Multă vreme, Austria a fost pentru mine o destinaţie prea apropiată din punct de vedere geografic pentru a o pune pe lista călătoriilor imediate. Îi păstrasem un loc special în „condica“ numită sugestiv „la pensie“. Întâmplarea a făcut însă ca, în urmă cu mai bine de un deceniu, într-o iarnă când ningea ca-n poveşti, să ajung în Salzburg, oraşul lui Mozart. Aşa a început totul. Iar apoi, planificat sau nu, în anii ce au urmat, am revenit de mai multe ori în această ţară, fie pentru o „supradoză“ de cultură la Viena, fie pentru a descoperi unul dintre cele mai frumoase orăşele din Europa – Hallstatt – ori pentru a lua la pas dealurile şi munţii din acest micuţ stat din inima Bătrânului Continent. Şi, deşi nu mă gândeam că voi mai reveni curând, anul acesta am păşit din nou pe pământ austriac, şi nu natura, gastronomia sau arhitectura au fost motivele principale pentru această vizită, ci prima mea cursă de Formula 1.
Primele mele amintiri legate de Formula 1 datează din era când Michael Schumacher făcea parte din echipa Ferrari. Aveam aproape zece ani când celebrul pilot german a început să conducă bolidul roşu ca focul şi, fără prea mari eforturi, m-a convins să îl susţin din faţa televizorului, mai ales în timpul „duelurilor“ cu Mika Hakkinen, care pe vremea aceea era la McLaren. Am urmărit curse multă vreme după aia. De fapt, nici nu ştiu când m-am oprit. Dar am făcut-o, aşa încât la începutul acestui an abia mai ştiam două-trei nume de pe gridul actual.
Impulsionată de prietenii care weekend de weekend dezbăteau rezultatele curselor de F1, am reînceput timid să arunc câte un ochi sau doi şi, vorba lui Hemingway, încet, iar apoi subit (gradually, then suddenly – trad.), m-a prins din nou microbul. Şi, m-am întors la preferinţele iniţiale. Nu ştiu sincer dacă să pun asta pe seama istoriei îndelungate a Ferrari în domeniu sau dacă nu cumva în spate stă un motiv mult mai subiectiv de atât, şi anume componenţa echipei – atrăgătorul pilot monegasc Charles Leclerc şi amuzantul său coechipier, spaniolul Carlos Sainz Jr. Tind să cred că de fapt e o combinaţie între cele două.
Într-o anumită măsură a contat şi că în septembrie 2022 Bitdefender, una dintre cele mai de succes companii de IT din România, care a devenit un lider la nivel mondial pe piaţa soluţiilor de securitate cibernetică, a anunţat un parteneriat multianual cu Ferrari S.p.A., pentru a deveni partener al echipei Scuderia Ferrari în Campionatul Mondial de Formula 1.
Logoul Bitdefender apare pe căştile piloţilor şi pe bara elementului de siguranţă halo de pe monopostul SF-23, două dintre cele mai critice sisteme de siguranţă concepute pentru a proteja piloţii. Această amplasare este una strategică, întrucât şi Bitdefender protejează similar datele clienţilor şi dispune de încrederea lor pentru a-i apăra de criminalitatea cibernetică.
Recent, chiar la Maranello, Bitdefender a anunţat extinderea parteneriatului cu Ferrari S.p.A., devenind partenerul de securitate cibernetică al Ferrari. Astfel, Ferrari S.p.A. va integra soluţia Bitdefender Advanced Threat în operaţiunile sale de securitate pentru a detecta şi a răspunde mai rapid la ameninţările cibernetice.
De acum 25 de ani, de când am descoperit eu acest sport, şi până astăzi, s-au schimbat multe în Formula 1 şi nu mă refer doar la piloţi, ci şi la echipe şi la reguli. Un lucru a rămas însă acelaşi – are capacitatea de a naşte simpatii şi antipatii la fel de puternice ca fotbalul (un alt sport de care mă leagă multe amintiri).
Fără să fi practicat vreun sport la nivel de performanţă (sau măcar aproape de nivelul ăsta), mereu mi-a plăcut să urmăresc competiţiile majore, de la atletism la patinaj şi gimnastică şi de la fotbal la handbal şi tenis. Însă, din faţa televizorului, lucrurile arată cu totul diferit faţă de la faţa locului. Am simţit asta la tenis, la marile competiţii internaţionale, unde am putut admira live măiestria unor jucători precum Novak Djokovic, Casper Ruud şi Taylor Fritz. Nu m-am gândit că o să am ocazia să fac asta şi la Formula 1, dar s-a întâmplat în această vară, când am luat parte la cursa de lângă Graz – Austria Grand Prix. De fapt, am participat şi la cursa propriu-zisă (unde Leclerc a urcat pe treapta secundă a podiumului), dar şi la sprintul de sâmbătă (unde Sainz a ocupat locul trei, după cei doi piloţi de la Red Bull).
