit-o şi revăzut-o de multe ori cu fratele meu pe diafilm. Pregătirea aparatului şi a peretelui pentru proiecţie şi apoi pregătirea pentru stingerea luminii creau deja o atmosferă uşor tensionată, «de poveste». «Ridichea uriaşă» este construită într-un mediu cald şi familiar. Bunicii cu grădina, copiii şi animalele prietenoase erau toate lucruri obişnuite pentru generaţia mea care a petrecut mult timp la ţară, cu bunicii. Povestea are un strop de fantastic, doar atât cât era nevoie ca să stârnească curiozitatea şi să pregătească învăţarea.
Eu rămân din poveste cu două lecţii dragi. Fiecare efort adus în plus pentru a îndeplini un obiectiv contează. Şoricelul este ultimul care se alătură echipei care încerca să scoată ridichea din pământ. Şoricelul este mic, nu are prea multă putere, dar aportul lui face diferenţa. Apoi, fiecare dintre cei implicaţi răspunde la chemarea altcuiva şi cere la rândul său sprijin. Fetiţa vine să ajute când este chemată de bunica şi, mai departe, ea îl cheamă pe căţel. Cred că acordarea de ajutor este naturală şi mai obişnuită decât cererea de ajutor.
În «Ridichea uriaşă» am văzut că să ceri sprijin şi să te bazezi chiar şi pe un ajutor care este mai mic decât puterile tale face diferenţa.“
Răzvan Burlacu, fondatorul cafenelei Dropshot din Bucureşti:
„Când eram mic, am fost un cititor extrem de precoce şi am ars oarecum etapele, citind extrem de mult până la finalizarea gimnaziului, inclusiv cărţi care nu erau potrivite pentru vârsta mea. S-a stins total pasiunea la liceu, oarecum inexplicabil, însă atunci când am primit această propunere, «top of the mind» au fost fabulele lui La Fontaine, pe care le-am citit cu mare plăcere probabil în jurul vârstei de zece ani şi care mi-au rămas întipărite în minte.
Uitându-mă retrospectiv la devenirea mea ca om de afaceri, mai ales în ultimii ani, când cu adevărat brandul Dropshot şi domeniul cafelei de specialitate mi-au solicitat cel mai intens abilităţile, nu m-am putut abţine să nu fac o analogie între principiile de moralitate în business pe care le urmez şi morala, de cele mai multe ori ascunsă în satiră, a fabulelor lui La Fontaine. Scriitorul francez, în general, evocă într-un mod umoristic problemele de caracter ale clasei conducătoare din Franţa secolului al XVII-lea, evidenţiind mascat, oarecum prin antiteză, adevăratele valori morale pozitive.
Sunt multe fabule ale lui La Fontaine care m-au influenţat la nivel subliminal, însă dacă ar fi să aleg una, «Dreptatea leului» ar fi destul de potrivită. Având în vedere că încă de la început am direcţionat resursele companiei către assetul «componenta umană», pot spune că aplic în mod frecvent o alocare a resurselor total opusă faţă de leul din fabula mai sus-menţionată. Primii beneficiari ai investiţiilor la nivel de companie sunt colegii noştri, banii mergând atât către zona educaţională, cât şi către instrumente care să le uşureze munca. Abia ulterior, dacă mai rămâne ceva, primeşte şi leul.
Îmi place la fabula de mai sus că, prin ridicolul situaţiei, evidenţiază şi mai mult dimensiunea nedreptăţii şi cred că încă se mai întâmplă ca unii antreprenori să gândească precum leul şi să îşi privească colegii ca pe nişte simple unelte folositoare pentru a-şi atinge obiectivele. Or, ca lider în business şi ca persoană în care colegii cărora le influenţezi destinul îşi pun încrederea, să fii echitabil e o resposabilitate care trebuie asumată. Mă gândesc că, parţial, măsura în care reuşeşti să fii just ţine de principiile morale pe care ţi le-ai însuşit chiar de la vârste fragede, mai mult sau mai puţin conştient, cum ar fi chiar dintr-o fabulă citită la vârsta inocenţei.“
Horaţiu Didea, managing partner Workspace Studio, companie specializată în soluţii de amenajări şi mobilier de birou orientat către design ergonomic:
„Două cărţi dragi din copilărie sunt «Cartea cu Apolodor» a lui Gellu Naum şi «Legendele Olimpului» în varianta lui Alexandru Mitru. Prima dată mi-au fost citite de bunica mea, care avea multă răbdare cu mine, recitindu-mi-le pe amândouă de cel puţin douăzeci de ori. Când am crescut, le-am recitit şi eu de nenumărate ori. «Legendele Olimpului» mă fascinau prin pura poveste şi forţă (evident arhetipală) a personajelor, prin logica aproape ştiinţifică a naraţiunii. Această carte a fost pentru mine o primă înţelegere a unui fel în care oamenii îşi explică geneza, condiţia umană şi forţele motrice ale istoriei. Am fost şi rămân fascinat de miturile greceşti (şi de zei şi eroi precum Hermes, Bacchus, Bellerophon şi Ulise). Nu numai cultura occidentală şi storytellingul modern s-au născut din aceste mituri, dar ele rămân foarte actuale în leadership, în înţelegerea manierei aproape instinctive în care un european face judecăţi de moment asupra oamenilor, a societăţii şi a moralei acesteia. La maturitate, m-am întors spre ele («The Greek Myths» a lui Robert Graves, «The Hero with a Thousand Faces» a lui Joseph Campbell) pentru a înţelege şi mai bine ce înseamnă o poveste, care este însemnătatea mitului pentru condiţia umană, dar şi pentru activităţi comerciale, cum ar fi vânzările – the pure brand story.
Apolodor (prin ambele cărţi) m-a făcut să înţeleg că realitatea (foarte serioasă, de altfel) poate fi văzută ca o poveste dulce, veselă şi tristă, o glumă uneori puţin absurdă. E prima carte de care îmi amintesc că m-a făcut să zâmbesc şi să râd. Fiind un copil visător care a crescut lângă piaţa Obor, am relaţionat foarte direct cu personajul. Cu Gellu Naum am luat primul contact cu poezia. Cu autoironia. «Sportul e folositor pentru toţi – Apolodor. Printre altele, în sport / Mă atrage cel mai tare / Să ridic, fără efort, / Greutăţile uşoare…».“
Alex Zamfir, antreprenor, creatorul jocurilor The Funny Brand şi autorul blogului Cel mai bun tată:
„Ca majoritatea băieţilor, eram şi eu fascinat de orice îmi povestea tatăl meu şi îmi plăcea la nebunie când îmi istorisea amintiri din copilăria lui. Ţin minte că povestea mea favorită era despre micul lui dejun: fie se trezea şi bunica mea îl aştepta cu douăsprezece (douăsprezece, vă daţi seama!) clătite pe care le înfuleca, fie se ducea la magazin, îşi lua o pâine, nişte unt şi nişte marmeladă, se întorcea acasă, tăia pâinea pe lung, o ungea toată (toată!) cu unt şi marmeladă şi o savura alături de o cană cu lapte. Cred că în mintea mea de copil, ideea a douăsprezece clătite sau a unei pâini întregi mâncate odată mă făcea să-l văd pe tatăl meu ca pe un supererou. Mi se părea extraordinar că poate să mănânce atât de mult, sigur asta nu era la îndemâna oricui.“
