Despre Turcia, toată lumea ştie că vorbeşte despre arome şi culori ca niciun alt loc. Şi deşi Istanbulul este pentru mulţi echivalentul întregii experienţe orientale, povestea este mult mai amplă de atât. Iar atunci când multe dintre secretele metropolei par a fi deja descusute, în aceeaşi ţară noi destinaţii aşteaptă la rând ca să îşi facă loc pe harta turistică. Trabzon este una dintre ele.
Două zile par doar câteva minute în Istanbul, un oraş-mozaic atât de complex, încât pare că ar fi nevoie de ani întregi ca să se lase descoperit. Lumea este atât de pestriţă cum ţi-o imaginezi, bazarul miroase a toate condimentele acelea ispititoare din gastronomia turcească, iar ceremoniile din moschei răsună pe toate străzile şi în toate cartierele.
Istanbulul este locul de întâlnire pentru două continente şi pentru milioane de oameni care vibrează în acelaşi spirit. Cu un picior în Europa şi unul în Asia, vechea capitală a Imperiului Otoman se pricepe de minune să împletească tradiţiile cu cultura contemporană.
O mostră care dovedeşte această abilitate aparte se dezvăluie, de pildă, în spectacolele grupului Fire of Anatolia (în turcă, Anadolu Ateşi). O echipă de 120 de dansatori îşi pune practic toată energia pe scenă ca să ilustreze efervescenţa dansului oriental, cu rădăcini mitologice şi istorice. Este unul dintre cele mai renumite şi performante ansambluri de dans din lume, iar o experienţă de o oră şi jumătate împreună cu membrii grupului poate fi o bună iniţiere în cultura turcă.
În cazul nostru, experienţa a fost găzduită de Atatürk Cultural Center, o clădire impunătoare construită în 1969 ca unul dintre cele mai scumpe centre artistice din lume şi redeschisă în 2021, la capătul unui proces de renovare de doi ani. Una dintre cele mai fascinante privelişti o aduce capsula gigantică din mijlocul clădirii, realizată din 15.000 de plăci ceramice lipite manual.
De partea cealaltă, cea mai nouă zonă a Istanbulului este Galataport, un amplu proiect dezvoltat pe malul Bosforului, de-a lungul a 1,2 kilometri. Zonă de promenadă cu o sumedenie de magazine, restaurante şi muzee, Galataport a readus la viaţă o arie în care vizitatorii nu au avut acces vreme de aproape două secole. Şi astfel a devenit rapid nucleul vibrant al întregului oraş, completând experienţele turistice clasice, care includ moschei precum Hagia Sophia şi Sultanahment (Moscheea Albastră). Ambele se află în arealul peninsulei istorice a oraşului, cândva centrul social şi politic al Imperiului Roman de Răsărit şi al Imperiului Otoman.
Hagia Sophia îşi primeşte oaspeţii ca o gazdă grijulie la curăţenie, aşa că nimeni nu poate păşi înăuntru încălţat. A fost fondată ca biserică, transformată ani mai târziu în moschee şi ulterior în muzeu, pentru ca în 2020 să redevină moschee. În interior, totul este simbolistică, de la fiecare semn înscris pe pereţi la fiecare balcon cu o anumită însemnătate. Nimic nu e la întâmplare aici.
Nu departe de Aya Sophia, aşa cum o numesc turcii, se află Basilica Cistern, un bazin imens construit pe ruinele unei foste biserici. Acest rezervor uriaş, cu o capacitate de 80.000 de tone, este numit de localnici şi „Yerebatan Cistern”, unde „yerebatan” înseamnă subteran. Locul are – cum altfel? – o umiditate ridicată, dar sunt surprinzătoare reminiscenţele clădirii religioase, mai ales prin coloanele de marmură. Basilica Cistern a fost, totodată, platou de filmare pentru unul din filmele din seria James Bond.
Când vine vorba de bucătărie, Istanbulul excelează nu doar în continuarea tradiţiilor gastronomice, ci şi în tot ansamblul necesar unei experienţe savuroase. Capitala turistică a Turciei are un restaurant înnobilat cu două stele Michelin şi şase cu câte o stea.
