Roxana Savin a lucrat iniţial în domeniul juridic. A emigrat cu familia datorită unor oportunităţi profesionale, iar după un periplu prin mai multe ţări, a ajuns în Rusia, unde a şi devenit mamă. Acest eveniment a fost punctul de pornire în ceea ce avea să devină cariera ei artistică, pe care a dezvoltat-o constant, cu studiu şi multă muncă, şi pe care continuă să o construiască. Cel mai recent, a participat la o expoziţie colectivă la Paris, a făcut un film experimental scurt şi a lansat o a doua carte de fotografie. Ce urmează? Printre altele, o să fie parte dintr-un show colectiv la Bucureşti.
„Perioada în care am trăit în Rusia a fost pentru mine una de transformare, atât în plan personal, cât şi profesional.“ A locuit timp de opt ani în Rusia, iar proiectul pe care l-a creionat în acea eră este unul de referinţă şi o defineşte în continuare ca artist. De altfel, ideile centrale ale acelei iniţiative sunt duse mai departe prin alte proiecte.
„Înainte de asta, am lucrat în domeniul juridic. Am emigrat din România datorită unor oportunităţi profesionale. Atât eu, cât şi soţul meu am lucrat în mai multe ţări, fiecare în domeniul nostru. Am vrut ca amândoi să ne continuăm carierele.“
Nu a vrut să renunţe şi să devină casnică. Şi totuşi, la un moment dat, neplanificat, a ajuns în această situaţie.
„Eram în Rusia şi aveam doi copii mici. Nu puteam să lucrăm amândoi, aşa că eu am stat acasă o perioadă şi m-am dedicat copiilor.“
Atunci a realizat că acesta e modelul pentru cele mai multe familii de expatriaţi. E un model tradiţional, în care bărbatul câştigă banii, iar femeia stă acasă cu copiii şi se ocupă de familie. „Eu am perceput modelul acesta drept patriarhal. Din observaţiile mele, în peste 90% din situaţii, femeile sunt cele care renunţă la carieră.“
Şi sunt femei educate, care îşi întrerup parcursul profesional ca să îşi susţină partenerul. Atunci a realizat ce sacrificii sunt necesare. Şi a realizat că munca domestică, cea de îngrijire a familiei, e devalorizată de societate. Peste tot în lume e o muncă făcută în bună parte de femei, iar asta chiar dacă ele lucrează sau nu. E o muncă neremunerată şi totodată una care nu e vizibilă.
„Am simţit cum eşti perceput în societate când ai o carieră şi când nu. De aceea, am vrut să fac vizibilă această situaţie. Sentimentul de invizibilitate a fost trigger-ul meu.“
A început să facă fotografie. A pornit din întâmplare, dar a descoperit în ea un mijloc de expresie.
„Am vrut să pot să am instrumentele artistice necesare ca să spun povestea din perspectiva mea. Mi-am dorit să pun în valoare toate nuanţele – ce înseamnă să fii mamă, ce înseamnă invizibilitatea muncii domestice, care sunt structurile de putere din societate, care e raportul de putere dintre sexe, cât e de mare inegalitatea.“
A terminat proiectul în 2020, iar apoi s-a mutat cu familia în Elveţia.
„În Rusia, comunitatea în care locuiam era una internaţională, aşadar situaţia nu era reprezentativă pentru societatea rusă. Era o comunitate foarte diversă, cu oameni de peste tot.“
Proiectul iniţial s-a numit „I’ll be late tonight“. Aşa a demarat parcursul său artististic, pe care astăzi îl continuă „cu pasiune, alături de celelalte roluri din viaţa mea“.
Plus că merge mai departe cu ideea proiectului. Femeile de peste tot din lume continuă să fie mame şi să facă muncă domestică. Iar când lucrează, când au şi job, munca casnică devine o a doua tură.
„E un lucru foarte comun, inclusiv în România. Am fost înconjurată de acest model, mama mea a lucrat şi a avut grijă şi de casă. Nu a fost uşor. E doar un exemplu, sunt multe altele.“
Totuşi, vede din ce în ce mai des – atât în România, cât şi în alte ţări – tot mai mulţi taţi la locurile de joacă, în parcuri. Cu noile generaţii, lucrurile se schimbă.
E nevoie de generaţii ca să schimbi mentalităţi.
„La noi în familie încercăm să avem o distribuire echitabilă a sarcinilor domestice, avem doi băieţi şi vrem ca ei să crească în acest mediu.“
Dacă vorbim de egalitatea sexelor, sunt mai mulţi parametri care trebuie urmăriţi, crede ea. Împărţirea echitabilă a muncii domestice e doar un aspect.
„Trebuie să renunţăm la stereotipurile cum că munca domestică şi de îngrijire a copiilor reprezintă treaba femeii. Sunt puţine ţări care tind sau care ajung aproape de egalitate de gen, mă gândesc aici la Islanda, la ţările scandinave.“
Dar, în general, mai e mult de lucru, pornind de la remunerarea muncii.
Totodată, e nevoie de sprijin mai mare pentru mame. După maternitate, e nevoie de mai multă flexibilitate şi de soluţii pentru ele.
„Uneori, femeile nu se mai întorc niciodată în câmpul muncii din cauza lipsei opţiunilor flexibile de muncă. Bărbaţii ar trebui încurajaţi în egală măsură să îşi ia concediu de paternitate. E o decizie ce ar trebui să fie la alegerea partenerilor.“
Când a realizat proiectul „I’ll be late tonight“, şi-a dorit să spună această poveste, şi-a dorit să fie publică, să fie vizibilă.
„Nu m-am gândit la cariera mea artistică. Mai departe însă, totul a fost organic, natural. Am fost pasionată, am muncit foarte mult, iar asta a contat.“
Vrea să continue, vrea să facă artă. Crede că astăzi poţi să faci artă oriunde aproape. Mai dificil e să o aduci în atenţia publicului - să ai expoziţii, să publici. E o altă muncă, dincolo de cea de creaţie.
„Sfatul meu pentru mine? Nu e bine să îţi concentrezi atenţia pe rezultat, în felul acesta îţi poate fi afectată munca artistică.“
Aceasta din urmă presupune mult timp dedicat unui proiect. Pot fi săptămâni, luni sau chiar ani. Şi se întâmplă ca ce iese să nu foloseşti niciodată. E parte din proces. Succesul nu se măsoară doar prin vânzare în lumea asta. Un proiect poate să nu ajungă în atenţia publicului. Asta nu înseamnă că nu e bun.
„Trebuie să îţi placă ceea ce faci. Ce vede publicul larg e doar vârful aisbergului lumii artistice. Sunt aşa de mulţi artişti talentaţi care nu ajung niciodată în atenţia publicului.“
A avut proiecte diferite de-a lungul anilor.
„Vin des în ţară ca să îmi văd familia şi, pe măsură ce copiii cresc, ne-am dorit să fie conectaţi cu România, cu ţara lor de origine. Multe din proiectele mele artistice sunt inspirate de România, de tranziţia dinspre comunism.“
Schimbările prin care trece ţara sunt fascinante, la fel şi contrastele dintre valorile tradiţionale şi cele progresiste, explică ea. A explorat şi statutul femeii din perspectiva creştin-ortodoxă, tot inspirată fiind de copilărie. Din felul în care preceptele religioase afectează educaţia fetelor şi a femeilor a apărut proiectul „God created woman“, cu care recent a participat la o expoziţie la Paris. Tot de curând, a făcut şi un film experimental scurt, tot în România, film care a fost premiat la mai multe festivaluri internaţionale. Screening-ul a avut loc în timpul expoziţiei de la Paris. Tema centrală a fost tot credinţa şi capacitatea femeii de a rezista, de a se vindeca atunci când are de-a face cu un sistem opresiv.
„Această recentă expoziţie colectivă la Paris din care am făcut parte, «Toutes les choses qu’elles portent», mi-a adus foarte multă satisfacţie. A fost o expoziţie unde munca mea a fost în dialog cu cea a altor artiste care nu lucrau neapărat cu fotografia. Tema a fost însă comună – ce înseamnă să fii femeie, din patru perspective feminine diferite.“
De puţină vreme a publicat şi o a doua carte de fotografie, „On Heaven’s Doorsill“. Inspiraţia a fost tot personală, mai exact bunica sa. Povestea acestui proiect a fost scrisă şi de revista FT Magazine a cotidianului britanic Financial Times.
„A fost lansată la Arles, în Franţa, în timpul unui festivalul de fotografie foarte apreciat, şi publicată de o editură din Germania – dienacht Publishing. E despre bunica mea, despre povestea vieţii ei, credinţele ei apropo de viaţa de apoi, ritualurile la care am asistat când eram copil.“
A povestit despre toate acestea în faţa unei audienţe internaţionale şi a realizat că oamenii rezonează cu aceste lucruri deşi provin din alte culturi.
„Există mult interes faţă de bogăţia culturală şi spirituală a României.“
Când vine în România, simţurile îi sunt asaltate, are multe surse de inspiraţie, sunt multe lucruri care se întâmplă, sunt multe contraste. Are şi expoziţii în România.
„O să fiu parte dintr-un show colectiv la Bucureşti în câteva luni. Participarea la acest tip de evenimente, cum a fost şi conferinţa de la Cluj, la invitaţia UAD, care a facilitat un schimb de idei între artiştii români şi cei din diaspora, reprezintă pentru mine un prilej important să mă reconectez cu scena artistică din ţară“, conchide Roxana Savin.
