Travel

GALERIE FOTO | Reportaj din Kenya: Cum se călătoreşte pe vreme de pandemie, ce poţi vedea în safari şi care este stilul de viaţă al kenyenilor, ghidaţi de principiul „Hakuna matata”

02 mai 2021 601 afişări de Alina-Elena Vasiliu
Din aceeaşi categorie

Mi-au rămas din Kenya adânc înfipte pe retină o sumă de priviri pe care nicăieri altundeva nu le mai văzusem. Cea plină de mirare şi entuziasm a mulţimii de copii desculţi pe care i-am lăsat fluturându-şi mâinile după încă un grup de turişti curioşi să vadă cum se face şcoală în Kenya. Cea sfâşietoare a puştilor din tribul de masai, privire înecată în insectele de care cei mici păreau că nici nu sunt conştienţi. Cea a ghepardului care mi-a trecut fălos prin faţă, aşa cum ar trece un laureat Oscar pe covorul roşu. Am plecat de acolo cu gândul la toate aceste priviri - şi multe altele - pironite, pierdute, necuprinzătoare, pline de bucurie. Şi am realizat că, dacă stau bine să mă gândesc, aşa arată Kenya: o mulţime necuprinsă de ochi care devorează lumea în tihnă, cu răbdare, fără grabă, fără stres sau îngrijorare.

Am aterizat în Mombasa după aproape nouă ore de zbor direct de la Bucureşti, o cursă în premieră, pentru că a fost primul charter România-Kenya, organizat odată cu redeschiderea turismului în această ţară, după declanşarea pandemiei, iar agenţia Eturia şi-a marcat astfel „pionieratul“. Aşa că încă de pe pista de aterizare am putut „gusta“ o mostră din bucuria cu care kenyenii ştiu să-şi primească oaspeţii, indiferent că o fac prin dansurile lor tradiţionale ori pur şi simplu prin zâmbetul de care n-ai cum să nu te molipseşti, de la primul „Jambo!“ („Salut!“, în traducere) la ultimul „Asante“ („Mulţu­mesc“).

Mombasa este port la Oceanul Indian şi se bazează aproape exclusiv pe turism, mulţi considerându-l chiar a doua capitală a Kenyei, după Nairobi. Engleza este mijloc de comunicare cu oricine, şi nu doar în Mombasa, ci în toată ţara, unde chiar şi în cele mai sărace zone copiii merg la şcoală şi învaţă în această limbă, care le completează cunoştinţele de swahili, limba vorbită între localnici. De altfel, şcoala este obligatorie, iar părinţii care nu se supun acestei reguli pot primi sancţiuni precum munca în folosul comunităţii.

În zonele rurale, copiii merg kilometri întregi de acasă până la şcoală, traseu desprins, de multe ori, parcă din mijlocul pustiului, dar feţele lor nu trădează niciun strop de nemulţumire. S-au obişnuit cu vizitele turiştilor, s-au obişnuit să tragă cu ochiul în selfie-uri şi să ia poziţie pentru fotografii, sunt firavi şi prietenoşi şi nu se sfiesc să zâmbească în faţa nimănui. Pentru că asta le este credinţa.

Adevărul e că, atunci când ai plaja la doi paşi şi soarele sus pe cer cam tot timpul, de ce nu ai zâmbi?

Dar dincolo de stilul de viaţă al oamenilor - complet diferit de tot ce poţi vedea în Europa -, Kenya e spectaculoasă mai ales pentru bogăţia faunei. De fapt, două sunt marile bogăţii ale Kenyei: oceanul şi savana, o spun chiar localnicii. Dacă însă plajele nu sunt neapărat mai fotogenice ca altele cel puţin la fel de spectaculoase, safariul este o adevărată perlă a coroanei. Iar o călătorie în Kenya fără safari, ei bine, chiar e ca şi cum nu ai pune sare în bucate.

