Travel

GALERIE FOTO: Cum arată Scoţia, acest tărâm al lacurilor misterioase şi al văilor nesfârşite, care i-a cucerit pe Harry Potter şi James Bond

16 iul 2019 1121 afişări de Cristina Rosca
Din aceeaşi categorie

Scoţia e ca o carte bună. Te prinde în mrejele ei încă de la început şi cu cât avansează acţiunea cu atât te cucereşte mai tare, pentru ca la final să îţi doreşti să nu se termine. Cunoscută ca ţara lacurilor misterioase şi a văilor nesfârşite, Scoţia e în sine o carte de aventuri cu monştri precum Nessie (Loch Ness Monster), cu personaje fantastice precum Harry Potter, presărată totodată pe alocuri cu detalii istorice, multe castele şi ceva animale şi păsări sălbatice. Nu e de mirare că l-a cucerit până şi pe Bond. James Bond.

Această ţară (are statut de ţară, nu de regiune), care ocupă treimea de nord a Marii Britanii, te cucereşte cu drumurile ce şerpuiesc ameţitor către culmi rotofeie, cu ale ei infinite tonuri de verde şi maro, cu insulele aruncate de soartă în mijlocul mării şi nu în ultimul rând cu oraşele gri la exterior, dar colorate la „suflet“. Trebuie să recunosc că mâncarea nu mi-a mers la inimă, prea grasă şi bine prăjită pentru gusturile mele, dar perfectă pentru un whiskey ca la mama lui acasă.

Pentru cei mai mulţi, poarta de intrare în Scoţia e unul dintre cele două cele mai cunoscute oraşe de aici, Glasgow şi Edinburgh. În timp ce primul s-a dezvoltat iniţial ca o urbe industrială care a ţinut în spate o bună parte din economia zonei, Edinburgh a fost dintotdeauna perla coroanei. A fost sora frumoasă şi preaslăvită de toţi pentru arhitectura-i impecabilă şi pentru ţinuta-i elegantă până în cele mai mici detalii. Glasgow, pe de altă parte, a trebuit mereu să muncească pentru a atrage privirile călătorilor şi, ştiindu-se că nu e favorit la concursul de miss frumuseţe, a ales să se pună în valoare altfel. A devenit oraşul artelor moderne, al distracţiei, un oraş care pulsează şi vibrează. După o plimbare pe străzile-i aglomerate şi flancate atent de baruri şi cafenele, am decis să urmez drumul către zona rurală a Scoţiei, cea care i-a cucerit pe toţi cei care i-au „trecut pragul“. Printre vizitatorii cei mai de seamă se numără Harry Potter şi James Bond (în interpretarea lui Daniel Craig). Hogwarts Express, trenul care îi ducea pe micii magicieni din seria Harry Potter la şcoală, a traversat văile nesfârşite din Scoţia atât în „Camera Secretelor“, cât şi în pelicula următoare (numărul trei din serie) „Prizonierul din Azkaban“. Şi astfel, viaductul Glenfinnan a devenit un punct de atracţie pentru fanii Harry Potter din întreaga lume, sute de turişti venind zi de zi aici, la oră fixă, pentru a urmări cum trenul cu aburi (Jacobite Train) apare în zare şi se apropie văzând cu ochii. Şi, în momentul culminant, scoate abur pe nas în aplauzele privitorilor. Iar apoi, în timp ce pasagerii de la bord şi cei de pe margine fac schimb de urări şi îşi iau la revedere printr-o fluturare de mâini perfect coordonată, trenul îşi continuă călătoria.

Recunosc că şi pentru un adult copilăros ca mine întâlnirea a avut un farmec aparte. Ba mai mult, trebuie să admit că mă aşteptam ca în orice moment Harry, Ron sau Hermione să apară la fereastra deschisă cu un simplu „Alohomora“ (truc de magie folosit de personajele din Harry Potter printre altele pentru a deschide un geam). Dar nu

s-a întâmplat asta, aşa că am pornit mai departe prin Glen Coe, poate cea mai cunoscută vale din Scoţia, flancată de culmi semeţe şi golaşe, la poalele cărora arareori stătea cuminte o cabană albă desprinsă chiar din filmele din seria James Bond. Pelicula Skyfall s-a filmat parţial în această zonă unde masele de turişti n-au ajuns încă în pofida faptului că i s-a dus deja vestea frumuseţii în lumea largă. Cei mai mulţi turişti se opresc în Edinburgh şi nu se încumetă să se lase ameţiţi de drumurile înguste şi cu curbe mai pronunţate ca ale unei rubensiene din operele pictorilor flamanzi, mai ales că maşinile se conduc pe stânga - cum ar zice cei mai mulţi europeni, pe partea greşită a drumului. De la Glen Coe am pornit către Fort William, un oraş aflat la poalele munţilor Ben Nevis, al căror nume se traduce ca „vârful cu capul în nori“. La cei 1.345 de metri ai săi, cifre ce îl poziţionează drept cel mai înalt munte din Marea Britanie, Ben Nevis îşi dă, nu de puţine ori, întâlnire cu norii care aleg să coboare din când în când „cu picioarele pe pământ.“ Am urcat cu telecabina până undeva la 1.200 de metri, pe o culme vecină cu Ben Nevis şi am văzut cum mi se aşterne lumea la picioare. Văile se împleteau cu dealurile domoale, iar din când în când peisajul se presăra cu unul din multele lacuri de un albastru infinit. Un peisaj demn de ceea ce mulţi ar asocia cu Paradisul.

