Există puţine destinaţii pe care să-mi fi dorit să le vizitez mai tare decât Myanmarul, o ţară din Asia de Sud-Est măcinată de mai mulţi ani de un război civil care nu pare să se încheie prea curând. Atât de închisă şi izolată e însă această ţară că mulţi au şi uitat că există, darămite că aici se desfăşoară un război. Chiar şi aşa, cu toate măsurile de precauţie luate, am decis să descopăr ce are ţara de oferit. Dincolo de istoria bogată, de monumentele de-a dreptul senzaţionale şi de gastronomia delicioasă, ce mi-a plăcut cel mai tare a fost căldura cu care ne-au întâmpinat oamenii dispuşi să împartă cu noi din puţinul lor. Şi nu doar atât, dar împărţeau zâmbete „fără număr“ şi fără interes. Nu a existat niciun moment în care să simt vreun pericol. Sau să aud războiul. Ce am văzut însă au fost urmările cutremurului devastator din 2025, ale cărui „răni” brăzdau drumuri, temple de sute şi mii de ani şi vieţile oamenilor. De sus, din balonul cu aer cald care se ridică deasupra Baganului, nu vezi însă nimic din toate astea. De acolo, din cer, asculţi linistea şi te gândeşti că un loc mai frumos nu există.
Cei mai mulţi asociază Gambia cu plajele nesfârşite care mie mi-au amintit cumva de cele din Sri Lanka, flancate de palmieri semeţi de-o parte şi de ocean de cealaltă. Dar dincolo de ele, la multe ore distanţă (mult mai multe decât susţine Google Maps), ajungi în River Gambia National Park. Şi eşti într-un cu totul alt univers aici, unul populat de cimpanzei, hipopotami, maimuţe şi păsări fel de fel. Călătoria e lungă, iar opţiunile de cazare la destinaţie sunt limitate şi deloc încântătoare. Dar spectacolul naturii e absolut impresionant. Cimpanzeii au dispărut din sălbăticie în Gambia undeva la începutul secolului al XX-lea, însă datorită proiectului Chimpanzee Rahabilitation Project lansat în 1979, au fost reintroduşi în habitatul lor natural. Iar astăzi sunt peste 100.
În final de iunie, la mine a fost iarnă în mijloc de vară, iar asta pentru că am ales să călătoresc unde se agaţă harta în cui, în arhipelagul Svalbard, unul dintre cele mai apropiate puncte de Polul Nord. Am mers din mai multe motive, dar în primul rând pentru că am vrut să văd urşi polari. Nu i-am văzut. Am dat nas în nas cu morsele, cu renii lui Moş Crăciun, cu focile şi cu balenele, dar urşii m-au evitat. Din păcate aş spune eu. Din fericire ar spune unii dintre colegii mei de barcă, alături de care am navigat 10 zile în apele arctice. În această perioadă, soarele nu a apus şi nu a răsărit nici măcar o dată. În timpul verii polare, e zi toată ziua. Doar norii de furtună pot să aducă puţin întuneric. Şi o fac. Dar apoi, invariabil, „răsare“ soarele peste peisajul care nu seamănă cu niciun altul.
Suntem prea tineri să călătorim în proximitate. E mesajul pe care mi l-a transmis acum ceva ani o cunoştinţă şi care mi-a rămas în minte. Şi ea îl auzise de la nişte călători cu ştate vechi, trecuţi de 60 de ani, care nu prea văzuseră Europa. Deşi şi eu încerc să merg cât de departe pot acum, nu le împărtăşesc în totalitate crezul, motiv pentru care vara asta am fugit până în Serbia pentru a vedea ce are de oferit dincolo de Belgradul cosmopolit şi plin de viaţă. Am descoperit aşadar o capitală a art-nouveau-ului, Subotica, pe care aş recomanda-o oricând pentru un city-break, poate chiar în combinaţie cu Novi Sadul, o urbe romantică, cu o arhitectură diversă şi cu o cultură a ieşitului în oraş care te invită la masă şi la un pahar de vorbă.
Scriam mai sus că în Gambia am văzut cimpanzei pentru prima dată. În acelaşi an 2026. am mers la câteva mii de kilometri distanţă, în Asia de Sud-Est, mai exact în insula Borneo, pentru a vedea urangutanii în habitatul lor natural. I-am căutat mult. Ba chiar am crezut că nu vor să ni se arate, că ne urmăreşe ghinionul. Dar au apărut când mă aşteptam mai puţin, în unul dintre copacii milenari din curtea hotelului nostru Sepilok Nature Lodge. A fost o întâlnire extrem de apropiată, intimă chiar, deloc planificată şi care mi-a adus această insulă şi mai aproape de suflet. Pentru cine iubeşte animalele şi păsările, safariul în general, Borneo este o variantă foarte bună în Asia. Unde mai pui că natura e ruptă din rai. Înconjurată de pădurile tropicale din Deramakot Forest Reserve, care au venerabila vârstă de 130 de milioane de ani, m-am gândit că aşa trebuie să arate Paradisul. Dar, totodată, ma aşteptam ca în orice moment, după colţ, să apară un dinozaur.