Aşa că am ajuns în primul safari chiar în a doua zi de şedere în Kenya. Nu ştiam la ce să mă aştept, nu ştiam cu precizie care e începutul şi care e sfârşitul, aşa că vă închipuiţi cam cât de mare a fost mirarea când, cutreierând savana cu maşina de teren, am zărit prima girafă. Nu era mai departe de cinci metri de mine şi aveam senzaţia că doar un pas dacă ar face, mi-ar sări în braţe. Am privit-o minute bune fără să pot scoate un cuvânt, simţindu-mă un intrus care a invadat o lume care nu-i aparţine.

Multă vreme, de fapt, am avut sentimentul acesta, până când Otete, ghidul nostru de-a lungul şi de-a latul savanei, ne-a explicat că animalele care se perindă prin faţa noastră nu se simt în niciun fel agresate de prezenţa turiştilor. Iar în cazul în care vreodată s-ar simţi, ştiu să transmită semnale pe care, la rândul lor, ghizii ştiu să le interpreteze, pentru ca întâlnirile să nu se soldeze cu prea multă... acţiune.

Girafei pe care am văzut-o aşadar în primele minute i-au urmat, într-o singură zi, zeci, posibil chiar sute de elefanţi. Totul începe cu „Uite un elefant în dreapta!“ şi e doar o chestiune de secunde până ajungi să exclami „Uite o turmă!“

Tsavo, unul dintre parcurile în care am gustat experienţa safariului, este cel mai mare parc naţional din Kenya şi unul dintre cele mai mari din lume. Întins pe 22.000 de kilometri pătraţi, e comparabil ca suprafaţă cu Israelul sau cu Slovenia. Loc din belşug aşadar pentru o sumedenie de animale. Şi o strategie pentru autorităţi, care au construit în mijlocul parcului o închisoare, de unde există certitudinea că nimeni nu va avea vreodată curaj să evadeze. Dacă nu vrea să dea nas în nas cu vreun prădător.

Au defilat prin faţa noastră bivoli, gazele, antilope, zebre şi impala, purtându-se ca şi cum noi nici n-am fi fost prin preajmă. Iar când o turmă de elefanţi se hotărăşte să „traverseze“ prin faţa maşinii în care te afli... timpul se opreşte în loc. În dulcele stil clasic de a păşi agale, poate dura minute bune până când plimbarea e gata. Dar asta nu înseamnă decât timp mai mult să te minunezi că respiri, practic, acelaşi aer cu aceşti uriaşi din atlasul de geografie.

„Când ajunge la vârsta de 65 de ani, elefantul nu mai are dinţi şi nu mai poate mânca. În ultima parte a vieţii se hrăneşte cu iarbă moale, dar nu e suficient, pentru că un elefant mănâncă aproximativ 250 de kilograme de mâncare într-o zi. Aşa că, practic, moare de foame“, ne povestea Otete, acelaşi ghid care le-a „vândut“ cândva secrete din savana kenyană şi Serenei Williams, lui Liam Neeson şi lui Kenny Rogers.

Trei zile am petrecut în cel mai mare parc naţional al Kenyei, trei zile în care am dormit în lodge-uri neaşteptat de primitoare pentru un loc de cazare în mijlocul savanei. De departe, cea mai spectaculoasă experienţă a somnului am avut-o în Ashnil Aruba. Intrarea în cameră a fost însoţită de un răget pe care nu-l mai auzisem vreodată, iar pentru o clipă în care mintea nu a mai judecat, am avut impresia că un leu mă aşteaptă fix în mijlocul camerei. Aveam să constat că nu era acolo, dar nici cu mult mai departe. La doar câteva zeci de metri de uşa balconului meu, nu foarte multe, era „locul de joacă“ al elefanţilor şi al leilor, un cor care a ţinut concerte până la răsărit, sabotând orice încercare de a dormi.