Dincolo de emoţiile suporterilor (foarte mulţi fiind susţinătorii olandezului Max Verstappen), dincolo de viteza ameţitoare cu care se întrec maşinile pe pistă, dincolo de show-ul aviatic de dinainte de cursă, cel mai tare m-a surprins amploarea evenimentului. Au fost peste 300.000 de oameni care s-au adunat duminică, în apropiere de oraşul austriac Graz, pentru a vedea cum 20 de şoferi se întrec într-o cursă nebună, unde viteza medie a fost de 220-230 km/oră. Erau, vorba poetului, câtă frunză, câtă iarbă.
Unii dintre ei, ca şi noi, aleseseră să vină în Austria special pentru acest eveniment, dar în jurul lui îşi conturaseră şi alte obiective şi alte planuri. Un cuplu venise tocmai din Olanda pentru a-l vedea şi susţine pe conaţionalul Max Verstappen, iar după cursă cei doi au mers pe drumul vinului în Austria, urmând a trece apoi către Slovenia.
De altfel, noi i-am întâlnit chiar în Ehrenhausen, în unul dintre cele trei baruri din micuţul oraş din regiunea Stiria, a cărei „capitală“ este Graz. Aflat foarte aproape de graniţa cu Slovenia, Ehrenhausen este cunoscut drept un punct de pornire pe drumul vinului în regiunea Südsteiermark. E atât de mic încât îl poţi parcurge la pas în doar câteva zeci de minute. Nu are obiective musai de vizitat, dar merită un popas, la fel cum merită şi să îl transformi în „bază“, castelul-hotel Georgi (Georgi Schloss - Boutique Hotel) numărându-se printre cele mai atrăgătoare opţiuni de cazare din zonă. Iar micul dejun e regesc!
Regiunea Südsteiermark este cunoscută mai puţin pentru urbele sale – lupta pentru titlul de „miss“ dându-se între Ehrenhausen şi Gamlitz, ambele mai degrabă nişte sate foarte aranjate decât nişte orăşele în adevăratul sens al cuvântului. Ce face regiunea asta să se remarce însă sunt viile sale infinite şi extrem de atent ferchezuite, aşezate la dungă şi tunse la milimetru. Cât vezi cu ochii, ai doar vii, presărate pe alocuri cu crame mai mici sau mai mari. Cu dealuri domoale, cu şosele ce şerpuiesc de-a lungul lor şi cu mult verde crud, Südsteiermark aminteşte de Toscana. Doar că în varianta mai puţin turistică.
Am parcurs zeci de kilometri, unele drumuri le-am bătut şi de mai multe ori, şi totuşi, adesea nu ne-am întâlnit cu nimeni. Austria este cunoscută drept un important producător de vin în Europa şi în lume, dar cel mai probabil, sunt alte regiuni care se află pe radarele străinilor. Iar o dovadă în acest sens o reprezintă cina de la restaurantul Fischwirt im Urmeer, unde am avut norocul să găsim o masă deşi nu aveam rezervare, însă unde am fost „înconjuraţi“ doar de localnici.
Şi asta în condiţiile în care, aşezat în buza unui deal, restaurantul oferă una dintre cele mai frumoase privelişti din zonă, având deschidere către podgoriile care, uneori, la apus, nu doar că se îmbracă în varii tonuri de roz şi mov, ci se şi învelesc cu o pătură pufoasă de nori albi ca laptele.
Dacă ai noroc de un asemenea peisaj – cum am avut noi – e uşor să pierzi noţiunea timpului şi să uiţi de mâncarea (de altfel foarte gustoasă) din farfurie şi de vinul proaspăt din pahar. Vinuri locale găseşti mai peste tot, meniurile restaurantelor austriece oferind locuri de cinste licorilor lui Bacchus autohtone.
În Graz, spre exemplu, un oraş mult mai puţin popular decât Salzburg sau Innsbruck în rândul turiştilor, dar totuşi o destinaţie ce te poate ţine ocupat o zi ori un weekend, restaurantul Der Steirer se mândreşte cu meniul său de vinuri. Un alt motiv de mândrie îl reprezintă faptul că pe locul unde astăzi funcţionează restaurantul a existat anterior un wine-bar, deschis încă din 1910.
Mâncarea de la Der Steirer nu mi s-a părut memorabilă, deşi localul este o destinaţie populară în rândul localnicilor. De altfel, nici oraşul Graz nu l-aş numi memorabil, ci mai degrabă plăcut, agreabil, liniştit. Ce este într-adevăr remarcabilă este biserica Stadtpfarrkirche şi asta din două motive. Pe de-o parte, ea găzduieşte o lucrare a lui Tintoretto, iar pe de alta, unul dintre vitraliile din spatele altarului îi înfăţişează pe Hitler şi Mussolini, care asistă la flagelarea lui Iisus. Trebuie să îi cauţi cu atenţie, însă odată identificaţi, e greu să îţi iei ochii de la ei. Altfel, nu sunt multe locuri pe care să nu le poţi rata în oraş, poate Hauptplatz – piaţa centrală, catedrala Domkirche şi castelul Schloss Eggenberg. Iar cei cărora le place să admire oraşele de la înălţime merită să pună pe listă şi o plimbare pe Schlossberg, unde există un deal împădurit care domină urbea, de unde poţi număra sute de acoperişuri care de care mai cărămizii.