Iar dacă unele obiective turistice mai pot fi sărite de pe listă, Grand Bazar cu siguranţă nu este unul dintre ele. La fel ca piaţa de condimente, bazarul combină experienţa de shopping cu impresia de imersiune printre localnici. Aici sunt 4.000 de magazine, înşirate de-a lungul a 64 de străzi şi străduţe, care alcătuiesc practic cel mai mare – şi atipic – mall din lume.
Nu am scăpat fără o degustare rapidă de ceai, fără o felie generoasă de rahat cu un mix inedit de nuci şi nici fără să trag o gură de aer dintr-un fel de poţiune magică făcută din apă şi cristale mentolate care îţi desfundau sinusurile parcă pentru toată viaţa. Târguiala este regulă la (aproape) fiecare tarabă, iar orice privire cu o secundă mai lungă decât normalul îi face pe vânzători să te ademenească cu fel şi fel de bunătăţi, materiale, bijuterii, condimente, câte şi mai câte.
Drumul de la Grand Bazar poate continua glorios către Piaţa Taksim, admirând, de-o parte şi de alta a bulevardului Istiklal, Biserica Sf. Anton – cea mai mare biserică romano-catolică din Istanbul, Liceul Galatasaray, Cinema Atlas – muzeu cu imagini nostalgice din firmele turceşti, sau mijlocul de transport Tünel, un fel de tramvai subteran care opreşte doar în două staţii, ceea ce face această cale să fie una dintre cele mai scurte linii de transport din lume.
Înainte de a porni însă pe Istiklal, o urcare în Turnul Galata poate face deliciul privirii celor care adoră să se simtă la înălţime, dar mai ales să vadă un întreg oraş la picioare. Construit în 1384 de o comunitate de italieni imigranţi, turnul de 66,9 metri înălţime a fost gândit ca o structură de apărare, căpătând însă, ulterior, semnificaţie istorică. Legenda spune că aviatorul otoman Hezarfen Ahmet Çelebi a zburat din vârful turnului către cartierul Üsküdar având aripi ataşate de braţe. Şi a fost un succes.
Apropo de zbor, un zbor de aproximativ două ore cu avionul din Istanbul îşi poartă pasagerii într-o altă felie de Turcia, una în care mâncărurile nu mai au aceleaşi condimente felurite, dar sunt cel puţin la fel de gustoase, unde marea scaldă gălăgioasă malurile care mărginesc oraşul, iar potpuriul pare că se mai potoleşte. Am aterizat în Trabzon, după o călătorie operată de Turkish Airlines, pentru a descoperi aici un oraş pe care locuitorii cu mândrie îl numesc „perla Mării Negre”. Este, pentru microbişti, sinonim cu fotbalul, Trabzonspor fiind prima asociere pe care o face orice pasionat care aude pentru prima dată acest nume. Este, totodată, oraşul în care s-a născut sultanul otoman Soliman I – sursa de inspiraţie pentru celebrul serial Suleyman Magnificul – şi unde a locuit până la vârsta de 14 ani.
Trabzon s-a aflat cândva pe Drumul Mătăsii, fiind punct comun pentru diferite religii, limbi şi culturi vreme de secole întregi, datorită portului pe care îl găzduieşte. Se spune că însuşi exploratorul Marco Polo a vizitat oraşul în secolul al XIV-lea.
Aici plajele se împletesc cu pârtiile de schi, brânza şi mălaiul dansează cu untul în tigaie ca să dea naştere unui preparat care duce la dependenţă - kuymak. Tot tradiţională este şi kaygana, un fel de clătită groasă cu făină, lapte şi verdeaţă, ideal de mâncat când încă este caldă, dacă nu chiar fierbinte. Trabzon este de altfel patria untului. Ceaiul este nelipsit de la orice masă ori întâlnire, continuând astfel obiceiul din Istanbul, unde micile pahare cu forme curbate acompaniază oricând o discuţie.