Girafe am mai tot văzut în Tsavo, graţioase, elegante şi - la propriu - cu nasul pe sus. Iar în ultima zi de safari, când eram cu ochii în patru... în opt... în doisprezece după un leu, treceam aproape nepăsători pe lângă elefanţi, cum am fi trecut, probabil, pe lângă nişte cai sau vaci la noi acasă. Dar leul s-a păstrat până la final scump la vedere, iar eu i-am înţeles alegerea şi am luat-o ca pe un pact tacit că odată şi-odată va trebui să mă întorc să facem cunoştinţă. De la distanţă totuşi.

Dacă în Tsavo cărările bătătorite de maşinile de safari sunt roşii ca focul, datorită solului bogat în fier, iar vegetaţia bogată şi înaltă ţine mai degrabă cu animalele care vor să se ferească de ochii lumii, în Amboseli, celălalt mare parc naţional din Kenya, vegetaţia joasă şi aridă este mai mult pentru turiştii nesătui de bogăţia faunei.

Nici antilopele şi nici hienele nu s-au putut ascunde de ochii noştri curioşi, la fel cum nici ghepardul n-a avut încotro. A fost însă amabil şi a venit atât de aproape de noi încât, pentru o clipă, am avut senzaţia că nu e nevoie decât să întind mâna ca să-l ating. M-am abţinut însă.

Din Amboseli se arată în toată splendoarea, în toate ipostazele, măria-sa Kilimanjaro, cel mai înalt munte din Africa, pe care îl aleg ca „antrenament“ mulţi dintre cei care se pregătesc să urce pe Everest. Numele lui se traduce ca „muntele cu zăpadă“, pentru că este singurul munte din Africa unde zăpada este permanentă. Nu este însă al Kenyei, ci al Tanzaniei, vecinii din sud, aşa că cei care vor să-l parcurgă şi să ajungă pe „acoperişul Africii“ acolo trebuie să aterizeze.

Kenya rivalizează îndeaproape cu Tanzania vecină când vine vorba de turism în general şi de safari în special, iar eforturile pe care cele două ţări le fac pentru a-şi atrage turiştii de partea lor se văd. Kenya, de pildă, investeşte acum considerabil în dezvoltarea lodge-urilor pe care le are şi nu pariază pe unităţi noi, considerând că s-a ajuns la o saturaţie a capacităţii în aceste forme de cazare.

Dincolo de plaje şi de safari, Kenya mai vine însă cu o curiozitate turistică: masaii - triburi care se ocupă cu păstoritul şi care îşi împart existenţa între sudul Kenyei şi nordul Tanzaniei, la poalele masivului Kilimanjaro, în preajma parcului Amboseli. Am intrat în casele lor rudimentare, case de nomazi, înghesuite şi întunecate, cu miros închis şi greoi, şi din nou am realizat cât de puţin le trebuie kenyenilor pentru a fi fericiţi. Nu degeaba crezul lor este „Hakuna matata!“ („Nicio grijă!“).

Poate că plecasem cu prejudecăţi, însă nu mă aşteptam să găsesc în Africa atât de multă rigoare în respectarea regulilor sanitare impuse de pandemie. M-am bucurat însă să văd că măştile erau purtate de toată lumea, la fel cum şi soluţiile de dezinfectat se găseau la fiecare pas. Kenyenii fac tot ce pot pentru a scăpa de pandemie, care le-a tăiat principala sursă de venit - turismul, alimentat în special de oaspeţii din vestul Europei şi din Statele Unite ale Americii.

Dar ştiu să exploateze ce le-a oferit natura şi Dumnezeu, după cum spun chiar ei, adică plajele şi animalele. La oameni şi la impactul negativ pe care îl au ei câteodată asupra acestor bogăţii ar mai fi de lucrat, dar deocamdată lucrurile încă sunt fericite. Şi tocmai de aceea, cred că, dacă s-ar face un dicţionar unde în dreptul fiecărui cuvânt să stea un nume de ţară, Kenya şi-ar găsi locul la „Wow!“ Sau cel puţin eu acolo aş pune-o.