De la Graz, mai departe, opţiunile sunt multe, fie că alegi să rămâi în regiunea Styria, fie că optezi să treci „graniţa“ către învecinata Carinthia. Pentru că ne-a fost greu să alegem, noi am făcut şi una şi alta. Am poposit iniţial pe malul lacului Wörthersee, în Carinthia. Austria nu are ieşire la mare, aşa că localnicii vin aici, în staţiuni precum Maria Wörth sau Portschach, pentru a se „rumeni“ la soare ori pentru a se răcori cu o baie binemeritată în timpul verii. Plimbări în natură, sporturi nautice şi plimbări cu barca pe lac, acestea sunt opţiunile cele mai populare de la începutul primăverii şi până toamna târziu, în zona pe care unii o compară cu Coasta de Azur din Franţa. Nu din punct de vedere arhitectural, nici din punct de vedere al naturii, ci mai degrabă al atmosferei. Iar acest statut l-a obţinut încă din anii 1850, când lacul a fost legat de Viena printr-o linie de cale ferată. Posh e cuvântul pe care l-am auzit cel mai des atunci când este caracterizată această regiune dominată de lacul Wörthersee, pe malurile căruia se întrepătrund hotelurile de lux cu vilele istorice, caracterizate de o eleganţă specifică secolului al XIX-lea. Şi totuşi cea mai memorabilă privelişte este cea pe care o oferă cele două biserici medievale din Maria Wörth, care stau aproape faţă în faţă. De la depărtare, de la înălţimea şoselei care înconjoară lacul, pare că una dintre biserici e de fapt amplasată pe o insulă ce s-a desprins de ţărm. Abia odată ajuns în dreptul ei realizezi că era mai degrabă o iluzie optică.
Deşi de netăgăduit frumuseţea acestei zone, recunosc că pentru mine Austria e mai degrabă sinonimă cu munţii semeţi şi cu vârfurile înzăpezite, şi nu cu staţiunile posh aflate la malul unui lac ce are aer de mare. Aşa că nu puteam încheia această călătorie fără o incursiune într-una din numeroasele zone care-mi amintesc de pelicula Sunetul Muzicii, ce a fost filmată în apropiere de Salzburg. Deşi Tirolul este cea mai cunoscută zonă montană din această ţară, şi asta datorită peisajelor perfecte, cu lacuri alpine verzi-albăstrui şi culmi care mai de care mai înălţătoare, Stiria are şi ea câţiva aşi în mânecă. Unul este reprezentat de zona Alpilor Ennstal, care pare desprinsă dintr-o carte poştală. Culmi înverzite cât vezi cu ochii, presărate din când în când cu sate tipice de munte, cu multe cabane de lemn, accesorizate cu zeci de flori la fereastră, cel mai adesea muşcate roşii, dar nu numai. Iar la margine de sat, acolo unde nu mai e decât iarbă crudă, ai cirezi de vaci şi unii cai care pasc liniştiţi, fără nicio grijă pe lume. De altfel, în Ramsau am Dachstein şi în Rohrmoos, două dintre cele mai frumoase localităţi din zonă, acesta e sentimentul care domină. Pacea.
Aceeaşi linişte o regăseşti pe drumul de întoarcere înspre Graz, la abaţia benedictină Admont, unde trebuie să te opreşti nu atât pentru lăcaşul de cult, cât pentru biblioteca ce găzduieşte 70.000 de cărţi (dintr-un total de 200.000 de volume care sunt deţinute de abaţie), expuse într-o cameră-muzeu, cu 60 de ferestre, unele dintre ele invizibile pentru cei care ajung aici prima dată, cu patru uşi – dintre care două secrete, cu şapte cupole şi cu o serie de picturi şi sculpturi care îţi dau impresia că eşti mai degrabă într-un palat. Numită cândva cea de-a opta minune a lumii, această bibliotecă ce datează din 1776 este cu siguranţă una dintre cele mai spectaculoase din lume. Ea aminteşte de – sau cel puţin pe mine m-a dus cu gândul la – biblioteca din desenul animat Frumoasa şi Bestia. Pentru un călător, pentru un şoarece de bibliotecă, pentru un iubitor de frumos, este de neratat!
Ca de altfel şi o cursă de Formula 1 pentru cineva care e în căutare de senzaţii tari!