„Plantele de ceai se recoltează în luna mai, apoi în iulie, apoi la mijloc de septembrie - început de octombrie, aşa că activitatea este intensă pentru cei care se ocupă cu asta. Pe lângă ceai, aici se cultivă şi alune de pădure şi chiar kiwi“, povesteşte Ali, ghidul turistic care ne-a purtat timp de o săptămână printre poveşti şi curiozităţi la care nici nu ne-am fi gândit.
În Trabzon oamenii trăiesc în principal din agricultură, cultivând in, ceai, porumb, mai ales că aceasta este cunoscută drept cea mai verde zonă a Turciei. De altfel, aceasta este una dintre diferenţele fundamentale faţă de Istanbul, unde natura a cedat în faţa construcţiilor. Un sfert din toţi copacii de pe teritoriul ţării se află în zona Mării Negre, spun cei care cunosc „radiografia” vegetaţiei locale. Porumbul este atât de apreciat, încât localnicii obişnuiesc să prepare din el varii sortimente de pâine, obişnuindu-i şi pe turişti cu aceste varietăţi de culoare uşor gălbuie.
Străzile oraşului şerpuiesc printre dealuri şi munţi unde oamenii au ales să construiască nu doar case, ci şi blocuri, arătând că civilizaţia nu ţine cont de altitudine. Tot despre nivelul de civilizaţie vorbesc şi numeroasele tunele construite în ultimii ani – nu doar în Trabzon, ci în toată Turcia. Cel mai lung străbate 14 kilometri.
Prin câteva dintre aceste tuneluri am trecut în drumul către Sumela, o mănăstire cocoţată pe un munte din provincia Trabzon, la 1.200 de metri altitudine. Ca să ajungi la ea, trebuie să treci prin Maçka, un oraş cu nume de inspiraţie grecească traversat adesea de turişti. Cutreierându-l, urechile încep să se înfunde puţin câte puţin, semn că drumul urcă şi tot urcă.
Mănăstirea Sumela se află într-un parc natural şi a fost construită treptat în jurul bisericii care aminteşte parcă de cele specifice Bucovinei autohtone. Picturile rupestre care fac aluzie la scene biblice poartă pecetea trecerii anilor, dar nu au lăsat legendele să dispară. Se spune că bazele sale au fost puse de doi preoţi – Barnabas şi Sophronios, care au venit aici din Atena spre finalul secolului al IV-lea, iar mănăstirea a continuat să funcţioneze până la sfârşitul secolului al XIII-lea. După ce coasta de est a Mării Negre a trecut sub ocupaţie turcă, Sumela a beneficiat de protecţia sultanului.
La fel ca Istanbul, Trabzon are propria moschee Hagia Sophia, construită în perioada 1238-1263. A fost transformată în moschee în urma cuceririi oraşului Trabzon de sultanul Mehmed al II-lea, iar astăzi este considerată unul dintre cele mai grăitoare exemple de arhitectură specifică Imperiului Roman de Răsărit.
Colinele din Trabzon oferă o privelişte spectaculoasă asupra oraşului, iar la ceas de seară peisajul prinde viaţă prin milioane de licăriri care ies la iveală.
Trabzon vrea să mizeze şi mai mult pe gastronomia sa, dar şi pe diversitatea de activităţi pe care le poţi găsi aici, indiferent că e vorba de sport, artă sau istorie. Peste 1,5 milioane de turişti au păşit pe străzile acestui oraş în 2023, iar oficialii biroului local de turism pariază pe depăşirea unei borne de şapte milioane de oaspeţi în următorul deceniu. Ţările Golfului Persic dau cei mai mulţi vizitatori şi, încet-încet, se remarcă şi cele europene.
La plecare, povestea continuă şi în drumul către casă. În aeronavele Turkish Airlines de pildă, meniul jonglează cu preparatele de la sol, făcând parcă mai lină trecerea de la fastul turcesc la obiceiurile locale. Dacă mai revenim? Ia ghiciţi!
