Travel

GALERIE FOTO: Reportaj din Uzbekistan, o călătorie în timp pe fostul Drum al Mătăsii. Cum arată o ţară cu o arhitectură unică pe care mulţi nu o pot localiza pe hartă

28 aug 2019 2647 afişări de Cristina Roşca
Din aceeaşi categorie

Sunt destinaţii care s-au aflat dintotdeauna pe radarele turiştilor, fie pentru că le recomandă istoria îndelungată, fie pentru că le precedă poveştile legate de frumuseţea lor, fie - pur şi simplu - din motive ce ţin de gastronomia locului sau de oamenii care le populează. Există însă şi locuri care, deşi au toate ingredientele de mai sus, nu au reuşit să îi convingă decât pe acei călători curajoşi, dispuşi să se abată de la cărarea bătătorită. Iar Uzbekistan este unul dintre ele. Dintre acestea din urmă.

A scris istorie. Are o arhitectură aparte, cu clădiri ce datează de sute de ani şi a căror frumuseţe rivalizează doar cu cea a moscheilor şi a palatelor din Iran. Are tradiţii care încă sunt respectate şi pe care nu le poţi găsi dincolo de graniţele Asiei Centrale. Are oameni calzi şi prietenoşi, cărora nu le pasă de religia vizitatorilor, de culoarea părului sau a pielii. Are o bucătărie aromată şi variată - în special pentru iubitorii de preparate pe bază de carne. Are munţi şi mai ales deşert cât cuprinde. Nu are ieşire la mare, dar se descurcă perfect şi fără. Nici Elveţia nu are, dar asta nu a împiedicat micuţul stat european să cucerească turiştii din toată lumea. Uzbekistanul, pe de altă parte, căci despre el este vorba, e o ţară pe care puţini ar putea-o localiza pe hartă.

Am călătorit în locuri care nu se află pe radarele celor mai mulţi. Totuşi, niciodată nu am primit mai multe întrebări ca înainte de plecarea în Uzbekistan. Poate doar Iranul să rivalizeze.

Şi prin întrebări mă refer la: „eşti nebună?“, „s-a terminat lumea şi chiar nu mai ai unde să mergi?“, „nu ţi-e frică?“ sau „unde e Uzbekistan ăsta pe hartă?“.

Recunosc că nici eu n-am ştiut prea multe despre Uzbekistan înainte să ajung. Am ales să merg în vacanţă aici tocmai pentru că nu ştiam şi pentru că sunt curioasă - prea curioasă- din fire. Mai fusesem o dată în Asia Centrală, în mult mai cotroversatul Turkmenistan, cu ale sale clădiri de marmură şi statui care se învârt după soare. Dar a fost doar o incursiune scurtă, o deplasare de muncă în care nu am simţit cum trebuie „aromele“ locului. A fost doar un „aperitiv“ suficient de gustos pentru a-mi deschide apetitul pentru această regiune care până în 1990 era parte din URSS - şi nu avea o „personalitate“ proprie. Era croită după chipul şi asemănarea Rusiei. Iar după, ei bine, nici după ’90 nu a reuşit să iasă prea bine din umbra colosului.

Cum am ales Uzbekistanul? Destul de simplu. Într-o noapte când nu aveam somn am găsit o poză din Samarkand. Pentru cei care nu ştiu, Samarkand este cel mai cunoscut oraş din Uzbekistan şi cumva „inima“ Drumului Mătăsii - acea rută comercială ce începea undeva în China/ Japonia şi ajungea până în Europa. Pentru mulţi, Uzbekistan este sinonim cu Samarkand, deşi Bukhara şi Khiva sunt două oraşe cel puţin la fel de fermecătoare. Şi chiar şi Tashkent are calităţile lui.

Am găsit deci o poză, o mare de albastru turcoaz şi o arhitectură pe care sigur o mai văzusem, dar nu aveam habar unde. Am început să fac cercetări şi, după câteva ore bune în care am scotocit în analele internetului, eram hotărâtă. Următoarea vacanţă va fi în Uzbekistan, pe Drumul Mătăsii. Am citit, m-am documentat, dar nimic nu a fost comparabil cu tot ce am aflat la faţa locului. Poate şi pentru că nu s-au scris la fel de multe cărţi sau articole ca despre Roma. Nu e o destinaţie care să fi fost cântată şi pusă în versuri precum Parisul sau proslăvită precum Barcelona.

Nu vreau să vorbesc despre cât de frumos a fost pentru că atunci când vine vorba de călătorii, părerile sunt subiective. Vreau însă să enumăr câteva dintre lucrurile care m-au convins că am păşit într-o altă lume.

În Uzbekistan, circa 90% dintre cetăţeni sunt musulmani, însă 90% dintre aceştia sunt non-practicanţi. Mai exact, femeile nu poartă văl, alcoolul nu este interzis, iar chemarea imamului la rugăciune am auzit-o o singură dată într-o săptămână. Arabii au venit în Asia Centrală în secolele VIII-IX şi tot atunci populaţia a fost convertită la Islam. Multe sute de ani mai târziu, mai exact la început de secol XX, bolşevicii au venit şi au decis că singura religie care contează este munca. A durat ceva până când această nouă „religie“ a intrat în cultura populară, însă repetiţia e mama învăţăturii.

În statul asiatic, cucerit pe rând de mongoli, arabi şi ruşi, doar o treime din populaţie are ochii oblici (mici) - moştenire din perioada marelui cuceritor Ginghis Han. Restul sunt împărţiţi. Unii sunt blonzi cu ochi albaştri şi trăsături „made in“ Rusia, alţii bruneţi cu ochii căprui, cu trăsături arabe. Un mix de oameni şi culturi.

