În perioadele de criză nu e timp pentru vacanţe. Când condiţiile pieţei se înăspresc, mă gândesc foarte rar la distracţii. Cu toate acestea, este pur omenesc să-mi iau un timp liber.
Anul acesta fiind unul atipic, am fost forţat să îmbin plăcerea cu afacerile personale. Fiul meu cel mare urmează cursurile universitare în Statele Unite şi în timpul verii a lucrat ca bucătar într-unul dintre restaurantele elegante din Falmouth, Cape Cod. Bucătar e mult spus, pentru că de fapt era însărcinat cu prăjitul cartofilor şi al scoicilor. Ca în orice sfârşit de vară, am decis că pregătirea pentru şcoală alături de fiul meu trebuie să includă şi ceva soare şi plajă.
Aşa că ne-am hotărât să vizităm Nantucket. Pentru cei care nu cunosc insula, aceasta este situată la 50 de kilometri de coasta de sud a peninsulei Cape Code. Nantucket este un oraş din secolul 19 cu tradiţie în pescuitul balenelor, rămas necunoscut publicului larg până în anii '90, când un val de cumpărători din Boston şi New York au început să construiască aici locuinţe frumoase. În ciuda fluxului de străini, Nantucket şi-a păstrat aspectul tradiţional caracteristic Noii Anglii.
Străzile pavate cu piatră din centrul oraşului s-au păstrat, dovadă fiind faptul că le simţi pe fiecare dintre ele când conduci maşina. Plajele sunt imaculate şi cei mai mulţi oameni evită să meargă cu maşinile folosind în schimb bicicletele - ca să nu menţionez că taxa pentru a veni cu maşina pe insulă este destul de mare.
Fiind din Boston am ştiut dintotdeauna despre această insulă, deşi Martha's Vineyard ocupă prima pagină ca principală destinaţie pentru vacanţa de vară a preşedinţilor SUA şi, bineînţeles, a familiei Kennedy.
Deşi de dimensiuni reduse (20 km X 4 km), insula lasă impresia de nemărginire. Soarele aproape că nu apune niciodată, iar apele Atlanticului cunoscute pentru temperaturile joase sunt de fapt chiar calde aici întrucât curenţii calzi din Florida ajung până la malurile sudice ale insulei. Din acest motiv se întâmplă frecvent ca rechinii albi să-şi facă apariţia, un amănunt pe care îl am întotdeauna în vedere atunci când înot sau fac schi nautic.
Pentru mine o zi tipică la Nantucket începe la 6.00 dimineaţa. Da, venind din România sunt în continuare afectat de diferenţa de fus orar şi nu pot dormi mai mult de ora 1.00 după-masă (ora României).
Probabil m-ar ajuta dacă mi-aş regla ceasul după ora locală, dar dintr-un motiv sau altul nu mă pot deconecta atât de mult.
Mă consider norocos că nu trebuie să stau la hoteluri şi sunt de obicei invitat în casa celui mai bun prieten al meu din facultate (care se întâmplă să fie acolo când mă duc şi eu). Mătuşa lui - care a făcut parte dintre coloniştii veniţi la mijlocul secolului 19 - are mai multe case pe insulă, iar una dintre ele se află chiar pe plajă.
După ce mă trezesc mă urc pe bicicletă şi fac o cursă până la Black Eyed Pea Dinner pentru o porţie de ouă cu şuncă în stil american. Porţiile sunt mereu uriaşe, dar nu observ asta niciodată în timp ce citesc New York Times. După micul dejun, mă întorc acasă la timp să îmi salut prietenii care abia s-au trezit.
De obicei îmi încep ziua înotând în ocean, dar această vizită a inclus şi o partidă de golf la clubul local. Trebuie să recunosc că, deşi nu este sportul la care sunt cel mai competitiv, încerc să marchez un par în turul de 18 găuri (de obicei şi reuşesc, spre invidia prietenului meu care este un jucător înrăit).
Ne întoarcem acasă pentru masa de prânz timp de o oră şi apoi mergem spre plajă, care de obicei înseamnă schi nautic combinat cu înot şi cu câteva beri americane băute alături de prieteni. Nu e niciodată prea mult timp pentru relaxare, dar după câteva ore petrecute la soare simt nevoia să fiu din nou în mişcare.
Îl conving pe prietenul meu Tom să alergăm - pentru că este un fost campion la wrestling nu poate refuza nicio provocare sportivă. Mai ales din partea mea. Apropiindu-ne de vârsta de 50 de ani, genunchii ne cam scârţâie în timpul alergării standard pe un circuit de 8 kilometri.
Pe parcurs întâlnim zeci de alţi alergători (de obicei supraponderali), întrucât visul american pare să includă exerciţii fizice indiferent de greutatea unei persoane.
După aportul de adrenalină, încep să mă gândesc la cină şi, ca un musafir care locuieşte pe gratis, mă ofer desigur să cumpăr cina. În prima seară facem întodeauna un grătar, aşa că mă grăbesc la magazinul de peşte pentru a face aprovizionarea cu creveţi, scoici, cod şi somon.
E o masă simplă, dar nimic nu e mai gustos decât fructele de mare proaspete, ceea ce nu e foarte greu de obţinut atunci când te afli pe o insulă.
După cină "ne ocupăm" de a patra sticlă de chardonnay californian. Deşi a fost o zi plină, atmosfera de vacanţă îmi permite să mai ies o dată şi seara. Pe insulă nu sunt discoteci sau cluburi mondene, dar sunt câteva localuri în care te poţi distra. Cele mai cunoscute locuri de reuniune sunt Chicken Box şi Muse. Ambele sunt pline până la refuz de turişti arşi de soare care beau gin tonic sau bere Bud. Muzica este asigurată de o formaţie de mâna a doua, dar la ora două dimineaţa orice muzică începe să sune bine.
De obicei intru în vorbă cu unul dintre localnici care mă întreabă de unde sunt şi cu ce mă ocup. Reacţia obişnuită când aud de România este să compare muncitorii sezonieri din Europa de Est (mulţi sunt din Bulgaria, Ucraina, Polonia etc) şi să spună cât de bine s-au adaptat românii vieţii de pe insulă.
A doua zi începe la fel. Mă trezesc devreme pentru micul dejun. Astăzi este zi de pescuit şi la ora 7.00, după şuncă şi ouă, ne ducem la Great Point să prindem peşte albastru. După două ore şi numai două muşcături, plecăm cu mâna goală.
Nefiind un mare pescar, nu sunt dezamăgit. Experienţa de a sta pe plajă în timp ce soarele răsare compensează orice aşteptări - nu prea mari nici la început, oricum. Ne continuăm ziua navigând şi pregătindu-ne pentru o întrecere în golful nordic. Pentru că nu am mai făcut asta de zece ani, am nevoie de jumătate de oră să ridic catargul.
După alte câteva mişcări greşite, pornim. Nu e nevoie să mai spun că ajungând printre ultimii m-am gândit la cât de nepriceput sunt la navigaţie sau la cât de buni sunt adolescenţii chiar şi cu foarte putin antrenament.
În această perioadă nu îmi permit mai mult de două zile în vacanţă, aşa că la 6.00 mă îmbarc pe feribot împreună cu fiul meu pentru a ne întoarce la Cape.
Anul acesta am avut noroc pentru că de obicei vremea rea de pe insulă înseamnă frig, ploaie şi mai nimic de făcut.
Cineva acolo sus s-a gândit la mine, întrucât am prins perioada cu cea mai bună vreme din întreaga vară. Patru zile mai târziu uraganul Ivan se îndrepta spre New England. Se pare că distracţia nu poate dura o veşnicie.