Dar drumul merge mai departe şi Raiul începe să capete alte valenţe. Înainte de a ajunge pe Isle of Skye, poate cea mai cunoscută insulă din Scoţia - şi nu degeaba - am oprit la Plockton, un sat cu câteva zeci de case ridicate pe malul unui lac. Alt lac, pentru că în Scoţia sunt peste 30.000 (nu, nu am pus niciun zero în plus). Sunt multe astfel de sate în Scoţia, localităţi cu doar câteva sute de oameni, fără supermarketuri moderne, fără baruri şi terase pentru turiştii însetaţi. Cu puţin noroc găseşti o tavernă unde localnicii îşi dau întâlnire seara sau în weekend. În rest, e linişte. Pe Island of Skye cele mai multe localităţi sunt atât de mari încât le poţi cuprinde cu privirea. Dar pe insulă nu oraşele (sate de fapt) sunt cele care merită întreaga atenţie. Deşi „capitala“ Portree cu ale ei case colorate şi cu câteva restaurante turistice e un popas binemeritat după una-două zile de supradoză de natură. Pentru că, de fapt, natura este cea care te cucereşte definitiv şi irevocabil aici, cu piscine naturale cu apă mai curată ca lacrima, cu vârfuri ameninţătoare şi cu cascade ce par infinite. Ar fi multe de spus despre Isle of Skye, dar mă voi limita la doar două experienţe, drumul către culmea Old Man of Storr şi peisajul dumnezeiesc de la farul Neist Point unde m-am lăsat spulberată de un vânt de-a dreptul drăcesc. La Neist Point când am ajuns am simţit că mă ia vântul, şi nu la figurat. Bătea cu o furie incredibilă şi m-am temut pe alocuri că mă va arunca direct în mare. Farul cel alb se profila în depărtare nepăsător şi rece. În stânga şi în dreapta se desfăşurau în toată splendoarea lor culmile stâncoase, în timp ce în faţă se întindea infinită marea. Singurul semn că omul a ajuns acolo, la capătul lumii, era farul cel bătrân.

Şi, pentru că nu m-am lăsat doborâtă de vânt, am spus că e momentul să mai înfrunt încă o dată zeii, aşa că am decis să urc spre Old Man of Storr. Am spus spre, şi nu pe, pentru că îmi cunoşteam limitele (frica de înălţime) şi îndemânarea (mai bine zis lipsa ei). Aşa că am pornit timid, iar după fiecare nouă limită atinsă, setam o alta. „Încă puţin pentru a vedea priveliştea“, „încă puţin pentru a avea o vedere de ansamblu mai bună“, încă puţin şi am ajuns în vârf. M-am luat la trântă cu înălţimile şi am învins. Poate părea o victorie minoră pentru un montaniard, dar pentru mine a fost o victorie binemeritată. Aşa că am plecat din Isle of Skye cu o imagine în minte pe care nici cel mai mare artist şi nici cel mai iscusit editor în Pho­toshop nu ar fi reuşit să o contureze cu atâta măiestrie. Natura în toată splendoarea ei.

Am pornit mai departe către Loch Ness în căutarea lui Nessie, monstrul a cărui legendă a pus încă o piatră la temelia turismului din Scoţia. Nu l-am găsit, aşa că am pornit şi mai departe către coasta de est a ţării, o zonă presărată cu terenuri de golf, distilerii de top şi sate pescăreşti unde poţi savura un prânz demn de un restaurant cu stele Michelin.

Am ajuns astfel în zona East Neuk pentru a mă delecta cu un peşte proaspăt sau cu o porţie de fructe de mare abia aduse la ţărm de pescarii zonei. Am avut de ales între satele Anstruther şi St Monans, şi ca să nu fie cu supărare am luat micul dejun în primul şi cina în al doilea. Prânzul era planificat şi nu cina, dar cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, miezul zilei m-a găsit pe insula May, aflată la circa 30 de minute distanţă - cu barca pneumatică - de Anstruther.

Am ajuns aici în căutarea puffinilor pe care îi ratasem în Islanda pentru că am ajuns toamna când ei plecaseră deja către alte tărâmuri. În Scoţia îi căutasem pe continent (insula principală), dar nu fu chip să ne întâlnim pentru că aceste păsări pe care le poţi cuprinde în palme sunt extrem de timide, aşa că preferă insulele mai izolate cum e May. Aici, câteva zeci de mii de perechi de puffini vin primă­vară de primăvară. Am spus perechi pentru că puffinii, la fel ca pinguinii, se împerechează pe viaţă.

Cei care mă cunosc, chiar şi doar puţin, ştiu că am frică de păsări - mari, mici, vrăbii, curcani sau struţi (mai ales). Puffinii, nu ştiu de ce, cum sau ce au ei special, dar mereu

mi-au inspirat altceva. Drăgălăşenie, nu frică. Iar când i-am văzut live, chiar dacă de la câţiva metri depărtare, pentru că nu am avut decât câteva ore împreună, insuficient pentru a le câştiga încrederea să se apropie, m-au cucerit definitiv şi irevocabil. Aşa că după o jumătate de zi pe insula May şi o cină în St Monans am pornit către ultima destinaţie din călătoria prin Scoţia, Edinburgh. Şi mi-am amintit de o discuţie cu un prieten. „Ştii de ce locurile frumoase sunt atât de aglomerate? Pentru că sunt frumoase!“ Cam aşa şi cu Edinburgh, nu degeaba i s-a dus faima în toate zările.

Am încheiat povestea Scoţia cu ceva memorabil, dar cred că orice aş fi ales să las pe final nu m-ar fi dezamăgit. Aşa cum am spus şi la început, cele 10 zile s-au scurs rapid, iar la final mi-aş fi dorit să mai stau o vreme. Dar, aşa cum atunci când ţi se face dor de o carte o reciteşti, la fel poţi revedea şi o destinaţie dragă când ţi se face dor de ducă.

Până data viitoare, am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa!