Travel

Reportaj din oraşul sufletelor sau cum te ia prin surprindere capitala Coreei de Sud când te aştepţi mai puţin. Galerie FOTO

21 ian 2016 9495 afişări de Cristina Rosca
Din aceeaşi categorie

„Urmează Staţia Su­fle­telor (Soul Station - n.red.)“, anunţă sec operatoarea din metroul sud-coreean. O spune în coreeană, în japoneză şi în engleză, însă nimeni nu tresare şi nimănui nu i se pare ceva greşit în formulare. Staţia este Seoul Station, însă în capitala Coreei de Sud Seoul se pronunţă - intenţionat sau nu, nu ştiu - Soul, în traducere suflet. Cumva, după o scurtă vizită, mi se pare că i se potriveşte. Ca o mănuşă.

Am ales să merg la Seoul pentru că nu aveam timp suficient de Tokyo. Mi-am spus că nu are multe de oferit, aşa că două zile ar fi trebuit să fie suficiente pentru metropola asiatică ce s-a dezvoltat după modelul Tokyo, dar care a rămas în umbra capitalei Japoniei. Am plecat fără aşteptări. Cumva am privit oraşul aşa cum privesc cei mai mulţi turişti Bucureştiul, o capitală fără prea multe de oferit, pe care o poţi bifa uşor. M-am înselat, aşa cum mulţi se înşală în legătură cu Bucureştiul. Te aştepţi să primeşti un oraş prăfuit, sec şi monoton, dar de fapt el te uimeşte. În Seoul am găsit un mix de modă, mâncare, arhitectură şi istorie care m-a cucerit iremediabil. Nici oamenii nu au fost mai prejos, un oraş al sufletelor, după cum îi spune şi numele.

Plecasem din Hong Kong, de la 25 de grade şi plajă (da, în Hong Kong sunt insule cu plaje cu nisip alb şi cu apă azur, nu doar zgârie-nori) şi am aterizat în Seoul într-o noapte geroasă când temperatura coborâse deja sub zero. Cerul era greoi, încărcat de nori care aveau să se scuture în ziua următoare peste oraş. Era prima mea zăpadă din această iarnă. A nins intens, aşa cum mi-amintesc că ningea în copilărie când mă trăgea bunicul pe sanie. Eram în Namsam Village, un fel de muzeu al satului, când ninsoarea s-a aşezat peste oraş. Casele din lemn, pictate în alb şi cu tonuri de maroniu, îşi completau ţinuta cu încă un strat de alb. Vizitatorii, nu mulţi la număr, se plimbau însă nestingheriţi printre fulgii de nea care cădeau tot mai des. La ieşirea din satul muzeu încă ningea puternic, iar drumurile oraşului erau colorate de zeci de umbrele. Toată lumea părea grăbită către undeva, în timp ce eu mă plimbam agale pe străzile oraşului. M-am oprit în prima cafenea. Nu-i mai ştiu numele, ştiu doar că avea sonoritate franţuzească, şi parcă ceva Baguette în denumire. Asta dacă nu mă înşală memoria. Zeci de tipuri de produse de patiserie proaspăt scoase din cuptor şi un discret miros de cafea. Asta ţin bine minte. Mi-am luat tava şi am început să mă învârt printre prăjituri, am ales una, apoi încă una. La a patra m-am oprit şi am început procesul invers. Le-am dus la loc pe câteva, am ales altele. În final m-am aşezat la fereastră cu o cafea caldă în faţă şi cu un fel de croi­ssant cu fructe. Priveam afară şi ninsoarea nu părea că oboseşte. Cădea neîncetat, iar trecătorii continuau să se grăbească către un loc doar de ei stiut.

Fără să îmi dau seama cum zboară timpul, mesele din jurul meu se ocupau şi se eliberau, iar peste două ore eu eram tot acolo. Priveam pe fereastră şi zâmbeam. Zâmbeam pentru că oraşul emană o energie aparte. Am mai simţit ceva similar doar la New York, şi atunci, la fel ca acum, mi-a fost greu să pun în cuvinte. Simţeam că pot să mă pierd ore în şir prin oraş, pe străzi fără ca de fapt să fiu vreodată pierdută. Străzile din Seoul miros în permanenţă a mâncare. În zilele geroase aburul de la zecile de tarabe aşezate la colţ de stradă se ridică spre cer.

Unele tarabe vând castane coapte. Altele carp bread - un tip de prăjiturele sub formă de peşte, umplute cu brânză, cu gem sau cu pastă de fasole roşie. Nici egg McMuffins (tartele cu ou) nu lipsesc şi nici caracatiţa gătită în zeci de feluri. Nicio tarabă nu stă mult fără clienţi. Localnicii, îmbătaţi de miros, se apropie timid, îşi comandă o porţie şi îşi continuă drumul.

Am stat doar două zile în Seoul, însă eu le-am încercat pe toate pentru că aşa simţi cel mai bine oraşul. Ba mai mult, am completat meniul cu un suc de rodie proaspăt stors, servit la pungă. Citisem eu că nu poţi ajunge în Seoul fără să încerci sucul de rodie. Servit la pungă.

Înainte de multe alte atribute, capitala Coreei de Sud poate fi considerată una dintre capitalele culinare ale Asiei. Cu o bucătărie total diferită de cea din Asia de Sud-Est spre exemplu, Coreea de Sud se poate lăuda cu o mare varietate de preparate.

Când frigul deja începuse să-mi intre în oase şi când soarele se pregătea să apună peste oraş,

m-am oprit la un restaurant tradiţional. Înăuntru era plin ochi de localnici ieşiti de la muncă şi de elevi ieşiti de la şcoală. Prin geamurile aburite vedeam cum se înfruptau toţi cu poftă din aceleaşi boluri. În Coreea de Sud în particular, dar şi Asia în general, mâncarea se împarte. Se aşază în mijlocul mesei şi toată lumea se înfruptă. În primul restaurant în care m-am oprit chelnerii vorbeau prea puţin engleza, însă ne-am înţeles prin zâmbete. Nimeni nu a înţeles nimic gresit. Abia când mi-au adus mâncarea am realizat că eram înconjurată de sute de post-it uri colorate. Până atunci mă uitasem în farfuriile celorlalţi oameni din restaurant. Un gest nepoliticos de altfel, ştiu. Eu nu mă puteam opri, iar ei nu păreau deranjaţi pentru că sorbeau cu prea mare poftă.

Majoritatea mesajelor de pe pereţi conţineau texte în coreeană (sau aşa am presupus eu), câteva aveau desene simbolice. Am avut însă norocul să dau şi peste câteva în germană, şi aşa am înţeles că fiecare client care dorea putea lăsa un gând pe pereţii restaurantului. Mulţi însă erau atât de prinşi de foame, încât uitau să mai îşi lase gândurile în scris.

În al doilea restaurant în care m-am oprit, în aceeaşi zi, am comandat cotlet de porc pentru o persoană. Mi-au spus, prin semne, că este mâncare pentru doi. Iniţial am râs, însă după principiul cine râde la urmă râde mai bine, când au început să aşeze masa, mi-am dat seama că nu aş fi putut termina singură tot ce mi se alinia în faţă. Un grătar cu trei bucăţi de carne, trei bucăţi de varză murată şi o ceapă. Alături, cinci tipuri de garnituri şi salată. O foarfecă şi un cleşte.

Când carnea a început să sfârâie chelneriţa a venit şi a umblat la foc, a întors-o ca să se rumenească în mod egal pe ambele părţi. În funcţie de intensitatea „strigătelor“ cărnii a mai venit de vreo trei ori, penultima oară pentru a o tăia cu foarfeca în îmbucături mici, iar ultima pentru a stinge focul. Fiecare bucată trebuia asezonată cu cel puţin o garnitură şi îm­brăcată în salată. Văzusem asta deja în filmele coreene, aşa că m-am conformat. La final chelneriţa a zâmbit satisfăcută. Singură nu aş fi putut termina niciodată toată porţia. I-am mulţumit.

Când am ieşit se lăsase deja seara, iar străzile erau luminate puternic. Ajunsesem, fără să îmi dau seama pe una dintre cele mai cunoscute străzi pietonale din Seoul. Aceleaşi tarabe cu mâncare, câteva zeci de magazine de suveniruri şi tot la fel de multe cafenele. Spre surprinderea mea însă, în Seoul magazinele de suveniruri vând mai degrabă fesuri, eşarfe şi păpuşi, nu magneţi şi brelocuri. Nici hainele nu lipsesc din capitala asiatică a modei. Nu am văzut pe nimeni îmbrăcat prost în Seoul, ba din contră, găseai inspiraţie atât pe stradă, cât şi în fiecare vitrină.

O altă surpriză a fost faptul că oraşul nu are doar cultura modei şi a mâncării, ci şi una a cafelei, dezvoltată în ultimii ani după modelul din Europa. În Seoul şi-au găsit loc atât lanţurile internaţionale gigant, precum Starbucks, cât şi reţele locale şi cafenele specializate, ce ocupă câţiva metri pătraţi şi au doar o „mână“ de scaune.

La Retrona Pie Tart& More am ajuns, ca peste tot aproape, tot din întâmplare. Mă plimbam pe străzile din zona veche a oraşului. Pe fundal se profilau zgârie-norii, iar pe străduţele înguste mă flancau case mici din lemn. Aceleaşi pe care le vezi frecvent în cinematografia coreeană. Câteva zeci de turişti - în principal asiatici - făceau poze pe străzile din zonă. Mă plimbam de atâtea ore prin zonă încât soarele deja începea să coboare. M-am oprit la Retrona Pie Tart& More pentru că m-am lăsat purtată de mirosul de dulce. Mirosea a ceva proaspăt scos din cuptor. Mi-am ales patru tipuri de minitarte, dintre care una cu ou şi o alta cu nuci, şi le-am „asezonat“ cu o cafea. Când am primit cafeaua, am zâmbit. Avea desenată în spumă o inimă, prima pe care o primisem în oraşul sufletelor. Pe aceeaşi stradă cu Retrona Pie Tart& More erau alte zeci de cafenele. Fiecare diferită, fiecare mică, altfel, confortabilă. Aş fi vrut să intru în fiecare, să mă opresc la o cafea, la o tartă sau o prăjitură. M-am grăbit însă spre palatul Gyeongbok, aflat la zece minute de mers pe jos. Credeam că după jumătate de oră o să pot trece liniştită către următoarea destinaţie, însă palatele în Coreea de Sud şi curţile aferente sunt mai degrabă labirinte în care poţi pierde ore în şir, măcar vreo două la fiecare. Am văzut totuşi mai multe palate, unele cu nume mai complicate decât altele. Am văzut şi mulţi zgârie-nori, unii mai înalţi ca alţii. Ce a fost surprinzător a fost că cele două se împletesc armonios într-un oraş unde domneşte armonia. Când am plecat din nou spre Hong Kong era tot noapte, la fel ca atunci când am venit, însă cerul era senin, ca mine.