Uzbekistanul e totodată un stat unde timpul pare că s-a oprit în loc, unde influenţa internetului şi a reţelelor sociale e limitată. Trecerea anilor nu a schimbat şi tradiţiile, unele care datează de sute de ani. Cu excepţia marilor oraşe - şi nici aici peste tot - mama băiatului este cea care îşi alege viitoarea noră. Uneori se întâmplă ca cei doi miri să nu apuce să se cunoască. Mai mult, chiar şi atunci când băiatul îşi alege singur partenera de viaţă, el trebuie să primească aprobarea părinţilor. Mai exact, aceştia trebuie să verifice situaţia familială a fetei, starea ei socială şi imaginea pe care o are în societate.

Fiul cel mai mic este cel care, împreună cu viitoarea soţie, va locui cu părinţii săi şi va moşteni casa. În cazul în care o familie nu are băieţi, părinţii trebuie să se roage de soţul feţei, însă de multe ori acesta refuză de teamă ca prietenii săi să nu glumească pe seama lui.

În Uzbekistan oamenii se căsătoresc încă de tineri. De aceea astăzi sunt 32 de milioane de oameni, faţă de 6,5 milioane în 1991, când statul şi-a obţinut inde­pendenţa. Mai exact, când s-a desprins din URSS. Iar 60% din populaţie are sub 30 de ani. Uzbecilor le plac copiii, după cum spun chiar ei, aşa că se apucă repede de treabă.

Ba chiar se crede că primul copil trebuie făcut în primul an de căsnicie, pentru a o suda. Dacă ţinem cont de faptul că unele dintre cupluri nu se cunosc în ziua nunţii, nu pare o exagerare.

În primul an de căsătorie femeile poartă tiare şi pălării cât mai strălucitoare. De altfel, în Uzbekistan am văzut cele mai colorate haine din lume, iar imprimeurile sunt un „must-have“, la fel şi paietele aurii sau argintii. Iar florile nu trebuie să lipsească pentru ca o ţinută să fie completă. Designerii

Dolce & Gabbana sau Cavalli par să fi trecut pe aici pentru inspiraţie, în special în ultimele sezoane.

Tot de aici pare să se fi inspirat o altă „modă“ recentă. Şi anume moda unibrow. Până la căsătorie fetele nu au voie să se penseze sau să îşi aranjeze în vreun fel sprâncenele, care sunt cele ce protejează ochii. Sunt oglinda sufletului. Apoi, după căsătorie, sprâncenele se conturează. Dar cât mai groase, ba chiar se unesc „manual“, cu ajutorul unui creion sau al unui fard. De regulă, sprâncenele sunt pictate cu o substanţă naturală obţinută din plante. Iar ochii se machiază şi ei tot cu negru.

Un ultim aspect despre înfăţişare. Mulţi dintre locuitorii în vârstă au dinţii din aur - toţi sau doar o parte. De ce? Pentru că pe vremea URSS era un semn de avuţie. Şi pentru că acum sunt mai ieftini cei de aur decât cei din porţelan.

Uzbekistan este un stat cu o istorie fabuloasă. Şi nu mă refer doar la istoria recentă. A fost cucerit de-a lungul timpului de multe popoare. Ei înşişi, uzbecii, au avut un mare conducător, Timur, despre care spun că a creat al treilea cel mai extins imperiu din lume după cele ale lui Alexandru cel Mare şi Ginghis Han.

Şi, pentru că tot a venit vorba de istorie, Samarkand - în traducere oraşul bogat sau splendid - are 2.750 de ani vechime. Arhitectura este cea care a rămas martoră acelor vremuri îndepărtate. Nu datează chiar de două milenii, dar are multe secole la activ.

Moscheile şi madrasele (şcoli religioase) au fost construite acum sute de ani cu o precizie şi o atenţie la detalii pe care niciun program de astăzi pe calculator nu le poate replica. Puzzle-uri reale din mozaicuri colorate în cele mai frumoase tonuri de albastru. Pentru că albastrul este culoarea vieţii în Uzbekistan, iar verdele e culoarea Islamului. Albul simbolizează pacea şi libertatea, iar galbenul vorbeşte despre soare şi bogăţie.

Soare e în mare parte din an în acest stat. Dar bogăţia, ei bine, aici părerile sunt împărţite. Plus că bogăţia e relativă. În timpul URSS, Uzbekistan era un mare producător de bumbac. Astăzi localnicii s-au întors la tradiţii chiar mai vechi. Bărbaţii sunt olari, iar femeile brodează sau ţes covoare din mătase sau lână de cămilă. Şi pentru că munca e brăţară de aur, săptămâna de lucru are în continuare şase zile. Iar elevii învaţă de luni până sâmbătă.

Uzbecii a trebuit să muncească pentru a se dezvolta, dat fiind că nu i-a ajutat mama natură. Deşertul ocupă circa două treimi din suprafaţa ţării, de aceea opt luni pe an este vară. Dar nu e deşert ca în Sahara, ci mai degrabă plat şi cât vezi cu ochii. Iar vara, temperaturile de 45-50 de grade sunt o normă, nu o excepţie ca în Europa. Tocmai de aceea aproape toate maşinile sunt albe. Se vede şi mai puţin praful pe ele. Iar 90% dintre maşini sunt Chevrolet pentru că sunt produse local.

Ar mai fi multe de povestit, dar cred că am deconspirat destul din farmecul locului deja, iar curioşii ar face bine să meargă şi să vadă cu ochii lor, să descopere singuri mai multe. Pentru toţi ceilalţi există internetul.